Cartea săptămânii

Roger Zelazny și zeii

Roger Zelazny este, poate, unul dintre cei mai importanți autori de SF și Fantasy (SF&F) din toate timpurile, deși mai puțin cunoscut, din păcate, în Europa. După cum recunoaște și George R. R. Martin – prieten și admirator, de altfel, al romancierului american –, Zelazny a avut un cuvânt greu de spus în genul SF&F, și cum să nu-l credem pe R.R. Martin când, chiar în volumele sale din seria de succes A Song of Fire and Ice, sunt recognoscibile influențe din The Chronicles of Amber, seria lui Zelazny despre cei nouă prinți din Amber. Da, înaintea lui A Song of Fire and Ice a fost The Chronicles of Amber! Dar la un alt roman al lui Roger Zelazny aș vrea să fac aici referire, și anume la Lord of Light, recompensat, în 1968, cu un Hugo.
Inițiații într-ale Fantasy-ului știu că acest gen literar – sau subgen, cum doriți! – prelucrează miturile mai mult sau mai puțin cunoscute ale lumii. Le reinterpretează. Mai mult, aș spune că este vorba, mai degrabă, de o de-mitologizare, în măsura în care personajele mitologice sunt coborâte din cerurile lor, umanizate – o trăsătură specifică perioadelor baroce ale literaturii. În Lord of Light, zeii care suportă acest tip de tratament sunt cei hinduși – Yama, Kali, Ratri, Brahma etc. –, cărora le este opus Buddha, Mahasamatman, Cel Iluminat, Marele Suflet, „nădejdea eroilor împotriva Cerurilor”. Încă din scurtul „Cuvânt înainte”, cititorul este avertizat de traducătorul în română al romanului, Mircea Ștefancu, că ”realitatea nu este decât ceea ce acceptăm noi a fi, potrivit schemelor de gândire care ne-au fost inoculate prin cultură, impuse prin obișnuință sau propuse de cei puțini atinși de aripa inspirației în aplecarea lor asupra temeiurilor a ceea ce cu toții, dar fiecare în parte, credem că știm”.

Primul capitol, de la bun început, dezvăluie această strategie a negării naturii divine, negare pe care protagonistul poveștii și-o asumă mai mult sau mai puțin, în funcție de context:

”Adepții lui îl numiseră Mahasamatman și ziceau că este zeu. Oricum, el prefera să lase deoparte Maha- și -atman și să-și spună Sam. Nu pretinse nicicând a fi zeu. Dar după aceea, nu spuse nici că ar fi. Împrejurările fiind cele știute, nici recunoașterea uneia, nici a alteia nu i-ar fi fost de niciun folos. Tăcerea, însă, da”.

Pe scurt, toți zeii din acest roman nu sunt, de fapt, zei. Sunt, ce e drept, niște ființe superioare, capabile de a-și asuma diverse Atribute, de a se reîncarna, totul grație unei tehnologii avansate. Buddha, sau Sam, este cel care li se opune, apărându-i pe oameni – ființe inferioare, ignorante, păcălite de zei. Astfel, Sam este adeptul acceleraționismului, „o simplă doctrină care propune ca noi, cei din Ceruri, să dăm celor care locuiesc dedesubt din cunoștințele și puterile și substanța noastră”. În fapt, lupta dintre zei și Sam Buddha are drept miză unică dezvoltarea, evoluția omenirii. Cu alte cuvinte, acceleraționismul.

Povestea începe în momentul reîncarnării ilicite a lui Sam, după o perioadă de prizonierat într-un nor magnetic. Adică în momentul în care Sam ”se va înfășura încă o dată în vălul Mayei”. Totul, în această lume, este Iluzie, Maya – idee, iată, cu iz oriental atât de bine exploatată de Zelazny în textele sale. În Lord of Light, un simplu călugăr constată resemnat: ”Întregul Univers este o revelație, răspunse călugărul. Lucrurile se schimbă cu toate și, totuși, cu toate rămân. Mare parte a lumii este iluzie și, totuși, formele acestei iluzii urmează un tipar ce este parte a unei realități divine”. Însuși puternicul Yama, Moartea, întrebându-se ce este Adevărul, va trage concluzia că: „Adevărul este cel pe care îl hotărăști tu”. Predicile lui Buddha, aka Sam, sunt pline de miez în această privință. Sofisticate și intrigante prin perspectiva propusă, ele anulează viziunea maniheistă atât de caracteristică religiilor. Spre exemplificare, îmi permit să dau un citat mai lung:

”Esența visează un vis al formei. Formele trec, esența, însă, rămâne, visând vise noi. Omul numește aceste vise și gândește că a pus mâna pe esență, fără să știe că a invocat irealul. Pietrele astea, zidurile astea, trupurile astea pe care le vedeți așezate alături de voi sunt maci și apă și soare. Sunt vise ale Nenumitului… Lucrul este «frumusețea», care-i un cuvânt – dar căutați înapoia cuvântului și gândiți-vă la Calea Nenumitului. Și care este Calea Nenumitului? Este Calea Visului. Și de ce visează Nenumitul? Lucrul nu este cunoscut niciunui locuitor al Samsarei. Așa că întrebați-vă, mai bine, ce visează Nenumitul? Nenumitul, din care cu toții facem parte, visează forma. Și care este cel mai înalt atribut pe care îl poate avea forma? Este frumusețea. Nenumitul este, așadar, un artist. Problema, prin urmare, nu se referă la bine și la rău, ci este una de estetică. A lupta împotriva unora care sunt puternici printre visători și sunt puternici spre rău sau spre urât nu înseamnă a lupta pentru ceea ce înțelepții ne spun că este lipsit de sens în termenii Samsarei sau ai Nirvanei, ci mai degrabă înseamnă a lupta pentru visarea simetrică a visului, sub aspectul ritmului și al măsurii, al echilibrului și al antitezei care fac din el un obiect al frumosului. Despre asta înțelepții nu spun nimic”.

Așadar, lupta lui Sam stă, în mod oarecum surprinzător, sub semnul esteticului. Câte lupte s-au dus, în istorie, în numele esteticului? Nu prea multe, niciuna chiar. Motivațiile sunt mereu altele. Chiar și ale lui Sam. Cu toate acestea, însuși romanul lui Zelazny este unul estetizant, poetic. Fiecare capitol începe printr-un splendid rezumat, rupt parcă dintr-o epopee străveche, urmat de fragmente din scrieri hinduse. Cel mai poetic dintre capitole ar fi, cred eu, capitolul cinci, cel în care este descris periplul sângeros al tigrilor-fantomă din pădurea Kaniburrha prin Orașul Celest, tigri despre care se credea că „nu erau defel feline adevărate”, ci încarnarea unor zei. Se poate spune despre Lord of Light că este unul dintre acele romane-poem care intrigă prin viziune, prin concept, dar și prin povestea inspirată, de cele mai multe ori, din vechi mituri. Un roman tipic genului Fantasy, dar unic în felul său.

În 1979 s-a încercat o ecranizare a lui Lord of Light, ecranizare pentru care s-au alocat 50 de milioane de dolari. Proiectul a fost anulat, dar nu înainte ca Jack Kirby, cunoscut realizator de benzi desenate, implicat în proiecte ca Iron Man, Captain America, The Hulk, The X-Men, The Avengers, să realizeze designul platourilor. Schițele cu pricina au fost confiscate de CIA și au fost folosite apoi, în 1979, de o echipă care a lucrat sub acoperire în Teheran pentru a ajuta șase diplomați americani să părăsească Iranul. Evenimentul din 1979 – „criza ostaticilor din Iran” – a fost surprins, de altfel, și în pelicula Argo a lui Ben Affleck, peliculă oscarizată în 2012.

Ar mai fi de menționat că Lord of Light este un roman care amintește de un alt roman SF, scris de astă dată de un român, și anume de I.P. Culianu. Este vorba despre Hesperus, o poveste în care omul aspiră, prin imensele progrese tehnologice și nu numai, la statutul de zeu, asemenea personajelor lui Zelazny. Însă, Neil Gaiman este scriitorul care, în momentul de față, pare foarte apropiat ca tematică și ca stil de Roger Zelazny, cel puțin prin romanul American Gods, care, la rându-i, a câștigat un Hugo în 2002 și a fost ecranizat sub formă de serial TV în 2017.

Am spus mai devreme că romanul lui Roger Zelazny este, în felul său, un roman poetic. Închei acest text despre Lord of Light cu un fragment în original (în limba engleză) din capitolul cinci, în care este descrisă, într-un adevărat poem în proză, o tigresă-fantomă:

„Then, as so often in the past, her snowy fur was sleeked by the wind.

She walked where the lemon-colored grasses stirred. She walked a winding track under dark trees and jungle flowers, crags of jasper rising to her right, veins of milk-white rock, shot through with orange streaks, open about her.

Then, as so often before, she moved on the great cushions of her feet, the wind sleeking her fur, white as marble, and the ten thousand fragrances of the jungle and the plain stirring about her; there, in the twilight of the place that only half existed.

Alone, she followed the ageless trail through the jungle that was part illusion. The white tiger is a solitary hunter. If others moved along a similar course, none cared for company.

Then, as so often before, she looked up at the smooth, gray shell of the sky and the stars that glistened there like shards of ice. Her crescent eyes widened, and she stopped and sat upon her haunches, staring upward.

What was it she was hunting?

A deep sound, like a chuckle ending in a cough, came from her throat. She sprang then suddenly to the top of a high rock, and sat there licking her shoulders. When a moon moved into view, she watched it. She seemed a figure molded of unmelting snow, topaz flames gleaming beneath her brows.

Then, as before, she wondered whether this was the true jungle of Kaniburrha in which she sat. She felt that she was still within the confines of the actual forest. But she could not really know.

What was it she was hunting?”.

Roger Zelazny, Domn al Luminii, traducere de Mircea Ștefancu, Editura Nemira, București, 1995, 320 p.

P.S. Cei interesați pot citi aici un text al lui George R.R. Martin, din 1995, despre Roger Zelazny, „the last Renaissance Man”.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu