Cronici

Cititori și… cititori

Istoria lecturii de Alberto Manguel, volum apărut la Editura Nemira, în 2011, în traducerea lui Alexandru Vlad, deși, la prima vedere, pare o simplă istorie a lecturii, scrisă pentru un public larg, prin informație și scriitură, ea iese, deși nu în totalitate, din această categorie, adresându-se în primul rând cititorului profesionist, format și „deformat” de actul lecturii. Alberto Manguel este el însuși un astfel de cititor, lucru dovedit cu prisosință și într-un alt op, Biblioteca nopții, apărut, de asemenea, la Nemira.

Autorul este condiționat încă de la bun început în a sa Istorie a lecturii de interdependența dintre cititor și text. O istorie a lecturii presupune, în ultimă instanță, o istorie a cititorului: „Cititorul este acela care percepe sensul; cititorul atribuie sau recunoaște obiectului, locului sau evenimentului o anumită citire posibilă; cititorul este acela care trebuie să dea sens unui sistem de semne, iar apoi să-l descifreze. Cititul, aproape în aceeași măsură ca respirația, este o funcție vitală”.

Ființa umană, din această perspectivă, este definită prin capacitatea de a propune și de a descifra semne. Ea nu poate exista cu adevărat în afara acestui sens. Alberto Manguel amintește de curtezanele din Japonia Evului Mediu, care, izolate, fără acces la lumea din afară și la literatura serioasă destinată exclusiv bărbaților, își scriu propriile cărți, inventează o literatură numai pentru ele, creând astfel „literatura cea mai evoluată a acestei perioade, inventând ele însele unele genuri”: „Ca să o pună pe hârtie, ele au elaborat o transcripție fonetică a limbii pe care o puteau vorbi, kanabungaku, o japoneză din care fuseseră excluse aproape toate cuvintele chinezești. Limba scrisă a ajuns să fie cunoscută drept «scrisul femeilor» și, fiind compusă numai de femei, a căpătat în ochii bărbaților care le conduceau o componentă erotică”. Astfel au apărut Povestea lui Genji de Doamna Murasaki, scriere considerată primul roman al lumii, și Însemnările de căpătâi ale lui Sei Shonagon.

Alberto Manguel este interesat, așa cum reiese și din cele de mai sus, de cititorii din toate timpurile, „victime” ale diverselor moduri de lecturare. Astfel, lectura, de la începuturile scrisului până târziu în istorie, spre sfârșitul Evului Mediu, s-a făcut cu voce tare, în posturi mai mult sau mai puțin reverențioase. Au existat însă și unele excepții, consemnate ca atare în istorie. În 330 î. Hr., Alexandru cel Mare citește în gând, în fața trupelor sale, o scrisoare de la mama sa. Augustin, în secolul al IV-lea d.Hr., scrie despre sfântul Ambrozie că „ochii lui parcurgeau pagina și inima lui căuta înțelesul, dar vocea îi era tăcută și limba nemișcată”. Din această cauză, ne informează Manguel, zicala scripta manent, verba volant era, la origine, „un elogiu adus cuvântului rostit cu voce tare, care are aripi și poate să zboare, spre deosebire de cuvântul tăcut de pe pagină, care e lipsit de mișcare, mort” (opusul, iată, a ceea ce înțelegem noi astăzi prin această zicală). Probabil tot din practica lecturării cu voce tare provin și formulări de genul „am primit veste de la cutare” sau „cutare spune” (cu sensul de „cutare a scris”). Alberto Manguel însuși a cunoscut experiența acestui tip de lectură. În tinerețe, a fost timp de doi ani asistentul lui Jorge Luis Borges, căruia îi citea diverse cărți cu voce tare, așa cum se obișnuia până spre sfârșitul Evului Mediu. Observațiile lui Borges, consemnate cu această ocazie de Manguel, sunt savuroase. Iată un exemplu: „Altă dată (nu-mi amintesc ce anume mi se ceruse să citesc), el a început să compileze pe loc o antologie a versurilor proaste compuse de autori faimoși, referindu-se, printre altele, la versul lui Keats «Bufnița, cu toate penele ei, este sloi», la «O, sufletu-mi profetic! Unchiul meu!» al lui Shakespeare (Borges găsea «unchiul» un cuvânt apoetic, nepotrivit pentru a fi rostit de Hamlet – el ar fi preferat «Frate al tatălui meu!» sau «Rubedenie a mamei mele!»), la versul lui Webster din Ducesa de Malfi («Nu suntem decât mingile de tenis ale stelelor») sau la ultimul vers din Paradisul regăsit al lui Milton – «el neobservat/ La casa Mamei lui singur se-nturnă» – care făcea din Hristos (considera Borges) un gentelman englez cu melon ce venea acasă la mămița să ia ceaiul”.

De-a lungul timpului, indiferent de modul de lectură, cu voce tare sau în gând, cititorul a fost privit cu respect, dar și cu suspiciune. El, cititorul, prin puterea de a descifra semne, de a stăpâni informația, a avut un statut special, ceea ce a deranjat, de multe ori, autoritățile ecleziastice și politice. Pe de altă parte, în prezent, ca și în trecut de altfel, cititorul este considerat o ființă ruptă de realitate, repetentă la „școala vieții”. Probabil că actul lecturii va deveni, în cel mai scurt timp, cel puțin în felul în care îl practicăm noi acum, blindați de cărți și de biblioteci incomode, un ceva exotic, destinat unor grupuri restrânse de persoane. Lectura și-a pierdut prestigiul, spun gurile rele. La fel și cititorul, devenit un specimen anacronic în ochii multora. De aici, probabil, și nevoia unei istorii a lecturii, așa cum a fost ea scrisă de Alberto Manguel.

Alberto Manguel, Istoria lecturii, traducere de Alexandru Vlad, Editura Nemira, București, 2011, 418 p.

P.S. În cărțile sale, Alberto Manguel dă dovadă de multă imaginație în ceea ce privește cărțile și bibliotecile, iar listele sale literare sunt intrigante, ludice, demne de un cititor (care este, în același timp, și un bibliofil) înrăit. Iată câteva exemple:

„Lista oamenilor de știință nebuni:

Dr. Frankenstein
Rabinul Loew din Praga
Dr. Moreau
Dr. Caligari
Dr. Jekyll
Căpitanul Nemo
Vrăjitorul din Oz”

*

„Îmi imaginez o «bibliotecă sentimentală» compusă din cărți pe care aș dori să le am din motive pur anecdotice:

Exemplarul din Alice în Țara Minunilor care i-a aparținut lui Alice Lidell
Boileau pe care l-a citit Gide navigând pe Congo
Cicero al Sfântului Augustin
Exemplarul din Fire de iarbă pe care Whitman i l-a dăruit iubitului său, Peter Doyle
Homer-ul lui Chapman, aflat în posesia lui Keats
Poemele lui Keats adnotate de Wallace Stevens
Aristotel al lui Averroës
Metamorfoza pe care i-a dat-o Kafka tatălui său
Une saison en enfer dat de Rimbaud profesorului său, Georges Izambard
Exemplarul lui Mishima din Une saison en enfer
Dante adnotat de Ahmatova
Exemplarul lui John Gielgud din Furtuna
Amadís care i-a aparținut lui Cervantes
Exemplarul din Poemele lui Heine folosit de Borges ca să învețe limba germană
Exemplarul lui Freud din Domnii preferă blondele”

*

„În timpul zborului de întoarcere de St. John’s, am făcut aceste liste:

Pe tema timpului suspendat:

Bioy Casares, Mărturia mincinoasă a zăpezii
James Hilton, Orizont piedut
Kobo Abe, Femeia nisipurilor
Perrault, Frumoasa din Pădurea Adormită
Washington Irving, Rip van Winkle
Alfonso el Sabio, fabula păsării cântătoare care face ca o sută de ani să pară câteva minute, în Les Partidas.

Despre locuri de unde nu poți pleca:

Léon Bloy, Captivii din Longjumeau
Buñuel, Îngerul exterminator
Sartre, Huis Clos
Hans Christian Andersen, Crăiasa Zăpezii
Tennyson, Mâncătorii de lotus

Despre locuri unde nu poți ajunge:

Lord Dunsany, Carcassone
André Dhôtel, Le pays où l’on n’arrive jamais
Sir Thomas Bulfinch, My Heart’s in the Highlands
Cartea Facerii, Țara Făgăduinței (Moise)
Kurt Weill, Youkali
Kafka, Castelul.”

*

Pasionat de romanele cu Sherlock Holmes, Alberto Manguel își imaginează o bibliotecă formată din cărțile (niciodată) scrise de Sherlock Holmes însuși sau din cărți citite de același personaj inventat de Sir Arthur Conan Doyle:

„Biblioteci imaginare:

– Biblioteca unor cărți niciodată scrise: «micile opere» ale lui Sherlock Holmes, cum ar fi «o ciudată cărticică despre influența meseriilor asupra formei mâinii, cu litotipul mâinilor de cioplitor, de marinar, de tăietor de dopuri, compozitor, țesător, șlefuitor de diamante», monografia despre descoperirea urmelor de pași și mult celebrata lucrare Despre deosebirile între scrumul provenit de la diverse tipuri de tutun, ilustrată cu planșe colorate.

– O bibliotecă de cărți adevărate citite de personaje imaginare: Holmes citește clasici germani și, pentru a susține viziunea romantică asupra micimii omului în univers, îl trimite pe Watson la Jean Paul. Mai surprinzător încă, Watson răspunde că l-a citit: «Am ajuns la el, invers, prin Carlyle» («ceea ce-l face pe Holmes să comenteze: «A fost ca și când am fi urmărit pârâul până spre lacul-sursă»)”.

(Alberto Manguel, Jurnal de lectură. Un Don Juan al cărților, traducere de Ioana Ieronim, Editura Baroque Books & Arts, București, 2012)

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu