Cartea săptămânii

Romanul unei experienţe mistice

Cosmin Perţa (n. 1982) este unul dintre scriitorii noştri tineri de mare talent şi de forţă, autor deja a mai multe volume de poezie şi de proză. Debutat ca poet, Cosmin Perţa a trecut la proză odată cu micul roman fantasy Întâmplări la marginea lumii (2007), urmat de volumele Două povestiri (2010), Teofil şi câinele de lemn (2012), Vizita (2013) şi, în 2015, de romanul În urmă nu mai e nimic – pe care vi-l propun, săptămâna aceasta, la rubrica noastră „Cartea săptămânii”. În cadrul prozei româneşti contemporane, proza lui Cosmin Perţa face figură aparte, de altfel, pentru că – spre deosebire de tendinţa realistă şi minimalistă (încă) dominantă –, el propune un tip de scriitură situată în descendenţa prozei central-europene şi mai ales ruseşti (Gogol, Cehov, Harms, dar şi Bulgakov). Asta înseamnă, adesea, o combinaţie de satiră politico-socială şi de inserţii ale fantasticului, dar şi cu evidente inflexiuni mistic-religioase. La acestea se adaugă o anumită nostalgie rurală şi o inadaptare la spaţiul citadin – care îl plasează, din nou, într-o zonă aparte, în condiţiile în care literatura noastră tânără e mai degrabă citadină, şi influenţată de literatura occidentală (mai ales americană).

În urmă nu mai e nimic e un roman cu accente poematice, alcătuit din 135 de secvenţe concentrate (în total, trei părţi, un „Interludiu” şi un „Epilog”), care înfăţişează un traseu biografic ascensional, un soi de traversare a lumii şi a tentaţiilor ei, la capătul căreia se află monahismul. Debutat ca un Bildungsroman – declanşat de moartea violentă a bunicului, în pădure (cu capul retezat, à la Bulgakov) –, romanul consemnează experienţele succesive ale copilăriei şi adolescenţei (mutarea la oraş, problemele de adaptare la şcoală, certurile părinţilor, fuga copilului de acasă). După care virează brusc în planul simbolic şi apoi religios, propunând două fire narative distincte: pe de o parte, experienţa în aşa-numita Instituţie, un spaţiu de control de-a dreptul kafkian (în Teofil şi cîinele de lemn exista un alt falanster, numit Şantierul), iar pe de alta, experienţa monahală (copilul fugar ajunge într-o mănăstire, unde face „ascultare”, iar la final cere dezlegare pentru a merge „în pustie”).

Cele două planuri sînt traversate de un laitmotiv comun, acela al scrisului, al scrierii unui roman: „M-am apucat să scriu un roman, asta deoarece nimeni din Instituţie nu avea voie să scrie jurnal, memorii sau texte mistice, însă oricine putea să scrie un roman. Roman era voie, jurnal, nu, jurnalul şi textele mistice erau subversive. Eu, de fapt, un jurnal epifanic voiam să scriu, dar nu mai riscam, aşa că l-am intitulat simplu: roman. Acoperirea mea era astfel asigurată, nimeni n-avea să se prindă că eu de fapt scriam un jurnal. Scriam la el, flagelîndu-mă. (…) Deconspiram Instituţia, asta făceam, lăsam un document în urma mea, un document care putea fi o bază pentru o mişcare serioasă, cu adevărat antiinstituţională”.

Secvenţele care consemnează „ascultarea” în mănăstire, dialogurile cu părintele Sofronie ori cu fratele Pavel, psalmii compuşi de personaj, comentariile în marginea unor texte religioase par să constituie acel „jurnal epifanic“ sub acoperire, pomenit mai sus. Întreaga experienţă mistică înregistrată pas cu pas – către o convertire la viaţa ascetică – e prezentată aici discret şi ambiguu, sub „acoperirea” acestui „jurnal epifanic” (laitmotiv al scrisului), dar şi ca halucinaţie a unui bolnav, fiindcă, spre final, protagonistul se trezeşte într-un pat de spital, imobilizat, în prezenţa părinţilor care-i spun că a făcut o depresie severă. Secvenţa nu e lipsită de umor, căci părinţii pun halucinaţiile fiului lor pe seama faptului că nu a fost botezat la naştere.

Divers ca registre stilistice – când satiric şi simbolic (în episodul Instituţiei kafkiene), când biografic şi mistic (în episoadele evoluţiei familiale şi spirituale a protagonistului), romanul reuneşte obsesiile scriitoriceşti ale lui Cosmin Perţa: tema ratării şi a morţii, tema scrisului, a credinţei şi a salvării – aici cu o miză mai mare, şi mai riscantă, la nivel literar – în dimensiunea ei mistic-religioasă. Traseul de iniţiere în viaţa monahală şi ascetică – secondat, în permanenţă, de vocea conştiinţei rele, numită în text „fata dracului” (care include şi tentaţia erotică, feminină) – reprezintă, aşadar, o miză importantă a acestui roman, cu atît mai mult cu cît credinţa, salvarea erau mai importante chiar decît scrisul, în Teofil şi câinele de lemn. Aceasta în condiţiile în care sentimentul ratării îl urmăreşte pe protagonist şi se manifestă foarte puternic inclusiv în „Epilogul“ cărţii: „Bineînţeles că nu sunt un om puternic şi nici nu există o fată a dracului – i se adresează el mamei sale –, dar Dunărea, draga mea mamă, ea este adevărată. Ea şi curgerea ei în care nu există ratare. De fapt, despre asta este vorba, nu despre pierderea identităţii, nu despre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai şi numai despre ratare, mamă, despre sentimentul acesta care ne cuprinde şi ne sufocă aidoma unui înec, despre apa aceasta a timpului care ne poartă memoria în derivă pentru a ne sfărîma în milioane de particule în inexistenţă”. O carte intensă, care nu te lasă indiferent, şi pe care v-o recomand.

Cosmin Perţa, În urmă nu mai e nimic, roman, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2015, 200 p.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu