Blitz-proze

Scrisori către preşedinte (XV)

Scrisoarea a cincisprezecea 

Stimate domnule preşedinte,

se topeşte ţara, se topesc creierii. Am auzit că ne vom transforma într‑un deşert. Cel puţin o parte din patrie. Vor creşte palmieri, cactuşi uriaşi, cămile şi struţi… Rezistă cine poate. Selecţie naturală. Foarte tristă perspectivă, taman acuma când aţi terminat gâlceava pe tema pensiilor, iar pensionarii îşi văd speranţele crescând odată cu mercurul termometrelor. Dar vremea e când aşa, când altcumva, se schimbă brusc, o dă pe ploi, pe grindină, pe distrugeri, în general. Nimic bun la orizont, eu nu mă prea încred nici în noile promisiuni băneşti, că şi ele‑s precum vremea. Precum toate promisiunile. Cele care intră în categoria minunilor ce ţin trei zile. Şi trei nopţi. Ca‑n poveşti.

Mamă, ce de poveşti auzim noi din guriţele umede ale politicienilor. Şi mi‑am dat seama că, pe lângă altele, au şi pierderi de memorie, li se spune amnezii. Amnezii locale. Uită ce‑au spus cu un an în urmă, ori cu mai mulţi. Se contrazic pe ei înşişi cu seninătate. Ori senilitate? Cunoaşteţi problema, sunteţi în temă. Se întâmplă, mai ales de la o anumită vârstă. Şi nouă, chiar.

Apropo, oare de ce politicienii, în general, sunt de vârste mai înaintate? Politica trebuie să fie gerontofilă? Trebuie. Numai după o puternică experienţă de viaţă poţi conduce pe alţii. Să‑i conduci cu înţelepciune spre mai bine. Aşa cum se întâmplă la noi de la Revoluţie încoace. Încoace şi‑ncolo. Tinerii rămân o veşnică speranţă. În ei, se zice, ne sădim speranţele şi întrezărim viitorul luminos. Asta se întâmplă de ani de zile. De sute de ani. De mii de ani, tinerii sunt speranţa omenirii. Din epoca de piatră, bag de seamă. Şi tot aşa vor rămâne. Păi, şi boşorogii din politică au fost odată tineri. În mod logic, au fost şi ei odată nişte speranţe. Iar acuma, speranţele li s‑au împlinit. Speranţele lor… Deja mă încurc în propriile mele… cuvinte. Adevărul este că am văzut şi oarece tineri printre politicieni. S‑au integrat repede, s‑au adaptat şi… au acţionat în consecinţă. Aşa se întâmplă şi în alte ţări mai dezvoltate decât noi din punct de vedere al democraţiei. Diferenţa este că acolo nivelul de trai este mult mai ridicat, iar corupţia şi furtişagurile aleşilor nu au amploarea şi anvergura de la noi. Nu sunt atât de nesimţite, de ordinare.

La noi, poţi să‑i arăţi cu degetul, nu le pasă. Poţi să scrii în presă, cu argumente şi documente, nu le pasă. Ba le mai creşte popularitatea, faima, ca la manelişti. Devin vedete, iar vedetelor li se permit multe, nu?

O cunoştinţă de‑a mea face parte dintr‑o familie de unguri nobili. Ei, descendenţii, au rămas săraci şi au tras tare ca să‑şi câştige existenţa. Urma să li se dea înapoi cincizeci de hectare de pădure. Ani de zile au tot purtat dosare voluminoase prin tribunale. Până când a apărut în ograda lor un politician cu mustaţă groasă şi ochi jucăuşi care le‑a spus verde‑n faţă: vă rezolv să primiţi hectarele împădurite înapoi, cu condiţia ca, apoi, să mi le vindeţi imediat mie. Toate. Descendenţii de nobili au acceptat, măcar s‑au ales cu nişte bani în conturile goale. Iar politicianul a mai pus mâna pe cincizeci de hectare de pădure. Evident, s‑a apucat s‑o taie, altfel ce profit ar fi avut de pe urma ei? Şi uite aşa, dealurile noastre devin tot mai chele, iar puţinele păduri rămase au început acuma, cu arşiţa asta, să ia foc. Cum dotările noastre în privinţa unor asemenea focuri sunt aproape nule, ele ard molcom şi temeinic, în timp ce unii săteni încearcă să oprească focul, lovindu‑l cu cârpe ude. Pe unde pot şi pe unde apucă.

Au început şi vecinii să‑mi lovească în ţeava caloriferului, semn că aud ce scriu. Pe năduşeala asta, care dospeşte în încăperile noastre din beton, nici nu prea mai ai chef de nimic. Trebuie să‑mi şterg, încontinuu, şiroaiele de transpiraţie, drept pentru care mă semnez: un om sfios din ţară.

P.S. Poate va trebui să mă semnez, în curând… un om din deşert. Cine ştie? Mi‑ar plăcea să văd gaşca de politicieni porniţi în vizite de lucru pe cocoaşele cămilelor…

 

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), „Măcelăria Kennedy” (Cartea Românească, 2017), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii naționale și internaționale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia (traducător Gabriela Lungu), Cehia, Ungaria și Serbia, Germania și Israel, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Italia, SUA (traducător Mihael Mudure), Franta și Israel (traducători Paul Farkas și Itzhaki Moshe). „Povestirile mameibătrîne“ (Cartea Românească, 2006) a apărut la Editura Tarandus Kiadó, în traducerea lui Szőcs Imrével. Este cea de-a patra traducere a romanului, după cea în limba franceză, la Gingko Editeur, traducător Dominique Ilea, în limba sârbă, Editura Sezam Book, în traducerea Mihaelei Lazarovici, şi în limba cehă, Editura Dauphin, în traducerea lui Ladislav Cetkovský. Romanul „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009) a apărut la Mitteldeutscher Verlag, în traducerea lui Peter Groth, cu titlul „Stalin, mit dem Spaten voran!”. De asemenea, tot la Mitteldeutscher Verlag, în traducerea lui Peter Groth, a apărut și romanul „Măcelăria Kennedy” („ Metzgerei Kennedy”).

Scrie un comentariu