Cartea săptămânii Cronici

Dadaism, comunism și postuman

Poet de sorginte avangardistă, romancier, eseist, universitar, om de radio, producător de film, rătăcitor înverșunat prin lume, Andrei Codrescu este unul dintre acei aventurieri care, asemenea dadaiștilor – a căror contestare radicală a artei și a lumii Andrei Codrescu a răsucit-o pe toate părțile, ba chiar, aș spune, și-a asumat-o ca mod de viață – s-a desprins de România încă din tinerețe. Totuși, legăturile cu țara natală nu au fost retezate cu totul, dovadă vizitele dese și cărțile sale apărute în limba română – în mare parte în traducere, bineînțeles. Într-o primă fază, Editura Polirom i-a publicat romanele („Mesi@”, „Contesa sângeroasă”, „Casanova în Boemia”, „Wakefield”). Cărțile sale de poezie și de eseu au apărut, însă, pe la diverse alte edituri. Curtea Veche i-a dedicat o serie, unde au fost publicate până acum volumele „Prof pe drum”, „Gaura din steag. Povestea unei reveniri și a unei revoluții”, „Ghid dada pentru postumani. Tzara și Lenin joacă șah”, „Ay, Cuba! O călătorie socio-erotică” și „Lecția de poezie”. Cât despre volumele de poezie, poate cele mai importante din portofoliul de scriitor al lui Andrei Codrescu, ele îi sunt cititorului român – ce-i drept, cam neinteresat de acest gen literar – prea puțin cunoscute. Cei interesați, însă, le pot găsi la edituri ca Scrisul Românesc („Instrumentul negru. poezii, 1965 – 1968”), Fundația Culturală Română (volumul bilingv „Alien candor/ Candoare străină”), Vinea („Femeia neagră a unui culcuș de hoți”) sau Brumar (unde a apărut deja, în două ediții, volumul „Submarinul iertat”, scris împreună cu Ruxandra Cesereanu; cea de-a doua ediție cuprinde și corespondența întreținută de cei doi autori pe parcursul scrierii acestui volum, corespondență din care puteți citi câteva fragmente aici, pe Literomania). Specialist, dar și practicant al avangardelor literare, Andrei Codrescu editează – sau a editat, căci la o căutare pe Google a numelui revistei apare doar un site de medicamente; curat dadaism, îți vine să exclami! – revista de avangardă poetică „Exquisite Corpse: A Journal of Letters and Life”.

 

„Ghid dada pentru postumani. Tzara și Lenin joacă șah” (în original, „The Posthuman Dada Guide – Tzara & Lenin Play Chess”), volumul lui Andrei Codrescu despre care va fi vorba în rândurile următoare, a apărut la Princeton University Press în 2009. Este tradus în același an, adică în 2009, în română de Ioana Avădani și publicat de Curtea Veche, în seria „Andrei Codrescu”. Nu este vorba, în acest caz, de un volum obișnuit, de specialitate, amănunt semnalat încă din subtitlu („Tzara și Lenin joacă șah”), ci de unul ludic, care consemnează, ce-i drept, istoria dadaismului, dar o face într-un mod neconvențional, prin colaje ce constau, în mare parte, din remarci și adnotații cu caracter personal. Aranjarea materialului, sub forma unui dicționar, nu este nici ea strictă, cel puțin nu din punct de vedere alfabetic.

Voi începe cu povestea care stă la baza volumului și care îi susține demersul: la Café de la Terrasse din Zürich, într-o zi de octombrie a anului 1916, doi bărbați joacă șah (partida este imaginată de autor, fapt însă irelevant, căci, la fel de bine, ea poate fi reală!). Cei doi sunt Tristan Tzara („babacul dadaismului”) și V.I. Lenin („babacul comunismului”, asta în condițiile în care „comunism = socialism + electricitate”). Partida este, vom vedea și de ce, una istorică: „Acești doi tătici s-au înfruntat deasupra tablei de șah a istoriei, propunând două căi diferite pentru propășirea omenirii. Dadaismul juca pentru haos, libidou, creativ și absolut. Comunismul și-a desfășurat energiile în slujba rațiunii, ordinii, a unei taxonomii sociale pe înțelesul tuturor, a structurilor predictibile și crearea «omului nou». Omul dada era actor, om de spectacol, saltimbanc, un nebun beat, un mistic. «Omul nou» era un muncitor care se purta cumsecade, care avea să fie, în cele din urmă, atât de bine dotat cu cele materiale, încât lumea însăși avea a deveni postumană, o ființă căreia toată natura, rafinată sau motorizată, avea să-i cânte osanale. Dada s-a născut pe scenă din satiră, dezgust, furie, teroare, materiale improvizate și frânturi de versuri dictate de spirite, în timp ce comunismul venea din cărți de filozofie și economie, din terorism (cu întreaga sa tehnologie în ceea ce privește deghizarea, conspirația și explozibilul făcut în casă) și forme de sorginte bisericească pentru dogma sintetizatoare”.

Cei doi, Tzara și Lenin, aveau, însă, și ceva în comun. Ambii „erau animați de patos justițiar împotriva nedreptății”. Aici se oprește, din păcate sau din fericire, asemănarea dintre cele două personaje. Tzara salută cruzimea nedreptății și „îi împinge contradicțiile până la punctul din care va înceta să mai existe în interiorul limbajului și, se speră, în limitele vieții, pentru că a fost sabotată de poezie”. Lenin, în schimb, a găsit un vinovat, „capitalismul cel insidios, care îi jefuiește pe muncitori în timp ce îi distrează”. Avea și Lenin, mai că îmi vine să spun (și o spun), dreptatea lui. Adică intuise corect, plecând de la plictisitorii economiști germani și de la fel de plictisitorul Marx, natura capitalismului – și anume monopolul, care duce la creșterea prețurilor și, prin urmare, la sărăcirea proletariatului. În schimb, „pe Lenin nu îl privește deloc preocuparea lui Marx față de alienarea muncitorului față de produsul muncii sale”: „Pentru Marx, această alienare indusă de automatizare trebuie combătută înainte de a se purcede la construcția comunismului”. Lenin era preocupat de un singur lucru, și doar de unul: revoluția. Altfel spus, „pe Lenin îl doare în cot de ce simt muncitorii”.

Jocul, prin urmare, a fost unul strâns – jocul de șah, am văzut, este doar o metaforă pentru ceva mult mai mare, cu o miză vitală pentru viitorul omenirii. Întrebarea firească, acum, după cele de mai sus, este următoarea: cine a câștigat? Tzara sau Lenin? În 1989, tentația ar fi fost să spunem că Tzara. Dar, așa cum stau lucrurile în prezent, s-ar putea spune că jocul a fost câștigat, în cele din urmă, de Lenin (dar și în atare situație – și asta e foarte important! –, nu e vorba de o victorie definitivă). „Să fie oare semn, se întreabă Andrei Codrescu, că ființele postumane ale capitalismului târziu au ajuns în viitorul leninist fără de comunism? Și, dacă așa stau lucrurile, înseamnă că partida încă mai continuă, iar dadaismul mai are chestii de făcut? Se află încă la putere limbajele (inclusiv programarea, limbajele electronice), tiparul, rațiunea, teama de natură, impulsul de a vegeta? Să fie spectacolul de azi doar unul paliativ, validat doar de cronici?”.

Chiar și în zilele noastre, lupta de pe eșichierul politic, social, cultural etc. se dă, în mare, tot între dada și comunism (denumiri în parte simbolice pentru inovație și plictis, poezie și ideologie, anti-ideologie și ideologie etc.). Dada este vie, și va fi vie atâta timp cât există, în oameni, dar și în societate, impulsul schimbării. Dada este însăși schimbarea, o schimbare perpetuă, de neoprit. La ce ne folosește acum, în zilele noastre, dada și, implicit, ghidul semnat de Andrei Codrescu? Autorul ne avertizează, încă de la bun început, că nu este recomandabil să duci o viață dada, pentru că „ea include, prin definiție, farse, bufonerii, purtare de măști, tulburare de simțuri, matoleală, sabotaje, încălcarea tabuurilor, jocuri copilăroase și/sau periculoase, trezirea zeilor adormiți, luarea în derâdere a educației și a învățământului”. În schimb, dadaismul, prin derivatele sale mai vechi sau mai noi, ca teatrul viu, happeningul, montajele industriale, manufactura etc., oferă libertate prin reinventarea creativă a lumii. Dada reprezintă acum, în epoca realității virtuale, a internetului, și un proiect de evadare alternativ sau, în cuvintele lui Andrei Codrescu, dada este „opțiunea virală la certitudinea virtuală”.

Dincolo de enumerarea protagoniștilor mișcării Dada, dincolo de picanteriile biografice (de sesizat că femeile, fie ele poete avangardiste, fie doar fascinate de avangarde și avangardiști, pe care îi sponsorizau cu generozitate, ocupă un loc important în volumul lui Andrei Codrescu, și aici mă refer la nume ca Mina Loy, baroneasa Elsa von Freytag-Loringhoven – cea care a găsit pisoarul ce l-a făcut celebru pe Duchamp –, Peggy Guggenheim sau Getrude Stein), cum spuneam, dincolo de toate acestea, interesante sunt și legăturile României cu avangarda, așa cum sunt ele descrise de Andrei Codrescu. La început de secol XX, Bucureștiul este foarte sensibil la tot ce înseamnă schimbare, tendințe noi, este orașul care îi găzduiește, cu generozitate la început, pe avangardiști. Dar totul are, știm foarte bine, două fețe, una plăcută, iar alta mai puțin plăcută. Dacă spunem că România este țara absurdului, a lui Urmuz, în care nefirescul ia proporții monstruoase, tinzând să înlocuiască, dincolo de ramele artei, firescul, nu o facem cu gânduri tocmai bune. „Simt enorm și văz monstruos”, spunea încă din 1890 un personaj al lui Nenea Iancu. Și nu în scrierile lui Urmuz plasează Andrei Codrescu consemnarea (căci nu-mi vine să spun „inventarea”) absurdului românesc, ci în cele ale lui I.L. Caragiale, a cărui viață a urmat o traiectorie demnă de piesele și prozele sale. Nici moartea lui nu a fost mai prejos de ilarul absurd pe care l-a consemnat conștiincios atâta timp cât a stat în România.

Ghidul lui Andrei Codrescu este mai degrabă un pretext de a înfățișa frumusețea absurdului, a artei care se revoltă împotriva artei. Este o pledoarie pentru libertate, împotriva oricărei ideologii sau reguli. În artă, cel puțin, nu există reguli ori legi, sau singura regulă este Dada (care, în același timp, este negarea oricărei reguli, a orice poate trimite la un bun-simț cabotin). „Această carte, scrie Andrei Codrescu, se întemeiază pe tema că ființele postumane, care mărginesc drumul spre viitor (care se pare că totuși există, deși dada este împotriva lui), au nevoie de alienarea dada și de energia primară și brută oferită de izvoarele ei inumane.”

 

Andrei Codrescu, „Ghid dada pentru postumani. Tzara și Lenin joacă șah”, traducere de Ioana Avădani, Seria „Andrei Codrescu”, Editura Curtea Veche, București, 2009, 264 p.

În imagine: „Lenin Play Chess” de Daniel Brici (sursa aici)

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu