Scrisori catre presedinte (VII)

Scrisoarea a şaptea

Stimate domnule preşedinte,

acuma trebuie să recunoască majoritatea populaţiei, indiferent de simpatii şi naţionalitate: năuceala e pe noi cât încape. Luna martie s‑a anunţat o lună perfect nebună, iar aprilie poate fi la fel din toate punctele de vedere. Eu am deja impresia că teritoriul nostru de ţară românească este, de fapt, alcătuit din două ţări, una condusă de Tări sau Cuchi cum i se mai zice intim, iar alta condusă de Băse. Îmi imaginez o dihanie cu două capete, un balaur, un zmeu, oarece lighioană din poveşti, din basmele noastre populare. Dar basmu‑i basm, aici e realitate, e ceva ce‑ţi provoacă dureri de cap nesfârşite. Şi dureri de burtă, sinistre, precum cele ulceroase. Cum zice vărul meu, în ţara noastră se duc nesfârşite lupte intestine. Iar intestinele, se întreabă el şmecheros, nu‑s oarece maţe din acelea umplute cu rahat? De aia put luptele ăstea ale politicienilor noştri aleşi, iar duhoarea asta ne va cauza tot mai mult. Ne va produce greţuri şi multe alte pagube ce se vor ivi puţin mai târziu.

Partidele ar trebui să se trezească, am auzit pe cineva afirmând răspicat pe unul dintre posturile de televiziune. La ce să se trezească? Şi cum naiba se luptă atât de intens, din moment ce dorm? Nu dorm, stimate preşedinte, asta o ştiţi prea bine, sunteţi în horă. Lucrează tovarăşii. Se lucrează unii pe alţii. Se sapă, se înjură, se bârfesc, se acuză, se dau în judecăţi. Se dau în spectacol. Marii prieteni devin, peste noapte, mari duşmani. Asta înţeleg eu din ce văd şi ce aud. Circ la uşa cortului. Cam în asta transformă ei ţara. Într‑un cort jerpelit, iar la uşa lui, ţaţele politice fac dezvăluiri senzaţionale unii despre alţii. Astfel aflăm că toţi fură, toţi şi‑au însuşit sume enorme de bani prin intermediari. Pe numele soţiilor, nepoţilor, amantelor ori amanţilor cresc numeroase societăţi şi asociaţii şi firme precum ciupercile pe labele picioarelor după ce ai fost la băi. Toţi au dat tunuri în banii statului, adică şi ai noştri. Mai ales. Toţi sunt, în fond, nişte borfaşi pe care nici în vârful cotului nu‑i doare de poporul năucit.

Ţaţe politice, vă place cum mi‑a venit chiar în clipa asta să‑i numesc? Să restructurăm. Ce să restructurăm? Până când? Pentru vreo două-trei zile. După aia, restructurăm din nou. Apoi o luăm de la capăt. Să votăm ori să nu votăm. Să suspendăm ori să nu suspendăm. Să destituim, apoi să nu mai. Să remaniem. Să numim. Să revocăm. Gălăgia politică e zgomotoasă şi complet găunoasă. Unii cred că e ceva serios, totuşi, şi merită dezbătut. Amarnic se mai păcălesc. Până şi băiatul ăla deştept, Turcescu, care chiar seamănă cu un turc, se tot chinuie să dea de vreun fir, să afle ceva pipăibil, să descâlcească. Eforturi degeaba. Mă rog, primeşte el bani pentru asta, dar nu ajunge la nici o concluzie. Curată pierdere de timp. Se şi vede pe faţa lui tânără. I s‑a lipit de ea o expresie constantă de suferinţă, ca şi cum l‑ar durea stomacul, ca şi cum ar avea ulcer. Asta‑i exprimă chipul, parcă l‑ar lovi diverse crize interne, bietul, când trebuie să se uite în ochii politicianului invitat. S‑a transformat ţara noastră românească şi ospitalieră într‑un cort jegos. Bine ar fi de s‑ar putea tăia cortul în bucăţele, urca în căruţe cu coviltir şi duce în cele patru zări, să nu‑l mai dibuiască politicienii cei iubitori de patrie şi de partid. Partidul din care fac parte, cel puţin o vreme.

Acuma închei, mă aud vecinii cum scriu şi bat în ţeava caloriferului. Drept pentru care mă semnez: un om sfios din ţară.