Ștefan Aug. Doinaș și poezia lui Östen Sjöstrand

În acest număr al Literomaniei, vă propun un text de prezentare a poeziei lui Östen Sjöstrand, semnat de Ștefan Aug. Doinaș, și câteva poeme ale lui Sjöstrand, în traducerea aceluiași Ștefan Aug. Doinaș. Atât prezentarea, cât și poemele, au apărut în revista „Secolul XX”, într-un vast număr dedicat limbajului (nr. 325-327, 1988). De ce am ales tocmai poemele acestui poet suedez pentru a le relua în Literomania? Deoarece polemica Artă-Știință (în speță, Poezie-Știință) este una încă actuală (ba chiar mai actuală, aș zice, decât în secolul trecut – în minte îmi vine, de exemplu, recentul volum semnat de Ruxandra Cesereanu, „Sophia România”). Și cum altfel când miza aflată în joc este una importantă: viitorul nostru, al omenirii, plasat sub semnul trans-umanului sau al post-umanului (situații care beneficiază de un amplu limbaj specific). (Bozz)

ȘTEFAN AUG. DOINAŞ
Sugestia apocaliptică a neologismului

Pe de-asupra prăpastiei ce le separă azi, Poezia şi Ştiinta nu obosesc a-şi găsi puncte de contact, parcă voind să-şi amintească – de ce nu cu nostalgie? – antica lor unitate, împreună cu Arta. Apropierea aceasta se constată îndeosebi la nivelul limbajului. De altfel, unde s-ar manifesta, mai întâi, noul pe care-l aduce cu sine fiecare cucerire ştiintifică, dacă nu în domeniul vocabularului? Dar, iată că neologismele au o structură ciudată: îndeosebi cele din sfera activității tehnice sau din teoriile fizicii, sunt forjate, aproape toate, din rădăcini de cuvinte foarte vechi – protoni, fotoni, neutroni, quante, corpuscul etc., având un sunet modern şi, totodată, arhaic.

Nu cred, însă, că această vrajă lexicală a acționat, în primul rând, asupra poetului suedez Östen Sjöstrand: la el, limbajul ştiințific are un rol preponderent demascator, polemic. În una din poeziile sale, el se întreabă dramatic: „I s-a luat omului/ istoric/ substanța?”. Pentru a răspunde imediat: „În noi zace suma/ lucrurilor…”. Or, tocmai pentru a reliefa conflictul tipic al modernității – adică adversitatea dintre o lume interioară, care posedă „suma lucrurilor”, de ordin spiritual, şi o altă lume, exterioară, a supertehnicii contemporane – în care lucrurile rămân simple opere materiale, unelte inerte şi docile – Sjöstrand foloseşte limbajul ştiinței. Poezie eschatologică, poezie de viziuni apocaliptice, lirica acestui poet este – cum s-a spus – un lirism – avertisment: ea vrea să denunțe ,,riscurile erei quantice”, creionând silueta rigidă a unui homo technologicus pândit de toate automatismele maşinilor pe care el însuşi le-a creat. Limbajul tehnologic este, aici, pecetea specifică a unei epoci, rugina spiritului ei. Neliniştea poetului e pricinuită de faptul că maşinile moderne, în loc să fie doar produs al geniului omenesc, devin paradigmă a comportamentului uman.

Toate cuvintele sale, împrumutate din „jargonul” ştiinței, toate „situațiile poetice” în care el ,,fotografiază” parcă oameni de ştiintă în laboratoare de cercetări electronice, sunt elemente constitutive ale unui coşmar modern: un vocabular ştiintific este utilizat într-un fel de sintaxă a viziunilor onirice. Bineînțeles, nu numai o dată, aceşti termeni au funcții simbolice, extrase din chiar virtuțile etimologice ale vocabulelor; astfel, anti-materie înseamnă de fapt, la Osten Sjöstrand, contrarul materiei, adică – spirit.

Din prietenia sa cu marele poet Gunnar Ekelof, autorul cărții „Sub semnul Vărsătorului”, a câştigat, ca dimensiune lirică, aşa-numita de către critici „aprehensiune apocaliptică a lumii moderne”. Poetul – în viziunea sa – este mediatorul între două „zodii” – Peştii şi Vărsătorul (această ordine – inversă – este cea a Marelui An, la care subscrie autorul) – citite simbolic ca epoci ale Istoriei: prima, ca tensiune interioară insuportabilă între materie și spirit; a doua, ca „rezolvare” a acestei tensiuni, prin faptul că interpretarea științifică a lumii e privită ca prefigurare a unei libertăți şi integralități ce urmează a fi cucerite. Astfel, cosmologia are, aici, o triplă funcție activă: filosofică, poetică, şi fizică. Elanul înfiorat al unei asemenea poezii provine din schimbul tragic de replici între o ,,noapte a sufletului” şi „imensitatea cosmosului”. Poetul, obsedat de o hagia sophia totală, e cititor al semnelor care se perindă în timp.

Personal, am impresia că poetul suedez a avut intuiția remarcabilă, pe care ne-o inculcă la modul sugestiei, că întreg lexicul tehnicii şi teoriei știintifice de azi, format din cuvinte arhaice care au pretenția de a poseda ca referent nişte realități impalpabile, prezentate ca cele mai noi „adevăruri”, constituie în realitate pură creație lingvistică: protoni, quante etc., etc. Toate acestea sunt produse ale unei ,,fantezii de creatoare de real” (Baudelaire) și circumscriu până la urmă o unitară mitologie apocaliptică a erei moderne.

Născut la Göteborg, în 1925, locuind din 1953 la Stockholm, Osten Sjõstrand, poet, traducător şi eseist, este Membru al Academiei regale suedeze. De ani de zile conduce revista ,,Artes”, dedicată artelor, literaturii şi muzicii. E autor al următoarelor volume: „Unio”, 1949; „Întoarcere”, 1953; „Spirit și realitate”, 1954 (eseuri), „Poeme pentru miez de noaple și zori”, 1954; „Straniu întuneric şi stranie lumină”, 1955; „Fără casă şi acasă”, 1958; „Baricadele misterioase, 1961; „O iarnă în nord”, 1963; „Sub semnul Vărsătorului”, 1967; „Stele solitare, orizont comun”, 1970; „Visul nu e fațadă”, 1971; „Transmisiune de curenți”, 1977; „Chiar pe linia de plutire”, 1984.

ÖSTEN SJÖSTRAND

LA ORIGINE, ÎNCĂ

Musée de l’hommne

Văd oasele maxilarului
grota unde odinioară o limbă a format
chemări şuierătoare, un limbaj străin –
Văd dinții,
Micii canini care au sfâșiat odinioară
o păsărică, un biet vătui
răsucit în ierburile uscate
ale savanei europene –

o cutie plată care se închidea
peste ce gânduri?

Deodată alături, printre ruine
văd scribul răbdător –
cavalerii, cu ceafa groasă, acoperiți de cicatrici
în piele lor de animale roase – fuga lor simulată
și ambuscada: piramidele
de capete omeneşti, de cranii:
în anul 1238, anul 1398
Morți şi vii – apropiați, apropiați –

În mulțime, la numai câțiva paşi de mine,
aud un mercenar zicând
din adâncul întregii rase umane:
Stăpâne –
Eu nu sunt vrednic
să intri sub acoperişul meu.

TIMPUL A INTRAT ÎN CASA VĂRSĂTORULUI

Timpul a intrat în casa Vărsătorului.
Vechile metale au ruginit și s-au topit.
Unde erau substanțele dure ale sufletului,
wolfram, molibden, martensit?

Timpul presa!
Febril, noi căutam
formulele noilor aliaje,
pe plăcile camerelor în scântei,
noi înregistram urmele particulelor încărcate
celor mai infime, celor mai fugitive,
anti-materia…

Ne aduceam aminte – în pauze
în afara câmpului de forțe căutat –
că, din această carne, Christ
și-a făcut locuința…

Această carne, care avea să se dizolve în rouă,
să se evaporeze, să dispară!

Ridica-se-va Hamlet
împotriva uzurpatorului, alunga-va infamul?

Cu o hotărâre mai rezistentă ca metalele cunoscute,
ca trans-uranienii necunoscuți, mereu căutați ?
Timpul a intrat în casa Vărsătorului.

NOUA ȘTIINȚĂ

Fotoni, neutroni, protoni… Deodată,
modificând lungimea de undă (în telescopul electronic),
discul crescând al soarelui şi al lunii. Deodată,
el se apleacă peste galariile fugare,
spectrul culorilor.
Ca într-o viziune fantomatică, el contemplă
propriile sale gândiri, reflexul
unui obraz aproape uitat!

El se gândește că gândeşte… El gândeşte,
în materia aceasta din care sunt țesute
visul şi realitatea –
Priveşte: fumul se ridică peste oraş. Oamenii
se scoală de la masa de prânz sau de la birou…
Lipsuri și nevoi ale vieții de fiecare zi
se dizolvă în aerul rarefiat…

Ca o bruscă pală de vânt, el percepe
prin gândurile epocii şi formulele sale
(în ceea ce e simplu, în ceea ce e dificil)
vocea pe care aproape o uitase și renegase –

În cuvinte asemănătoare (mai ales) grăunțelor de nisip
și quantelor de lumină, el ghicește
peregrinările luminoase ale privirii interioare,
speranța umană. Și, în chiar momentul când reflexul se curmă,
el își ghiceşte propria siluetă, cea a Asistentului
și a Prietenului, care se estompează …
Arhitectura unui timp nou
nu va proteja împotriva tenebrelor
din pustiile spațiului…
Ascultă: păsări în exil
țipă peste oraş. Pe țărmul din față
mugesc sirenele. Pe partea obscură a globului,
oamenii echipei de noapte se grăbesc,
ațintesc telescopul electronic, ajustează
lungimea de undă, caută noua formulă
a structurii electrice și magnetice a neutronilor.

El îşi privește prietenii, se gândește
la unitățile elementare de lumină,
la soarele nopții…

O TEORIE A REZISTENȚEI

Cel care-şi aproprie adevărul
nu merită decât a fi lipsit de el.

Aplecat peste masa lui cu desene, el meditează încă
asupra extensiunilor, formelor, toleranțelor.
El încă poate, cu pipa liniștită între buze,
să calculeze deformările, oboselile combinate,
să urmeze teoria sa despre rezistența dinamică

Dar peste cinci minute se va bate-n uşă
În curtea dreptunghiulară și rece doi străini
așteaptă ora întâlnirii (unul la soare,
altul ascuns în umbra porticelor)

Peste cinci minule se va bate-n uşă

Și el se va da înapoi din fața fisurii în odaia pe
care abia acum o vede,
o curgere de-argint. Nebuneşte, el va căuta o priză
(acolo unde se afla odinioară)
și nu va găsi decât grinzi, care care se înfundă

Ceea ce el păstrează dintr-un vis secret
ca sol al odăii, cu un covor în fund de tot,
cu o ieșire, nu va mai fi decât o altă construcție
și alta încă, înfundându-se spre centru
De-asupra unor scânduri, pe o platformă
plutitoare (în aparență) în Infinit, el vede,
o clipă doar, torsul
Obiectivității, bustul ei amăgitor,
un cap nemișcat și alb, un colorit vag indicat,
strălucirea unui soare sau a unei lune pe obraz,

opal de ghips (sau poate că trăsăturile
au fost șterse de timpul cronometric)
O suprafață de marmură poleită, care, calmă, fără patimi,
meditează, la tabla neagră, despre ipotezele fugii
și semnele ei critice
Pentru ultima dată
él întrevede fațada clasică
a unei biserici fără intrare
înainte ca sufletul să sfâșie
bust şi ziduri Un vânt

venit dintr-o lume de dincolo de soare şi de umbre
de dincolo de Dynapolis

Despuiat de gesturile sale învățate
el se găseşte-n fața cuiva care e mort şi-a cuiva care-i încă viu
În fața secundelor; o inimă care trăieşte

În fața unei ape, ce veşnic nu va înceta să curgă

Peste cinci minute se va bate-n uşă

Și el, omul cifrelor complexe, va deschide.

În româneşte de ȘTEFAN AUG. DOINAŞ