Cartea săptămânii Nr. 193

Maestrul și păpușile sale

De obicei, oamenii trăiesc într-o lume proprie, iar ceilalți nu-i trezesc de teamă sau din milă.
Ionuț Manea, „Confesiunile Maestrului Păpușar”

 

Rubrica de flash fiction, care a debutat în 2017 în Literomania, ne-a rezervat, de-a lungul timpului, mai multe surprize plăcute. Am descoperit autori foarte buni, de vârste diferite, cu stiluri diferite, autori pe care i-am publicat apoi în volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă”, apărut în 2019, la Editura Paralela 45.

Unul dintre autorii din acest volum este și Ionuț Manea, care ne-a surprins prin stranietatea prozelor sale scurte pe care le trimitea pentru rubrica de „Flash fiction stories”. De fapt, erau povestiri din volumul la care lucra în acea perioadă, „Confesiunile Maestrului Păpușar”, volum apărut la sfârșitul lui 2020, la Editura Tracus Arte.

Reach content for Google search „Ionut Manea”. „confesiunile maestrului papusar”

Povestirile lui Ionuț Manea prind greutate, devin mai pline de înțelesuri doar citite împreună. Este unul dintre detaliile pentru care țin foarte mult la această carte. „Confesiunile Maestrului Păpușar” nu este un roman, dar nu este nici un simplu volum de proză scurtă. Avem aici un compozit care capătă formă pe măsură ce înaintezi cu lectura, dar, în același timp, unele dintre contururile pe care le credeai fixe se volatilizează, se estompează. Mecanismul este, în aparență, simplu, imitând structura unei matrioșka. Fiecare dintre personaje este, astfel, și păpușă, și păpușar, în funcție de poziția ei înăuntrul păpușii dominante. Știm cu toții ce este o matrioșkă: în interiorul celei mai mari păpuși se ascund încă șapte figurine, una mai mică decât alta.

Cartea lui Ionuț Manea este astfel și o carte a metamorfozelor. Personajele se transformă din păpușă în păpușar, din om în animal, și invers. Sunt pe rând zei, dar și muritori, ființe vulnerabile, care încearcă să evadeze dintr-o lume sordidă, anostă, fără șanse, fără perspective, fără sens. Personajele duc vieți banale, trăite mecanic, în care orice umbră de fericire se dovedește, în cele din urmă, o iluzie, o himeră cu chip grotesc. Astfel că realitatea este sfidată prin cruzime și crimă, prin sex și transgresări ale preceptelor sociale și religioase. La un moment dat, în aceste vieți banale se întâmplă ceva fantastic, bulversant, dar foarte ambiguu, căci poate fi sau nu o creație a minții personajelor, de unde și statutul echivoc al unora dintre acestea, și aici mă refer în mod special la Maestrul Păpușar și la Domnul Iepure – o variantă dark a Iepurelui de Martie din „Alice”, cartea lui Lewis Carroll.

Ca fundal al întâmplărilor, avem cartierele cenușii de blocuri dintr-un mare oraș, Timișoara, dar și zonele dezafectate, uitate de timp, de la marginea unor sate din sudul țării. Mai mult, în unele povestiri, Ionuț Manea plusează și mută cadrul în Mexic sau în vreun oraș american. Importantă aici este atmosfera apăsătoare, sufocantă a acestor locuri –o reflexie, în cele din urmă, a psihicului personajelor, un psihic explorat în zonele sale obscure. Iată și singurul punct comun al acestei cărți cu realismul și mizerabilismul din literatura română a ultimilor ani.

Personajele sunt oameni simpli, de vârste diferite, studenți, pensionari, muncitori, ale căror vieți se desfășoară sub semnul banalului, într-un mod mecanic, cum spuneam mai sus. La un moment dat, în aceste vieți apare cineva, un inițiator, un Maestru Păpușar, care dezvăluie, prin jocuri crude, manipulatoare, à la Sade, un adevăr greu de digerat: în această viață, suntem sau păpuși, sau păpușari, iar suferința face parte din acest joc. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Acceptarea rolului se produce, în povestirile lui Ionuț Manea, prin inițieri violente, care duc la situații crude, grotești și suprarealiste al căror sens scapă unui outsider. Echivocul situațiilor și cinismul personajelor par de neînțeles dacă nu accepți de la bun început convenția lumii din „Confesiunile Maestrului Păpușar”. Chiar motto-ul primei părți a cărții te pregătește pentru ceea ce va urma: „Cât de cinici putem fi, încât plângem când cineva moare și râdem când se naște, în măsura în care noi nu știm de care parte a iadului suntem”.

De asemenea, începutul primei povestiri, „Maestrul și păpușa (prolog)”, te introduce abrupt în convenția neobișnuită a unei lumi cu iz de artificial – o lume în care oamenii sunt doar niște păpuși de plastic mânuite de un maestru păpușar (crud și nemilos, în aparență, cu „victimele” sale):

„Este întuneric. Printre jucăriile amorfe, simt prezența singurătății. A mai trecut un an. Îmi strig păpușarul. Întotdeauna a existat o conexiune între noi. Minunatele mele degete încep să se miște încet. Mă ridic și cobor scările…

Sunt un model vechi. Din perioada comunistă. Dar nu mă plâng și, mai nou, nu îmi este rușine. Sunt rezistentă la șocuri. Plasticul are o grosime de șase milimetri, spre deosebire de alte lucruri ieftine. Nu mă consider bătrână. Timpul e nemilos cu carnea, dar atât de îngăduitor cu PVC-ul. Memoria mea este stabilă. Nu uit nimic. Oamenii care s-au jucat sau m-au cărat de colo-colo sunt acum în pământ. Timpul nu iartă. Oamenii sunt răi cu obiectele pentru că sunt convinși că sunt neînsuflețite. Le aruncă, le lovesc cu ciocanul, le calcă, le strivesc cu mașinile când ies din garaj. Nu mă plâng. Prefer să rămân din plastic. Mai bine longevivă, pentru că, în fond și la urma urmei, experiența are nevoie de timp pentru a crea cele mai reușite modele. Noaptea e un sfetnic bun. Am totul pregătit dinainte. Planul mi-l fac pe drum, înainte de a ajunge în noul meu cămin…

Unde mă duc și de unde vin doar eu, păpușa de plastic, pot spune cu exactitate, dar adevărul este o epavă atunci când abia vezi la doi metri în fața ta.

Nouă nu ne este frică de întuneric. Primii mei pași fără păpușar îi consider cu bună știință cei mai fericiți, pentru că sunt singură cu gândurile mele de plastic, rigide și lipsite de miros, așa cum trebuie să fie gândurile oricărei păpuși aspirante…

Oamenii au multe fețe. În schimb, păpușa are doar una singură, statică și onestă. Nu umblăm cu cioara vopsită. Nici nu arătăm mai mult decât trebuie. Nu căscăm ochii când cineva ne-njură – credeți-mă, o păpușă are parte de multe interjecții obscene – sau când ne trage de păr. Pentru că, unu la mână, nu putem, și doi, de fiecare dată avem un plan de rezervă”.

„Confesiunile Maestrului Păpușar”, cu prozele ei situate la granița dintre real și fantastic, te intrigă și te farmecă în același timp, ca un descântec spus în miez de noapte. Este cartea unui scriitor matur, stăpân pe instrumentele sale, descriind o lume cu personaje și detalii care provoacă neliniște, te tulbură prin bizareria lor, așa cum te tulbură și lumile unui Lovecraft, de exemplu. Pentru mine, „Confesiunile Maestrului Păpușar” rămâne, în mod detașat, una dintre cele mai interesante apariții editoriale de anul trecut.

Ionuț Manea, „Confesiunile Maestrului Păpușar”, Editura Tracus Arte, București, 2020, 240 p.
Un autor, o carte: „Confesiunile Maestrului Păpușar” de Ionuț Manea

 

 

Susține Literomania

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. În 2019, a coordonat, alături de Adina Dinițoiu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: