Atelier Cartea săptămânii

Prima secundă (fragment)

Vă propunem mai jos un fragment din romanul „Prima secundă” de Vlad Roman (Ed. Univers, 2018) – unul dintre cele mai bune romane ale anului trecut, roman construit în jurul temei timpului (dar şi a imaginii), care surprinde trecerea oficială de la calendarul iulian la calendarul gregorian, mult mai fidel în raport cu fenomenele astronomice.

„Cert e că un suflu ironic şi postmodern pluteşte – precum ceaţa Dunării pe deasupra Linzului – peste nivelul epic brut, punând în scenă, cu seducţie şi abilitate, temele contemporane ale cunoaşterii, timpului, imaginii, tema identităţii şi a străinului, posibilitatea dialogului multicultural (vezi personajul impunător, fascinant, care e ceasornicarul arab ibn Ziyād – deţinătorul unor parabole existenţiale cu „cheie“). Pe lîngă elegantul ibn Ziyād (ce prilejuieşte splendide consideraţii despre frumuseţe şi eleganţă ca posturi în mişcare, dependente de timp) se remarcă şi Bernasius, vestit maestru ceasornicar în Linz, cu un trecut misterios (în tinereţe, circulase prin diverse oraşe europene sub nume şi identităţi diverse) care include şi o la fel de misterioasă (cel mai probabil erotică) legătură cu tâlharul Lorenz (nobil scăpătat la origine), dar şi discipolii săi, pictorul de cadrane Filippo Morra (ce dă curs unor consideraţii la fel de fine despre natura imaginii picturale şi despre modalităţile în care timpul poate fi ilustrat în pictură) şi ucenicul preferat Michael. Cei pomeniţi mai sus participă, de altfel, direct la construirea intrigii: Bernasius întârzie cu o zi semnarea manuscrisului – pentru ca Lorenz să-l poată copia, dar mai ales pentru a strecura o eroare în interiorul lui, Michael – pentru a ucide…, iar Filippo Morra pentru a filtra naraţiunea ca un rezoneur şi pentru a-i construi imaginea în efigie: pictura la care lucrează (pentru cadranul de ceas şlefuit la perfecţiune de Michael).”

 

Când am deschis ușa, afară mă aștepta exact figura descrisă de Efrima. Dar aș completa: era mai degrabă scund decât înalt, avea ochi negri și pielea ușor gălbuie, ca a acelora care au zăbovit un timp prin turcime, pe la Constantinopol sau mai la sud, în Hüdavendigar. Avea mâinile subțiri și curate, căutătura clară și frumoasă, un zâmbet alb (îmi zâmbise larg) și o frunte lată și dreaptă. În mâini avea niște foi a căror natură am recunoscut-o imediat după zdrențuirea marginii și după textură: erau, cu siguranță, câteva schițe făcute pe hârtie de Buhara.

– Cine te-a trimis? l-am întrebat.

– Vin din partea maestrului Specht, mi-a spus. Sunt însărcinat să vă dau foile astea.

– Și cum te cheamă?

– Mă numesc Orhan, a răspuns puștiul.

După cum îl trăda și numele, Specht era un olandez stabilit de vreo cincisprezece ani prin locurile acestea. Ținea un atelier de pielărie. Pe atunci, ca și acum, de altfel, asta însemna că se ocupa cu comerțul de hârtie, fie că era vorba de hârtie dură venită de la Cordoba, fie că punea mâna pe un lot mai acătării, cules direct de la vânzătorii otomani, adică fără intermedierea escroacă a veneților care aduceau hârtie din Herat și uneori tocmai din îndepărtata Birmanie, din orașele de pe țărmurile sudice ale Persiei, sau, mai rar, din Samarkand și Buhara – orașele colorate ale timurizilor și șaibanizilor neînduplecați. Așa că-l căutam uneori pentru că prețurile lui erau mai bune. Dacă i se întâmpla să aibă cărbune, luat pesemne de la negustorii care-i vindeau pietre de mare pentru netezit pielea proaspăt tăbăcită, îmi trimitea imediat vorbă. Dar schițe nu-mi trimisese niciodată.

 

– Și ce-i cu ele? l-am întrebat pe băiat.

– Mi-a spus să vă zic că tocmai au sosit de la Bugara sau cam așa ceva (Vedeți? Aveam dreptate!) și că lui nu-i sunt de nici o trebuință. Cu o jumătate de florin…

Al dracului speculant, mi-am zis. Încearcă să-mi vândă ambalajul de la hârtia cea bună. L-or fi ajuns datoriile. Probabil îmi va trimite vorbă peste două săptămâni că are un lot nou de hârtie timuridă. Dar am început să mă uit la acele schițe.

– Ia dă lumina mai aproape de mine, băiete, i-am spus.

 

Schițele nu erau disparate cum crezusem inițial: patru imagini distincte care aveau legătură directă una cu cealaltă, completându-se în ce părea a fi un întreg. Am să vi le descriu mai jos, pentru că le am în față și acum, atâția ani mai târziu, dar deocamdată ajunge să știți că a patra imagine m-a îngândurat cel mai tare. M-am întrebat dacă băiatul acela cu privirea iute înțelesese cât de mult mă interesau foile lui.

– Du-te înapoi la Specht și spune-i că-și primește jumătatea de florin dacă adaugă încă patru foi întregi din cele timuride la oferta lui. Să fie curate, fără pete, fără îndoituri și neapărat fără urme de cârpe uscate prin ele.

Ca și când așteptase reacția asta din partea mea, băiatul a răspuns deodată:

– Maestrul meu s-a gândit că asta ați vrea.

Și a scos din spate nu patru, ci șase asemenea foi.

Al dracu’ olandez, mi-am zis iar. I-am luat foile băiatului, l-am ciufulit cu mâna și, pe lângă banul pe care l-am scos dintr-un buzunar de pe laterala surtucului – un ban de argint de toată frumusețea –, i-am pus în brațe și imensa bucată de plăcintă cu prune uscate cu care ieșisem la poartă. Băiatul a luat-o la fugă, iar eu m-am întors mulțumit în camera cu mica noastră petrecere. Dar nu știu, zău, pentru ce eram atât de mulțumit: tocmai îi dădusem băiatului leafa mea pe o săptămână. Plus bucata de plăcintă, din cele pufoase, pe care doar Niizma știe să le pregătească.

Înăuntru, Bernasius aproape adormise, iar ceilalți doi povesteau în șoaptă. M-am scuzat că sunt obosit, ținând foile ca pe o nimica toată, și m-am pregătit să merg acasă. Din seara aceea, pe Orhan nu l-am mai văzut niciodată.

 

Ați înțeles acum cu ce mă ocup: sunt pictor. Toate cadranele care au ieșit din atelierul lui Bernasius în ultimii optsprezece ani pentru toate ceasurile, de toate mărimile și chipurile, din lemn și metal, din faianțe și felii de marmură de Lipová și Pernštejn, din sticle fine, aurite sau nu, mari sau mici, cu careuri în argint sau aramă – toate au fost săvârșite până la ultimul detaliu de mine și numai de mine. Eu îmi amestec singur culorile, îmi sfarm singur pigmenții și adaug peste roșul carmin ulei de migdal și zorele cu mâna mea și numai a mea. Îmi fac singur schițele. Îmi rectific singur greșelile. Mă cert pe mine însumi când sunt nemulțumit la finalul pictării unui cadran, pentru că n-are cine s-o facă. Vorbesc cu mine serile și diminețile și-n timpul picturilor mai dificile. Îmi sunt propriul aliat, propriul dușman și propria voință.

Știu, deja probabil vă gândiți că nu sunt un pictor adevărat dacă, în loc de pânze și fresce de biserici, mă ocup de cadrane de ceasuri. Și poate vă mai întrebați și cum se face că mă adresez vouă, dar să știți că, din toată șleahta asta de impostori, profitori și naivi, eu sunt singurul care vă văd cu adevărat și, chiar și în cazul meu, abia dacă pot să vorbesc de câteva contururi și uneori – dar asta foarte, foarte rar – de o pereche de ochi albaștri. Cât despre îndeletnicirea mea, credeți ce vreți. Nu sunt pictor în sensul că nu grunduiesc pânze mari și nu folosesc șasiuri imense. Dar oare lustruirea cadranelor nu ține și ea de pictură, chiar dacă se apropie mai mult de munca lustruitorilor de azulejo de pe străzile istovite de soare ale Lisabonei? Tușele mele, chiar dacă sunt mai mici uneori, aducând puțin cu cele ale miniaturiștilor persani sau, la noi, cu liniile grațioase ale maeștrilor de marginalii, sunt oare atât de îndepărtate de pictură? Când pictorul oftează îngândurat, lăsând pensulele jos, munca lui este într-adevăr gata. În schimb, a mea abia atunci începe: prin lustruire, prin retușare, prin potrivire. Miniaturiștii sunt îndrăgostiți de micime și de imagini statice (la problema asta o să mă întorc), caligrafii de îndulcirea unei linii, liniaturiștii de linie însăși, lăcătușii de mecanism, iar cei care izbesc cu ciocane în metalul cald de finețea metalului lor. Spălătoresele de căldura apei alunecând pe mâini. Cosașii de o mișcare. Nu sunt atunci eu mai aproape de pictori? De pensulațiile lor, de amestecarea nuanțelor tomnatice cu cele primăvăratice, de mirosul greu de ulei, de acizi și dălți de îndreptat grundul?

Arareori am însă șansa lor de a nu fi limitat în munca mea. De cele mai multe ori, în mijlocul picturii eu am o gaură imensă, pe unde iese axul central, de care sunt prinse orarul și, mai nou, minutarul. Și, pe cât ar fi lucrul acesta de sincer și de adevărat, cum că în mijlocul unei picturi ar fi întotdeauna golul, frigul, absența, pierderea sau chiar, la propriu, axul mișcării timpului (Ha! Asta-i bună!), pe atât de mult mă împiedică de la foarte multe artificii. Bunăoară, odată, după ce lucrasem mai bine de două zile la un cadran cu o doamnă așezată la o cană de ceai (mă refer la licoarea aceea, adusă mai nou din părțile Indiei, ale Kașmirului și ale Biharului, după care se dau în vânt marchizele și contesele de pe la noi), mi-am dat seama că vârful pantofului stâng se suprapunea peste marginea găurii pe care o trasasem deja (întotdeauna trag o linie neagră în jurul găurii, e una dintre semnăturile mele) și a fost nevoie să refac totul de la început. O a doua limitare îngrijorătoare îmi este dată de numerația cadranului. Că e cu cifre romane, arabe sau cu mici imagini reprezentând cifre – ce-mi pasă? Mă obligă oricum să desenez viorele, frunze de iederă sau păsărele în jurul lor cam cum ar face un pictor de rând dintr-un atelier mai mare. În fine, ultima limitare semnificativă pe care, de data aceasta, o cam împart cu pictorii, este obiectul. Vin conții: vreau un ceas cu aia. Vin ducesele: vreau un ceas cu ailaltă. Și, desigur, asta înseamnă să urmez obiceiul curent, lucru care mă deranjează cel mai mult. Doar târziu, seara, când nu mai trece nimeni prin Camera din sud, îmi permit uneori liniștea de a desena sau de a picta în pace și singurătate pe o hârtie goală de mărimea pe care o vreau un subiect ales de mine cu liniile mele. Dar mă îndepărtez.

Spuneam că, iată, chiar și astăzi, opt ani mai târziu, port încă imaginile acestea cu mine ca pe o comoară adevărată și, mai mult, ca pe un fel de justificare a propriei mele semnături. Martor mi-e Cel de Sus că, după ce le-am văzut și le-am înțeles noima, menirea picturii mele s-a schimbat pentru totdeauna.

Imaginile spun o poveste al cărei înțeles nu-mi este neapărat clar și care-mi dau în același timp foarte puține detalii. Înclin să cred însă că înțelesul poveștii nu este în cazul acesta un detaliu foarte important. Prima schiță reprezintă un bărbat pe un cal arab, care poartă pe chip trăsături mongole. În fața lui, scăldându-se la marginea unui lac, i se arată o fată tânără. Fata nu pare să aibă mai mult de cincisprezece ani, iar bărbatul este și el tânăr. E surprins în clipa când, lăsându-se pe crupa calului, își încetinește animalul admirând-o pe tânără. Cu mâna dreaptă ține hățurile în timp ce ridică mâna stângă ca s-o liniștească pe aceea pe care o găsește fără apărare. Ea este ridicată, cu un văl care o acoperă, lăsându-i, totuși, gleznele și umărul drept descoperite. A doua scenă este sub un rodiu imens care face o umbră groasă în lungimea unei cărări. Pe cărare, acum îmbrăcați (însă cu aceleași haine), se plimbă fără să se atingă cei doi tineri. El poartă ceva între o sabie de-a noastră de prin sud și un iatagan turcesc, nu știu cum se numește. Își poartă arma departe de picioare, ceea ce-i dă un aer impozant, dar și puțin din postura ridicolă a unui cocoș sau curcan – o postură ușor păsărească. Privirea ei este în jos – a doua oară când nu-i zărim fața –, dar pare liniștită mergând în compania acestui mongol străin. A treia scenă vine cu primul detaliu interesant: imaginea nu-i mai conține pe cei doi tineri îndrăgostiți, dar îi sugerează prin manșetele hainelor: e imaginea a două mâini prinse una într-alta. O las deocamdată așa, remarcându-i doar echilibrul texturilor din desen, și o să mă întorc la ea mai încolo.

Mare parte din lucrurile pe care le-am învățat despre pictură le știu de la tatăl meu. Spun mare parte pentru că el este cel care m-a inițiat explicându-mi nu doar mânuirea culorilor și a celorlalte materiale necesare, grundurile, șlefuirea, vernisarea și mergând până la vârsta animalului din coada sau coama căruia să-mi culeg fire pentru pensulele de fundal, ci și tainele portretului, ale perspectivei, ale simbolurilor și ale compoziției. Toate sunt bune și folositoare. Au fost multe zile în care i-am mulțumit în gând pentru un sfat sau altul. Taina vine de cele mai multe ori după multă muncă și înainte de oboseala cumpătată a bătrâneții. El mi-a arătat cum să-mi aleg imaginile pentru ca acestea să sugereze un lucru sau altul. Nu uita, îmi spunea, pictura este cea mai statică dintre arte. După ce s-a uscat culoarea, nu mai ai ce-i face. Așa că alege cu atenție și fără grabă scene care să vorbească de la sine despre trecut și despre viitor. Să promită și să amintească. Timpul nu trece niciodată pe suprafața unei picturi.

Și în felul acesta mă și obișnuise: fiecare pictură prezenta o singură scenă. Dacă era necesar să prezint mai multe scene, le separam grafic prin linii și careuri verzi și galbene și negre. În ultimii ani petrecuți lângă tatăl meu, îmi aduc aminte de câteva ceasuri al căror cadran fusese împărțit în patru, fiecare sfert dovedindu-se o scenă din parcursul unei povești. Știu chiar un ceas mare de perete unde cele patru scene corespundeau momentelor zilei unde erau desenate.

