Atelier

Cârciuma „La Margit”

La intrarea în Băile Contelui drumul făcea la dreapta. O staţiune turistică pustie. Cine se aventura pe acolo risca noaptea să audă un plânset de copil. Dacă era la volan, îi apărea o arătare învelită în scutece albe care traversa şoseaua. La kilometrul doi avuseseră loc nenumărate accidente. Maşini care ieşeau din drum ajungând în şanţ. Întâi scâncete, apoi plânsul ăla şi în final scutecele albe, prelingându-se pe drum, îi speriau pe turişti. Fenomenul a fost prezentat pe ecranele televiziunilor.

Când am ajuns la Băile Contelui era o amiază de sfârşit de mai. Câţiva bătrânei păreau înţepeniţi în bazinul cu apă sărată. Pe mal, sfârâitul de mici te îmbia să te aşezi sub umbreluţele unde scaunele de plastic crăpate din pricina timpului te puneau pe gânduri. Era mai bine şi mai sigur în pridvorul cârciumii „La Margit”. M-am aşezat, o cafea şi cinci mititei cu muştar. L-am întrebat pe chelner: „La Margit?”. „Pe vremuri, cârciuma asta era a unei doamne Margit de la Budapesta, ţinea pe lângă ea un turc venit nu se ştie de unde.”

A apărut Ioani-baci, încet, ajutat la mers de două beţe de schi. „E liber, domnule scriitor?”, m-a întrebat. Eram singur la masă, în pridvorul pustiu. „Cât vezi cu ochii e liber”, am zis. „Ioani-baci”, am primit răspuns. „Şi Deubele.” „Deubele?” „Adică Ioani-baci Deubele.” Între timp, Ioani-baci îşi aşezase cu grijă beţele de schi. Se uita în ochii mei. „Cu treburi pe la noi, domnule?” „Pentru stafie.” „Aha, şi alţii mai vin. Atâta noroc cu stafia, că ne mai caută şi pe noi oamenii în pustietatea asta. Acuma vin şi scriitorii. Comandă-mi o vodcă, domnule. Una mare”, mi-a zis. „În regulă”, am răspuns. Sorbituri mici. Îşi trecea limba peste buze. „Aşa se bea cu nesaţ”, mi-am spus. „Exact”, a răspuns Ioani-baci, de parcă îmi ghicise gândul. „Exact ce, Ioani-baci?”, l-am întrebat. „Vodca, domnule”, mi-a răspuns.  Am stat până la ora şaisprezece fără să zicem nimic. Mâncasem mititeii, cerusem a treia cafea, când bătrânul s-a apucat de vorbit. Nu se uita la mine. Privea către dealul prăbuşit aflat la doi kilometri distanţă, unde fusese cândva mina de sare.

„În acel an, prin luna mai, a fost invazia de cărăbuşi. Parcă sosiseră lăcustele, domnule. Pădurea de stejari, că aici era pădure, nu bazin de înot, nu case de oameni, devenise pădurea scheletelor de copaci. Cărăbuşii zburau în roiuri. Nu te speria, domnule, copacii sunt pregătiţi pentru orice invazii. Dacă le dispar frunzele, dau o nouă serie de frunze, mai mici. Nu se lasă. Frunzele de primăvară le ştim cu toţii, mai rar apare seria de luna iunie. Stejarul e deştept şi nu se pot pune cărăbuşii din invazie cu el. Ziua zburau, se aşezau la mâncat frunze, noaptea se odihneau pe ramuri, înţepeneau de frig. Aici, în Transilvania, e rece în nopţile de mai. Dimineţile se dezmorţeau şi se apucau iar de treabă.

În anul invaziei, a apărut contele Appafy de la Budapesta, parlamentarul Appafy, omul cu bani mulţi şi cu fabrici lângă Szentendre, domnule. Avea baronul mai mulţi bani decât avea pădurea de stejari cărăbuşi. Cumpărase locul şi căuta izvorul.

Era însoţit de meşterii Probst, Dechant, Leidl, Spindler şi Deubele. Deubele îmi zice pe-aici. Singurul care a rămas. I-a plăcut că-n jur se auzea boncăluitul cerbilor. Ceilalţi s-au întors la Viena după ce şi-au isprăvit treaba.

Aproape de şantier era satul cu ţăranii români.

După invazia cărăbuşilor, contele Appafy a început angajările. «Ce religie ai?», întreba. «Sunt ortodox, da’ de-al Papei», i se răspundea. Unii se angajau, renunţau, veneau alţii care renunţau.

În decembrie au apărut colibele construite din bucăţi de gazon şi scânduri de stejar. Lutul şi lemnul îi protejau de vântul cel rece.

Contele Appafy a trimis depeşă la Budapesta. În martie s-a înfiinţat în sat Oficiul Poştal. Deubele conducea echipele de ţărani. Îl ajutau Probst şi Leidl. Spindler ajunsese şeful magaziei mari.

Cuiburi de stânci, cărări înguste. Era ca într-un război. Urcau şi coborau râpele sprijiniţi în beţe de schi. Furtuni, ceaţă, ploaie cu lapoviţă, frig tăios, lemne ude. Nu departe de şantier curgea, către Sighet, Tisa. Contele le-a arătat pădurea, zicând: «Domnilor, câtă mobilă se află aici», și-a frecat mâinile şi a plecat către Sighet. Deubele a devenit dirijorul unei fanfare, cu cheltuielile plătite de Imperiu. Instrumentele erau aduse de la Viena. Probst, Dechant, Leidl, Spindler şi Deubele se salutau cu «Servus» şi se îmbiau cu gustoasa «Mensch».

Trecuseră zece luni. În martie lucrurile se schimbaseră în bine. Babit îi ziceau Văii Babii, Baltagon îi ziceau la Baltag, Fayna Valgy se numea Valea Făinii, Lozdun se chema Valea Lăstunului. Apăruse şi veterinarul Uhrig, apoi a venit şi doctorul Berg.

Cerbii boncăluiau, anotimpurile se perindau. Iarna sosise iar şi parcă mai repede ca la Viena ori ca la Budapesta. Pantalonii de piele şi cizmele erau ţepene.

Probst, Dechant, Leidl, Spindler şi Deubele gâfâiau urcând pe cărări abrupte.

După trei ani grei şi lungi, a apărut trenul de linie îngustă care căra la Sighet buştenii. De acolo lemnul o lua către Chop prin Miskolc la Budapesta şi mai departe la Viena ori München. Locul şi pădurea erau ale contelui Appafy.

Deubele a găsit izvorul cu apă sulfoferogazoasă. Acolo s-a construit fabrica de cherestea. În sat i se zicea «Firmă». Ţăranii se duceau la «Firmă», la Conte; mai târziu au construit hotelurile pentru turişti, ce se înghesuiau în scăldătorile cu apă sărată ori sulfoferogazoasă.

Au apărut săli de dans, de biliard, de teatru, încăperi de divertisment, pavilion pentru muzica fanfarei, capela şi preotul. Trenul de linie îngustă s-a procopsit cu vagoane de lux, cu scaune învelite în catifea albastră şi cu perdeluţe la geamuri.

După cinci ani de la invazie, s-au întors cărăbuşii. Ţăranii ieşeau noaptea la scuturat stejari. Adunau insectele alea. Făceau focul afară. Cărăbuşii dansau în flăcări. Cu capetele rupte. Din jar ieşea un fum gros cu miros de cărăbuşi. Găinile din curţi se hrăneau cu ce mai rămăsese în stejari. Mulțumită cărăbuşilor se făcea economie la mălai şi găinile erau parcă mai grase şi mai bune ouătoare.

Probst, Dechant, Leidl şi Spindler au plecat la Budapesta. Deubele a rămas administrator de fabrică şi de staţiune turistică. L-a rugat Contele, i-a făcut casă, i-a dat leafă cât trei salarii de meşter de case la Viena. Deubele a adus-o pe nevastă-sa, Irinca.

Lângă staţiunea turistică era lacul, în forma unei guși de gâscă umflată, pe care creşteau nuferii albi. Irinca şi-a organizat nemţeşte grădina: dalii, tufe de rujă-bujă, gălbenele, tufe de mălini, printre ele busuiocul îşi făcea de cap împreună cu călubărul, buzducii, bumbuştele şi florile de paie, bunele rude ale florilor de iarnă.

Irinca îl lua pe Deubele de mână, îl ducea în grădina lor şi îi zicea: «Hai să-ţi arăt bumbuştile cele globoase de culoare roşie, roză, violet închis, albe şi chiar galbene împreună cu tătăişele, pintenaşii, scânteiuţele şi regina nopţii».

Când Irinca a rămas gravidă, Deubele s-a dus în Sighet, a cumpărat o ceapă de tulipă galbenă pe care i-a făcut-o cadou. Era în noiembrie. În primăvară, ceapa a dat frunze, lujer şi-n vârf boboc verde, care s-a deschis într-o cupă galbenă cu stamine şi praf negru. Când a văzut-o, Deubele s-a dus direct la cârciumă să bea o cană de «Kneipp – Kave». Îi plăcea lichidul negru şi aspru, care se fierbea ca amestec de apă cu orz ars şi măcinat.

În mai, Irinca a născut. Staţiunea era plină cu turişti sosiţi de la Budapesta. Deubele plecase la Chop să facă aprovizionarea mare pentru lunile de vară.

Irinca s-a chinuit două zile, a urlat, înfiorând trecătorii, nu se deschideau oasele ca să poată da drumul Nou-Venitului. Pe seară, ţăranii au chemat preotul cu patrafirul, cartea, crucea, uleiul sfinţit, mirul pentru maslu, şerveţelul, sticluţa cu apă sfinţită, o lumânare, un sfeşnic mic, chibrituri şi o farfurioară.

Nou-Venitul pe lume avea capul spart la ceafă, i se vedea creierul. A deschis ochii, a privit lumea şi s-a dus înainte de botez. Toate erau pregătite degeaba, începuse o zi de joi, care era cea mai norocoasă zi a săptămânii pentru nunţi, nu pentru boteze. Din clipita aia când Nou-Venitul a deschis ochii şi până i-a închis, dacă era pregătit, dacă se aştepta, şi era datoria lui să se aştepte, preotul putea rosti numele şi făcea crucea şi miruia. Că nu s-a aşteptat, că nu s-a gândit… era într-o joi, când ai de botezat joia, te poţi aştepta la orice în ţinutul ăsta, domnule.

Obrăjorii îi erau ca aluatul puţin dospit, privirea curată şi scurtă, praf gălbui în loc de păr, a şi zâmbit, atunci însă nimeni n-a vorbit de zâmbet. Nou-Venitul cel frumos. Orice nou-venit trebuia să arate ca el, alburiu la piele, cu scutece pregătite, cu jucăria cu biluţe de lemn cântătoare, isprăvită şi lăcuită de tâmplarul din Chop şi adusă de părintele Deubele cel grijuliu. A văzut totul în clipita aia, după ce a închis ochii nu i-a mai venit întunericul, n-avea de unde să apară, Nou-Venitul nu cunoştea decât lumina şi zumzetul de aripi de cărăbuşi. I-a plăcut staţiunea turistică, grădina mamei Irinca, laleaua galbenă, femeile care se agitau cu ligheanul în mâini. Nu merita să pleci atât de repede. Nu puteai poposi doar o clipită şi să dai bir cu fugiţii. Nou-Venitul era liniştit, se minunau de frumuseţea lui, îl credeau mort şi ziceau, ca-n faţa oricărui mort: «Uite, zâmbeşte, e liniştit, parcă-i viu». Aşa şi era Nou-Venitul. Viu şi mai ales tăcut. Prin spărtura din ceafă i s-ar fi putut prelinge creierul, pasta Nou-Venitului, cea gânditoare, care întărită devenea creierul unui nou Deubele. Tatăl Deubele i-a fixat o bucăţică de lemn la ceafa spartă şi a prins-o cu aţă roşie pe sub gât. În trei zile, pasta gânditoare întărită devenise creier.

