Concurs

Proze finaliste flash fiction – martie 2017

Publicăm mai jos, aşa cum am promis, alte trei proze care ne-au reţinut atenţia la concursul Flash fiction pe luna martie. Vă aşteptăm şi în luna aprilie! Succes!

Pragul
Alexandra Niculescu

Sebi stă pe scaun la masa din bucătărie şi învârte titirezul care se ciocneşte de marginea farfuriei, ridică o clipă faţa spre maică-sa şi roteşte iar jucăria, aşteptând să lovească tot ce întâlneşte.
-Te mai doare?
Copilul ridică din umeri şi-şi întinde mâinile, iar ea îşi trece degetele peste pielea lui albă, brăzdată de dungi roşiatice. Sebi se smuceşte, se întoarce la masă şi pune din nou jucăria în mişcare. Mama se apropie de el cu o cutiuţă de cremă şi el îşi duce mâna la nas.
-Ce tare pute chestia asta.
Îi face semn să nu mai vorbească tare, îi freacă încet braţele, iar copilul strâmbă din nas, întoarce capul şi-şi ţine ochii strâns închişi. Când termină, Sebi îşi scutură mâinile şi o priveşte cu ochii înroşiţi.
-Şi tu ţi-ai dat?
Ea dă drumul la radio, cu volumul aproape de minim.
„Gemeni: ai o zi agitată şi pe seară primeşti un cadou din partea persoanei iubite.”
Mama râde pe înfundate, dă din cap, şi întinde untul pe pâine cu mişcări rapide. Vocea continuă: „Leu: îţi achiţi o datorie faţă de o cunoştinţă mai veche. E posibil să faci o călătorie”.
-Ce culoare e aia? întreabă Sebi.
-Care?
El mestecă cu gura deschisă şi întinde mâna spre gâtul ei. Mama se uită spre imaginea ei din geamul dulapului.
-Cred că e spre auriu acum, îi şopteşte. Ai învăţat culorile, nu?
Îi face semn să nu facă zgomot, se ridică încet, iese din bucătărie şi se întoarce cu o foaie albă şi câteva creioane colorate. Inspiră, desenează un dreptunghi şi trece uşor cu creionul roşu pe toată suprafaţa lui, abia atingând coala. Sebi se uită şi plescăie.
-Ce-i aia?
Ea îi face semn spre uşa dormitorului.
-E un prag… bucata aia peste care treci când să intri sau să ieşi.
Apasă mai tare şi rozul devine roşu aprins, apucă un creion albastru şi burta figurii se transformă în violet, lasă creionul să se rostogolească pe masă şi începe să coloreze cu galben.
-Ce chestie urâtă.
-Poate o să ne-ajute.
Îi face cu ochiul şi el se apropie de desen până când îl atinge cu fruntea. Mama se dă puţin în spate şi-şi mângâie burta.
-Îl punem jos la uşă şi, dacă o să calce pe el, o să fie cum ne-a zis duminica trecută… mai ştii?
El îşi leagănă uşor capul pe foaie.
-Îhî, a zis… c-o să fie cel mai bun tată, da’…
-Şşş.
Mama vrea să se aşeze mai bine, fusta i se dă la o parte şi nu-şi acoperă coapsele suficient de repede.
-Aia ce culoare e? întreabă Sebi, şi pune mâna pe rochia care acoperă vânătăile.
Se aude un scârţâit şi amândoi îşi întorc capul spre dormitor. Ea îi face semn din ochi să se ducă la uşă şi-i pune foaia în mâini. Sebi aleargă pe vârfuri, aşază cu grijă desenul şi se uită înapoi. Mama încuviinţează, în timp ce se ridică sprijinindu-se cu o mână de speteaza scaunului, şi dă drumul să încălzească iar cafeaua.

La masă, de Paște
Dumitrița Stoica

Plecai cu două narcise albe și o zambilă. Număr fără soț, așa trebuie să duci la biserică de Paște și să le lași pe masa unde e întins Sfântul Aer. Și ce sandale frumoase! Erau noi, din piele sau așa ceva, cu barete și catarame, tot albe ca narcisele. Câteodată bej sau maro, niciodată negre. Mai târziu, la cataramă, pielea se scorojea. După un an, doi sau trei. Paștele era mereu, dar nu te primeneai cu sandale în fiecare an.

Vreau sandale noi. Și ciorapi albi, trei sferturi. Toți copiii se-nnoiesc. Ce e în capul tău? Uite ce frumoase sunt, e păcat să arunci lucrurile așa. Alții umblă desculți. Mai stai cu ele un an și-apoi le dăm de pomană, că și-așa nu te mai încap. Te duci și le lași pe masă, florile, nu sandalele, fii atentă, apoi intri pe sub masă și vezi să ieși prin partea ailaltă. Să nu mai stai cu ochii în lumina lumânărilor pân’ amețești, să te uiți la icoane și la vitralii, poți să te uiți și la candelabru, da’ nu prea mult, să te-nchini, nici acu’ nu știi să te-nchini cum trebuie, așa, întâi în dreapta ș-apoi în stânga, și să treci pe sub masă de trei ori. Apoi să ieși afară la aer, să nu caști gura la oameni, că uiți să numeri și nu mai știi a câta oară a fost ultima când ai trecut pe sub masă. Ai înțeles?

Să-mi cumperi pantofi. Vezi că-n șifonier găsești paltonu’ și costumu’, scoate-le afară la soare și scutură-le, s-a pus prafu’ pe ele de când nu le-am mai pus pe mine, ia peria aia aspră, nu cred că le-a mâncat moliile, am pus mereu naftalină, ia uite ce frumoase sunt, atârnă-le pe gard la soare și lasă-le acolo. Paltonu’? Din stofă, da, l-am comandat la croitorie, aveam vreo douăjcinci de ani, nu crezi, să fii sănătoasă, să mă-mbraci cu el, să-mi aduc aminte de tinerețe. Am de toate, vezi că-n șifonier e și-o bluză albă și niște chiloți, ciorapii ăia negri sunt de la tine și basmaua tot neagră, da’ pantofi n-am, că mi-a ieșit oasele și nu-mi mai intră, vezi, înainte de Paște, să-mi cumperi unii, tot negri, da, nu mi-a plăcut să mă-mbrac în negru niciodată, da’ acu’ nu mă duc la nuntă, ai grijă să aibă puțin toc, mult aș mai fi vrut să port și eu niște pantofi cu toc, da’ nu m-a lăsat, ce ești cucoană, femeie, ia lasă-mă-n pace, râde lumea de tine, unde-ai văzut tu la muieri pantofi cu toc, ia uite ce bine îți vin gumarii ăia. Ai înțeles? Să mi-i aduci de Paște, să nu mor fără ei, m-așteaptă tot neamu’, i-am visat azi-noapte, stătea toți la masă și-mi făcea cu mâna, și să mergi la denie să-mi aduci și flori, să mi le bagi sub pernă, poate acu’, când mai ie puțin, să-ți dea și ție preotul un buchet fără soț, să-l duc pe lumea-ailaltă.

Navetista
Carmen Moroşanu

Mă scol foarte de dimineață să prind trenul. Am de mers pe jos vreo patruzeci de minute până-n stație. Asta dacă nu plouă… poteca nu e pietruită sau asfaltată; în cazul ăsta ajung la tren cu câte un kilogram de noroi pe fiecare bocanc.
M-am urcat, răsuflu ușurată.
Mă holbez la ceilalți călători, care cu nasul într-o carte, care-n e-reader, în mobil… pe geam nu ai ce vedea, că-i întuneric încă. Unii dorm… și uneori trec de stația unde trebuie să coboare. Mi-am luat și eu o carte, dar nu-mi amintesc nimic din ce citesc, nu sunt o persoană-ciocârlie. Îmi pun alarma de la mobil, în caz că adorm și uit să cobor. Mobilul meu e model vechi, o piesă de muzeu, un dinozaur comparativ cu telefoanele ”plate” din jur. Până și adolescenții au unul în mână, ascultă manele cu volumul la maxim; nu suportă liniștea. Alții joacă jocuri pe tabletă (și încă Solitaire!!! io credeam că nu mai există), cu sonorul tare, ca și cum ar fi singuri în vagon. Fiecare în lumea lui.
Niște tineri fumează pe culoar, trecând țigara din mână-n mână.
Într-o seară era un miros îngrozitor într-un vagon de călători, cineva făcuse un graffiti, și nici măcar nu aveai la ce te uita, păcat de vopsea. Tânărul a alergat jos din tren la prima stație, de frica de a nu fi prins. Anarhie. Vagonul a rămas gol, toți ne-am mutat mai încolo și a trebuit să stăm în picioare. Nimeni nu se gândește la navetiști.
S-a stricat locomotiva pe drum, așteptăm alta… unii coboară din tren să încerce să ajungă undeva cu autostopul. Cum să facă autostopul un tren întreg?! După o oră jumate ne-am mișcat din loc iar. Noroc că aveam o carte la mine. În afară de abonamentul de tren, nu aveam nici un ban în buzunar…
Apoi trece prin tren o orchestră de lăutari, să facă și ei un ban… La început era unul, cu trompetă; de când fac naveta s-au înmulțit, amu și-a adus și pretenii. Același repertoriu de ani de zile. Nici ăștia nu se gândesc la navetiști. Cântă de te dor urechile, mai ales dacă ai norocul să ai scaun drept lângă ei. Au și boxe, dragă, să se-audă bine-bine, apoi trec frumușel printre oameni cu șapca să colecteze bănuții.
O tanti lucra la laptop. I se apropia stația, și-a pus haina groasă, și-a înfășurat eșarfa-n jurul gâtului, și-a pus poșeta pe diagonală; eu am închis ochii o clipă, mă dureau ochii de la lumina orbitoare de deasupra. Când i-am deschis, trenul se oprise-n stație, iar laptopul era singurel pe scaunul din față. Am alergat cu viteza fulgerului, cu laptopul în mână. Tanti s-a întors, luând automat obiectul… nici n-a apucat să zică mulțumesc; ușile s-au închis, trenul a plecat din stație și tanti era tot acolo, ca vrăjită, uitându-se lung după tren.
Patruzeci și cinci de minute de navetă cu trenul, apoi jumate de oră de mers pe jos, de data asta pe asfalt.

Scrie un comentariu