Însă cea de-a patra imagine pe care mi-o dăduse Orhan era diferită tocmai prin asta: probabil din cauză că nu mai avusese alte foi, dar tind să cred că nu acesta fusese motivul, desenatorul aglomerase mai multe scene în aceeași imagine și, încă și mai interesant, uneori poziția tânărului mongol răspundea în două locuri separate, în timp ce mișcările fetei erau trasate în virtutea mai multor poziții. Chenarul imaginii era depășit în trei locuri diferite, în vreme ce corpurile celor doi formau prin numai câteva poziții vreo două duzini de scene distincte. Doar printr-o astfel de mișcare, care devenise într-un anumit punct aproape scăpată de sub control, am putut pentru o clipă să zăresc ochii fetei, privind nu spre tânărul ce urma să-i fie amant, ci direct spre mine. Am conchis următoarele:

  1. Dacă desenatorul a sărit peste convențiile atât de solide ale imaginilor închise în cadran, a făcut-o înțelegând totuși gravitatea faptului său. Altfel de ce mi s-ar fi arătat privirea fetei doar în ultima imagine?
  2. În cea de-a treia scenă, cea cu mâinile, desenatorul înțelege că un singur detaliu este de ajuns să ilustrezi trecerea timpului și că, lucru mai important, acest detaliu nu trebuie să prezinte identitatea unuia sau altuia dintre personaje. Adică timpul nu se face vizibil prin fețele oamenilor, ci prin mișcările lor.
  3. Nu contează povestea din cea de-a patra imagine. Ce contează este că un corp prins simultan în două posturi este în mod concret o ilustrare a timpului în grosimea de pigmenți și uleiuri sau de cărbune a picturii sau a desenului. Altfel spus, timpul poate fi prins. Poate fi arătat. Poate fi pictat.
  4. În felul cum se desfășura povestea în ultima imagine, din cauza a ceea ce tocmai am spus, ai crede că personajele nu mai sugerează nimic despre trecut sau viitor și că funcția aceasta este preluată întrutotul de modul cum sunt reprezentate. Ce se întâmplă însă acolo este exact contrariul: fiecare postură pare mult mai vie și vorbește încă mai clar și mai apăsat despre ceea ce tocmai a fost și despre ce urmează să fie. De aici îmi vin două întrebări importante:
  5. Dacă există metode care să reprezinte timpul în pictură, cât de închise stilistic sunt oare tablourile zilelor noastre?
  6. Dacă văd privirea fetei tocmai pentru că am șansa s-o văd pe fată în carnea timpului ei (sau, și mai bine zis, dacă ea mă vede pe mine tocmai pentru că are șansa să mă privească prin carnea acestui timp!), cât de mult pierd din viața personajelor atunci când aleg să ilustrez imagini statice?

Spuneam că pe Orhan nu l-am mai văzut niciodată, chiar dacă am continuat să cumpăr hârtie de la Specht în anii care-au urmat. Uneori, dacă și clientul este înțelegător, Bernasius îmi permite să realizez pe fundalul cadranului imagini înlănțuite în felul acela. Cred că înțelege de ce. Îl cred în stare de asta. Însă de cele mai multe ori, în singurătate, fie în atelierul lui, fie în propria mea casă, îmi desenez uneori câte-o întâmplare sau câte-o poveste folosind tehnica de pe acele foi. În astfel de seri îmi pare că păstrez împreună cu mine, pentru încă o vreme, un timp trecut.

Fragment din romanul „Prima secundă” de Vlad Roman, Editura Univers, Bucureşti, 2018, 400 p.

 

Despre autor

Vlad Roman

Vlad Roman

Vlad Roman s-a născut în 1981 în Sebeș, județul Alba. A absolvit în 2003 Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul căreia a activat până în 2009. Între 2002 și 2006 a fost redactor-șef la revista „Echinox”. În intervalul 2001-2009 a publicat o serie de articole, cronici, studii etc. în reviste culturale din țară și în volume colective de specialitate. A avut mai multe slujbe, inclusiv profesor de limba română, editor, redactor și lector de carte, traducător etc. Din 2009 trăiește în satul natal. A debutat în anul 2016 cu romanul „Cât mai aproape de tine”, apărut la Editura Univers.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.