Concurs

Proze finaliste la Concursul flash fiction, mai 2017

Publicăm mai jos prozele finaliste la Concursul flash fiction – mai 2017, alături de proza câştigătoare. Îi felicităm pe finalişti şi pe câştigător, şi vă urăm succes în continuare, la concursul pe luna iunie!

Televizoare vechi
Dumitrița Stoica

Stau așa pe întuneric și mă gândesc ce mai e și cu lumea asta, nici nu știi când trece viața, parcă ieri iereați copii și veneați să vă spun povești, că n-aveați somn, și adormeați râzând, io stăteam în patul ăsta și voi în ăl’lalt și-acu’ stau singură aici și bate un vânt că nu mai e nici țipenie pe drum și nici n-a mai pus ăștia muzica să petreacă, să mai aud și io niște voci. Televizoru’ s-a stricat și cică nu mai sunt lămpi să le schimbe, că e de pe vremea lu’ pazvante, acu’ lumea își ia niște alea de zici că ești, dracu’, la film, și n-are nimic în spate să le desfaci, mă și mir cum le-o fi reparând, când a fost inundația aia mare și-a intrat apa în case pân’ la geam, al nostru a căzut de pe masă și s-a umplut de nămol, l-a desfăcut tac-tu piesă cu piesă, le-a întins pe rând la soare și le-a șters cu o periuță, una după alta, și-apoi le-a pus la loc exact în ordinea în care ierea ele și-a fost ca nou, parcă se vedea mai bine decât înainte, nu mai avea purici.

Se uita el la televizor, la viața satului și la muzică populară, io n-aveam nevoie, televizoru’ meu iereați voi, da’ copiii toți pleacă și-a rămas satu’ ăsta numai cu muieri hodorogite și cu case unde nu mai stă nimeni, s-apleacă într-o rână, se crapă pereții și cad. Ziua tot mai e cum mai e, că ne ducem una pe la alta, da’ noaptea n-ai cum să mai umbli, că nu te mai țin picioarele. Mai sunt și unii mai tineri, da’ nu prea le e aminte să treacă pe la noi, fiecare cu viața lui. Uite, io care am făcut optzeci de ani în mai trebuie să am grijă de vecina mea care are șapteș’șase în septembrie. Ei îi mai merge televizoru’ și stă toată ziua în pat cu sonoru’ la maxim, nici nu se uită la el mereu, doar stă și-ascultă. Și eu o-ntreb Marie, ce tot îți zdrăngăne ăla în cap, mai închide-l dracu’ să vorbim și noi d-ale noastre, da’ ea nu, s-a obișnuit așa, că nu mai trece nimeni pe la ea, nici frac-su nu mai trece, cât a fost zdravănă, a fost bună, acu’ nu mai e. Și ziua stă cu televizoru’ și noaptea visează. Nici nu mă pun bine pe pat că-ncepe să-mi povestească cui îi mai e foame pe lumea ailaltă, și cum stau toți ai ei acolo și o cheamă, da’ nu se-ndură Dumnezeu de ea, tare îi e dor și ei, abia așteaptă să fie iar toți ca-n tinerețe. Și nu i-am mai spus că alaltăseară, cum stăteam tot așa pe întuneric, am auzit niște bătăi în geam, era Nicoleta lu’ Fane, bre țață, m-a trimis nea Gheorghe să-ntreb dacă să vie cu lumânare, a auzit c-a murit soră-sa. Și n-am putut, fir-ar al dracu’, să-i spun, că așa trebuia, zi-i să vie cu lumânare, c-a murit.

Chyou
Cristina Vasile

Bătrâna Irena își așeză ceașca de ceai lângă albumul vechi, și-și potrivi pe nasul mic ochelarii rotunzi cu rame groase. Deschise larg fereastra, ca boarea dimineții tomnatice să pătrundă în odaia albăstruie.

Se așeză greoi pe canapea și zăbovi câteva clipe cu privirea asupra corpușorului care ședea lângă coperta prăfuită. Nu avea motan să îi țină de urât, precum au toate bătrânicile singure din toate epocile. Avea numai o păpușă chinezească, mare cât o ceașcă de ceai, care își ducea zilele pe fața de masă gălbejită din sufragerie, așteptând, în fiecare dimineață, să inspire mireasma dulce de miere și vanilie ce plutea deasupra ceștii.

Pe vremuri, acum vreo jumătate de veac, Chyou locuise pe raftul unei vitrine din Tianjin, numărând parcă la nesfârșit pașii trecătorilor. Într-o zi ploioasă, se simțise admirată de două perechi de ochi insistenți, care o cercetau atent, de dincolo de fereastră. Peste câteva clipe, privea orașul dintr-un buzunar.

I-au spus Chyou, căci era toamnă, pesemne tânăra cu părul castaniu voia să poarte mereu cu sine toamna din Tianjin. Chyou a admirat, luni în șir, prin fereastra mică, Turnul Tobelor din Tianjin. Își amintește îmbrățișările a doi tineri cu fizionomii diferite, cu priviri vesele, care își vorbeau într-o limbă necunoscută ei.

Într-o zi, pe chipul sfârșit au șiroit lacrimi amare. Peste un timp, Chyou se pomenea într-o odaie mută, albastră . Pe fereastră se zărea o clădire susținută de coloane mari, circulare. Pesemne era o gară.

Aici totul e tăcut. A venit toamna în părul castaniu, o toamnă cenușie și blajină. Dintr-o fotografie veche, numai ochii arcuiți ai unui tânăr zâmbesc. Afară, abia s-au arămit aleile, e toamnă. În odaie, la fel, o toamnă adusă de demult din Tianjin, într-un buzunar.

Sub geam
Ştefan Serşeniuc

Mi s-au aciuat şase pisici şi-mi miaună sub geam. Noaptea mai ales. Din care cauză eu am angajat o echipă de doi şoareci iuţi care să le pună pe fugă. Ei apar dintr-o gaură de sub geam şi ele, proastele, se pun pe alergat. La şoricei le dau brânză în fiecare dimineaţă. Ca recompensă. N-am ştiut că era un şoricel şi o şoricioaică. Nu se vede, sunt prea mici. Aşa că, după un timp, ea naşte. O fi de la brânză, îmi zic. Acum au ajuns la treizeci şi trei, şi-mi ronţăie prin perete, că-i aud. Tot sub geam. Brânza acum o dau la pisici, care luptă din răsputeri să echilibreze lanţul trofic. Totuşi, problema mea persistă, iar noaptea aud mereu mieunatul lor. Şi cum, lucru ştiut, pisicile se tem de câini, mi-am luat un dulău-câine rău. Îl hrănesc cu brânza pe care iniţial o dădeam şoriceilor şi cu care, după, hrăneam şi pisicile. Câinele sperie pisicile, dar nu reuşeşte să bage boala şi în şoricei şi se pune, prostul, la ieşirea din gaură din perete şi latră. Ore în şir. Zic, na, că am scăpat de mieunat şi am dat peste lătrat. În rest, cantitatea de brânză e aceeaşi. După o vreme, nu mai ştiu cât, dar o fi de la hămăitul isteric al câinelui, şoarecii, vreo sută între timp, pleacă. I s-o fi făcut urât, singur şi fără activitate, că-mi fugi şi câinele. L-am căutat două zile şi două nopţi, tot strigându-i numele şi ademenindu-l cu brânza ce ştiam că-i place. Nimic! O fi de la miros sau pentru că au ochii buni, vorbesc de pisici, că mi s-au întors, ademenite de brânză risipită de pe când căutam javra. S-au întors în cinci. Şi miaună. Ei, zic, e mai bun cinci decât şase, ceva tot am rezolvat, o să fie mai linişte cu o şesime. Brânză, între timp, n-am mai cumpărat.

Proza câştigătoare

Târgăul
Ştefan Serşeniuc

Dorel stătea liniştit pe banca verde din autogară. Aştepta cursa spre casă. Ronţăia seminţe de răsărită. Fumul micilor îi stârni pofta. Se ridică, îşi scutură cojile de pe el şi se îndreptă încet spre grătar. Pantalonii aveau turul scurt. Cureaua era nouă, din imitaţie, iar paftaua era strălucitoare şi bine lustruită. Era din aluminiu, turnată de un consătean de-al lui ce lucra la Fabrică. Era ovală, de mărimea unei palme medii şi avea în basorelief şapte stele în şase colţuri. Toate de aceeaşi mărime. Pantalonii se terminau cu partea de jos mult evazată, târâindu-se pe pământ. În partea de sus, la spate, o gaică îi era ruptă. Deschizătura cracului era de aceeaşi mărime cu pantofii ce veneau acoperiţi de franjurile terminaţiei fără tiv. Mai avea la cămin o pereche din acelaşi material, numai că ciucurii erau aplicaţi, de perdea. Îi prefera pe aceştia, ceilalţi, din vina croitoresei, îi erau prea ficşi. Cămaşa, făcută din nailon strălucitor, era foarte la modă. Colţurile gulerului, larg răscroite, acopereau cu vârfurile lor cele două buzunare aplicate. În cel din stânga avea un pachet cartonat de ţigări, iar în dreapta chibriturile. Dorel şi-ar fi dorit o brichetă. Poate la următorul salar. Lucrurile din afara ţării costau mult. Cu greu reuşi să-şi strecoare mâna în buzunar. Croitoreasa, în ciuda modei, continua să facă buzunarele adânci, exact ca pe vremea când pantalonii aveau doar o singură funcţiune, cea practică, nu şi una estetică. Cum spuneau şi la radio, e greu de luptat cu mentalităţile vechi şi construirea omului nou. Avea de doi mici cu muştar şi o bulcă. Pentru bere a trebuit să schimbe una de cinci lei. Dorel nu cheltuia. La film se ducea numai la matineu – în zilele când avea tura de seară. De mâncare îşi aducea de la ţară la fiecare sfârşit de săptămână, ca acum. Îşi încălzea în cameră, pe reşou. În rest, căminul era reţinut pe statu’ de plată, iar cu fete nu ieşea. Îi plăcea una, dar aia avea pe unu’. Strângea banii să-i aibă. Plănuia să-şi cumpere o brichetă, cum v-am spus, şi un radio. Îi plăceau şi Abba, şi Boney M. Îi plăceau şi Cichicita, dar şi Rasputin. La urcat în autobuz, Dorel nu se distinse din mulţimea fără formă de la intrarea din faţă. Totuşi, când sări pe treaptă să prezinte biletul, cămaşa lui roşie şi pantalonii maron au atras pentru o clipă atenţia Fănicăi, lucrătoare la Confecţia. Autobuzele lor plecau la numai o oră unul de altul, iar satele le erau despărţite doar de o gârlă ce seca pe timp de vară. Mâine, sâmbătă, la balul în cinstea industrializării şi a târgăilor din sat, aceeaşi cămaşă purpurie va trezi din nou curiozitatea tinerei. Se vor îndrăgosti.

Scrie un comentariu