Avanpremieră

Schije (fragment)

Rănit într-o ambuscadă, Toma părăseşte Baza de Operaţiuni Speciale FOB Tagab-Kutschbach, Afganistan, unde a fost detaşat alături de Forţele Speciale din 2009, şi se întoarce în Celei, satul de baştină. Peste cîteva luni e decorat de preşedintele Traian Băsescu, însă statutul de erou în lupta împotriva terorismului îl resimte incongruent cu situaţia personală – nevasta lui între timp s-a încurcat cu un poliţist şi se hotărăşte să plece cu el în Italia, amintirea prietenului său care a murit pe front îl urmăreşte pretutindeni, satul e cuprins de paralizie. Simpto-mele de PTSD îşi fac loc progresiv în viaţa lui Toma. Singurii oameni cu care reuşeşte să se conecteze cu adevărat acum sînt băieţelul lui de şapte ani, un ţigan cu care a stat în bancă în şcoala generală şi văduva prietenului său, cu care începe o relaţie pur sexuală. Flashbackuri din zona de conflict armat se inserează în viaţa de zi cu zi, alături de antidotul lor – memoria copilăriei. Prima parte din Trilogia H, Schije este un roman despre violenţă, conştiinţă, masculinitate, memorie şi timp. Este un roman despre clişee instituţionalizate, psihologia maselor, dizolvarea identităţii personale. Şi despre supravieţuire.

 

Acum, fiindcă a simţit alături de bărbatul ăsta – un erou –, în cele douăzeci de minute cât a stat în faţa lui de când a început programul, a simţit avalanşa de sentimente… şi totul în vizorul camerelor de filmat, cu mii de martori anonimi răspândiţi în toate colţurile ţării, poate şi-n străinătate… ideea îi multiplică Mihaelei fiorii la puterea doi. O nouă fantezie ia naştere. Îl vede pe Toma Stratan cu mâinile lui cu bătături şi unghii murdare care dau de mâncare la porci în fiecare zi, cu pantofii lui de cocalar cumpăraţi special pentru emisiunea ei de la o dugheană din Corabia, cu mâna dreaptă proptită aiurea pe braţul fotoliului la jumătate de metru distanţă de corp, de parcă ar fi o lesă ţinând pe loc un animal ce trage să scape, îl vede acum cu mitraliera în poziţie de tragere, riscându-şi propria viaţă ca să salveze de nişte demenţi, de nişte fanatici, de nişte criminali o naţiune şi să dea un viitor copiilor afgani…

— Sigur, au fost şi pierderi în rândul civililor, mă înţelegeţi, adică mă înţelegi. O grămadă au fost – copii, femei, nu numai din rândul armatei, explică Toma, luat de val. Dar asta e, aşa e-n orice război. Se întâmplă o grămadă de fapte, cum să le spun… colaterale.

Şi-l imaginează cu cascheta pe cap, în vesta antiglonţ şi uniforma comando, mânjit pe faţă de praful exploziilor. Bocancii grei şi plini de nămol în picioare, muşchii gambelor încordaţi sub modelul de camuflaj al pantalonilor, fesele strânse-n… şi-ar vrea… şi-ar dori mult de tot să… Mihaela zâmbeşte larg în direcţia lui Toma.

— Pe unul dintre ei l-au ţinut agăţat o noapte întreagă de mâini, dezbrăcat complet…

— O , Doamne! Trebuie să fi fost îngrozitor să asişti la astfel de evenimente. Acum bine că ai ajuns acasă, printre oameni care ţin la tine şi te respectă pentru tot ce ai făcut, încearcă Mihaela să salveze situaţia.

I s-a spus foarte clar, i s-a explicat în detaliu şi i s-a pus la dispoziţie şi o listă cu teme ce trebuie evitate cu tot preţul în emisiunea asta. Nu bagi politică, nu te dai la americani. Nu faci referinţă la abuzuri, că nu eşti jurnalist, nu asta-i treaba ta. Tortura – nici măcar menţionată – ne-am înţeles?!

Şi el a semnat un contract de confidenţialitate cu Armata. Nu dai nume de misiuni, nu bagi detalii de logistică, nu critici conduita forţelor armate, nu explici terminologia codată. Doar când l-a contactat nu ştiu ce scriitoare ce vroia să scrie un roman pe subiectul ăsta, PR-ista de la MApN i-a zis clar – orice interviu se face prin intermediul MApN-ului, informaţiile privitoare la Forţele Speciale sunt clasificate în marea majoritate.

Şi ea cum naiba de l-a lăsat pe invitat să alunece pe subiectul ăsta? Unde i-a fost capul? O să aibă un scandal monstru cu şeful.

— Toma, poţi să ne spui şi nouă pentru ce acte de vitejie ai primit decoraţia… (se uită în hârtiile din poală)… Serviciul Credincios Clasa III?

Camera de filmat se focusează şi dă zoom in pe reverul sacoului lui Toma, unde e prinsă decoraţia. E aurie cu bleu. A trebuit să se întoarcă din drum pentru ea. Abia trecuseră de Corabia când coana Margareta, cu palma pe parbriz :

— Vai, tu, Tomo – ţi-o lăsaşi acasă, aşa-i, mamă? Uitaşi decoraţia. Aşa-i?

Maică-sa a aşteptat o fracţiune de secundă, scrutându-l pe fi-so cu privirea, ca să afle că are dreptate, după care a continuat pe acelaşi ton deopotrivă plângăreţ şi plin de reproş :

— Offfff… Băiete, băiete… bine că pe-acolo pe la război nu fusăşi cu capu-n nori cum eşti de obicei…

— Ne-ntoarcem după decoraţie, tată? Nu-i bine să te-ntorci din drum… l-a auzit pe Răducu de pe bancheta din spate.

— Las’ că bea trei guri de apă rece, a rectificat coana Margareta rapid. Tre’ să ne-ntoarcem, n-avem încotro. Cum apari la televizor, maică, fără ea? Mihaela o să zică de decoraţie şi tu… ce-o să zici? Păi uitai so aduc, domnişoară…

Aşa că s-au întors din drum. Dacă ar fi fost după el, s-ar fi gândit la faza asta ca la un accident fericit. Nu s-a simţit niciodată în largul lui cu decoraţia prinsă de haină. Cerea, cerşea explicaţii. Şi tocmai explicaţii Toma n-avea chef să dea. Ca şi acum :

— Eram într-o misiune în O.P. Restrepo, în Valea Korengal. Am fost prinşi într-o ambuscadă. Un camarad al nostru a fost izolat de restul trupei şi era clar că, dacă nu-l nimereau să-l împuşte pe loc, îl luau prizonier. Eu eram pe-un humvee, la manevră. Locotenentul care era la comandă coborâse să tragă din spatele vehiculului şi nu mai răspundea la apelul meu. L-am văzut pe camaradul ăsta al nostru, care fusese izolat, l-am văzut mai încolo, o luase pe-un drum lateral, fugea spre sat să se adăpostească şi m-am hotărât pe loc să risc să mă duc cu humvee-ul după el.

— Ce riscai, mai exact?

— Păi m-am dus pe o porţiune de drum care încă nu fusese curăţată.

— Adică cum „nu fusese curăţată”? îl priveşte mirată Mihaela Vorovici.

— Uite-aşa, cu măturile… îşi întoarce Toma privirea spre ea şi lasă să se scurgă două-trei secunde până să zâmbească cu gura până la urechi.

Mihaela tot nu înţelege. A căscat ochii interogativ spre un râset izbucnit spontan din rândurile audienţei de platou.

— Aşa se zice : „să cureţi drumul“, adică să fie clean de mine. Mineclean the road, cum zic americanii. Trimiţi o echipă de genişti să depisteze explozivele plantate de…

— Aşa. Acuma înţeleg. Continuă, te rog.

— Deci m-am dus la noroc după el. Dar cum numai eu eram pe humvee, toţi ceilalţi coborâseră…

— Şi aşa ţi-ai salvat colegul de arme. Aplauze pentru curajul invitatului nostru.

Aplaudacii din sală se conformează.

Soldatul pe care l-a salvat Toma era Cristi Oţelaru. Dacă ar fi fost altcineva, nu s-ar fi dus după el.

 

Fragment din romanul „Schije” de Ioana Baetica Morpurgo, apărut în 2017, la Editura Polirom, în Colecţia „Ego. Proză”

Despre autor

Ioana Baetica Morpurgo

Ioana Baetica Morpurgo

Ioana Baetica Morpurgo s-a născut în 1980. A absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti, apoi masteratul de Antropologie Culturală SNSPA. A fost cercetător pe tema culturii tranziţiei în România postcomunistă la Universitatea Exeter, Marea Britanie, unde a şi predat un seminar de „Societăţi Contemporane”. A publicat articole pe teme literare şi socioculturale în reviste precum "Romȃnia literară", "Dilema Veche", "Academia Caţavencu", "Observator cultural", "New Internationalist", "Contemporary Review", "Lichtungen", "Buchkultur" etc. A contribuit cu eseuri şi proză scurtă la diverse antologii – "Cartea cu bunici" (2007), "The Review of Contemporary Fiction" (2010), "Erotographos 50+1" (2010), "Best of: Proză scurtă a anilor 2000" (2013), "Poveşti cu scriitoare şi mămici" (2014), "10 000 de semne" (ICR, 2017). Prima ei carte, "Fişă de înregistrare" (Polirom, 2004), a fost selectată pentru premiul de debut al "României literare". Romanul său "Imigranţii" (Polirom, 2011) a fost premiat cu bursa de creative writing Kulturkontakt – Viena. Proza sa a fost tradusă în spaniolă, engleză, sîrbă, albaneză, germană şi italiană. Ȋn 2016, într-o tentativă (ratată) de a deraia trenul Brexit din Marea Britanie, a organizat o serie de conferinţe şi dezbateri pe tema Europei – spirit comun. Din 2004 trăieşte în sudul Angliei, unde scrie, cîntă la pian, înoată în ocean şi coordonează un proiect de hedonism al ideilor – Lectures on Everything.

Scrie un comentariu