Da, domnule scriitor, apoi l-au dus în cimitir, unde începuse răcoarea dimineţii a se îmbina cu năduhala după-amiezei. În scutece călduroase l-au dus, domnule, şi l-au aşezat în răcoarea pământului, în colţul umbros plin cu tufe ţepoase de mur care era al nebotezaţilor. Nou-Venitului i-a plăcut. Urletul mamei Irinca l-a enervat. Lacrimile tatălui Deubele, tăcute şi dese, l-au distrat. N-a deschis ochii pentru că, dacă stai doar o clipită cu ei deschişi, nu-i nevoie să-i mai deschizi ca să poţi vedea. Femeile care au fost în camera Nou-Venitului au devenit sterpe. Aruncau din ele orice sămânţă de bărbat. Mama Irinca a mai născut două fete până bătrânul Deubele s-a aşezat în pământul din cimitirul Băilor Contelui, lângă Nou-Venitul. Cum era plăcuţa aia de lemn care a întărit pasta gânditoare, domnule scriitor? Uită-te-aici, în ceafa mea. Semăna cu asta. E o rană de demult, umplută cu platină de către doctorul Dan din Sighet. Om priceput, doctorul, domnule scriitor. Platină pură, scoasă dintre aurul şi argintul minelor din Baia-Sprie, nu tare departe de băile astea. Te poţi uita cât doreşti, domnule, poţi şi pipăi, e la fel de pură ca dintru început.”

Se făcuse noapte neagră. Deubele îşi luase beţele de schi şi dispăruse fără să salute. „O să-nchidem, domnule”, mi-a spus chelnerul. „Dacă mai doriţi ceva, e ultima comandă.” Nu doream nimic. M-am ridicat să plec. La ieşirea din cârciumă, am întrebat: „Deubele?” „Care Deubele?” „Cel cu beţele de schi, domnule.” „E o casă părăsită mai sus, acolo stăteau Deubelii pe vremuri, e de vânzare, da’ n-o cumpără nimeni, nici măcar n-au cerut-o urmaşii înapoi de când au apărut retrocedările”, mi-a răspuns chelnerul. Părea uimit.

Am intrat în toaleta cârciumii. Oasele gâtului îmi înţepeniseră. Apăsam vertebrele. Dureau. Noroc că aveam Nurofen-ul în maşină. Vezica mi se umpluse. Am scăpat de apăsarea ei în câteva zeci de secunde. Am ieşit pe coridor, chelnerul era în spatele barului, îşi făcea casa. Am ieşit în drum, cu greu am văzut umbra Opel-ului. A pornit de la prima cheie. Urma să dorm la hotelul de la Grădina Morii. De dimineaţă aveam de lucru. Trebuia să aflu tot ce se ştia despre doctorul Dan.

Drumul făcea la dreapta. N-a apărut nicio fantomă, niciun scâncet ori plânset de copil.

În parbriz se năpusteau roiuri de cărăbuşi. Îi vedeam în lumina farurilor.

La kilometrul doi era barieră. Am oprit maşina. Am coborât să fumez. Mă uitam la cărăbuşi. Dimineaţă văzusem doar locul pustiu pe unde cândva a fost calea ferată. Trenul de linie îngustă a trecut încet. Pe fiecare vagon scria, în ungureşte, cu litere albe pe tăbliţe albastre: „Budapesta – Chop – Sighet – Băi”. Vagoanele luminate şi pline de doamne şi domni care veneau în sejururile lunii mai la Băile Contelui. Scaunele de catifea şi perdeluţele din geamuri păreau fosforescente.

Dintr-un vagon, cineva a aruncat o lădiţă.  Am luat-o de jos. Avea un lăcăţel.

Dimineaţă. În camera de hotel de la Grădina Morii, am reuşit s-o deschid. Doar o singură foaie de hârtie, plină de litere subţiri, scrise mărunt. Cum ştiu ungureşte, m-am apucat de citit înainte de cafeaua dimineţii:

„Mama mi-a spus să nu mă încurc cu turcul care vindea în prima prăvălie de pe Vaci-Utca. L-am luat de bărbat. L-am adus în casa noastră de pe malul Dunării. Îi plăcea să doarmă într-un fotoliu. În fiecare seară, venea la mine Erji. O cunosc de pe vremea liceului de fete. Am fost colege. De la o vreme, adormeam repede. Am aflat că Erji îmi punea somnifere în ceai. O botezasem Virgina. Avea un carneţel pus într-o cutie. În el am găsit povestea dintre ea şi turcul de care m-am despărţit urgent:

«După ce adoarme Proasta, facem dragoste şi-i auzim sforăitul. El mă muşcă de gât. Pe podelele din cameră stăm culcaţi. Dimineaţa găsesc gândaci de bucătărie prin păr», am citit în foile alea pe care mi le-a dat. «Poţi vedea aici că nu sunt virgină», a strigat la mine şi mi-a aruncat carneţelul.

Pe ultima pagină a lui scria  «Sfârşit».

Margit”.    

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu