„Știrea despre moartea mea” de Mark Twain

Vă invit să citiți, în acest număr al Literomaniei, două articole-pamflet semnate de Mark Twain, probabil unul dintre cei mai mari umoriști din toate timpurile. Cele două texte au apărut, în traducerea lui Petre Solomon, într-un grupaj dedicat autorului american din revista „Secolul 20”, nr. 7-8, iulie-august 1961. Lectură plăcută! (Bozz)

UMORIȘTII

Piratul occidental despre care aflase și dl. Duneka (1), a publicat într-adevăr cartea, iar avocatul meu mi-a trimis un exemplar: un volum masiv, grosolan și obraznic, lipsit de numele meu pę copertă, dar înzestrat în schimb cu o poză de-a mea în culori sumbre, poză pusă desigur pentru a sugera că eu aș fi autorul crimei. Cartea aceasta e o ciudățenie foarte interesantă într-un aumit sens. Ea dezvăluie un fapt uluitor: că în toți acești patruzeci anumit de ani, de cînd joc în fața publicului rolul unul umorist de profesie, am avut drept tovarăși alți șaptezeci și opt de umoriști americani. Fiecare dintre ei s-a ridicat o dată cu mine, a devenit cunoscut și chiar popular, pentru a se pierde apoi pe drum. Unele din aceste nume au fost la fel de familiare la vremea lor, pe cît sînt astăzi numele lui George Ade și Dooley, dar au dispărut fără urmă, încît cred că nu există acum în țara noastră nici un tînăr în vîrstă de 15 ani, ai cărui ochi să se lumineze la pomenirea vreunuia dintre cele 78 de nume.

Cartea asta e un cimitir în felul ei; răsfoind-o, îmi amintesc de vizita pe care am făcut-o acum vreo patru ani în cimitirul din tîrgușorul Hannibal, unde pe fiece piatră de mormînt era gravat cîte un nume uitat, care-mi fusese familiar și plăcut la auz în urmă cu 50 de ani, cînd eram un băiețaș în tîrgușorul acela.

În acest volum funebru îi găsesc la un loc pe Nasby, pe ArtemusWard, pe Yawcob Strauss, pe Derby, pe Burdette, pe Eli Perkins, pe „gazetarul din Danbury ”, pe Orpheus C. Kerr, pe Smith O’Brien, pe Josh Billings și încă o duzină sau poate două de alți autori, ale căror scrieri și sentințe erau cîndva pe buzele tuturor, dar de care acum nu mai pomenește și nu mai aude nimeni. Șaptezeci și opt de umoriști celebri – iată o recoltă care ar putea să pară neînchipuit de mare pentru o perioadă de patru decenii; și totuși, cartea cu pricina nu cuprinde, nici pe departe, întreaga recoltă. Ea nu pomenește de Ike Partington, odinioară atît de cunoscut și popular; nu pomenește de Doesticks, nici de grupul de la cafeneaua Pfaff, nici de lista de imitatori ai lui ArtemusWard, nici de cei trei umoriști din sud, ale căror nume nu mi le pot aminti, deși au fost cîndva foarte populare și nici de o duzină de alți meteori, a căror lumină a scăpărat cîtva timp, dar s-a stins cu mulți ani în urmă.

De ce-or fi pierit? Pentru că fuseseră simpli umoriști. Asemenea simpli umoriști nu pot supraviețui. Umorul este doar un parfum, o podoabă. El este, adesea, numai un mod bizar de exprimare și de pronunție, ca în cazul lui Ward, Billings, Nasby sau al „Volintirului lăsat la vatră”: cînd dispare moda, dispare și faima. Unii oameni pretind că un roman trebuie să fie doar o operă de artă, în care nu se cuvine să ții predici sau să dai lecții. Se prea poate ca acest lucru să fie adevărat în ce privește romanele; nu, însă, și în ce privește umorul. Umorul nu trebuie să instruiască fățiș și să predice deschis, dar dacă vrea să supraviețuiască veșnic, trebuie să facă și una și alta. Prin „veșnic” înțeleg treizeci de ani, deși nu cred că poate dăinui nici măcar atît, în ciuda predicilor. Înseși lucrurile pe care le propovăduiește și care sînt noi atunci cînd are loc predica, pot înceta să fie noutăți și se pot banaliza în decurs de treizeci de ani, după care predica nu mai poate interesa pe nimeni.

Eu, unul, am predicat întotdeauna. Iată de ce am supraviețuit vreme de treizeci de ani. Cînd umorul a venit de la sine, nepoftit de mine, i-am acordat un loc în predica mea; n-am scris, însă, predica de dragul umorului. Aș fi scris în orice caz predica, fie că umorul își cerea sau nu, locul. Spun aceste deșertăciuni cu atîta sinceritate, deoarece mă consider un mort care vorbește din mormînt. Pînă și un mucalit ca mine s-ar sfii să le spună, în viață fiind. Cred că oamenii nu devin cu adevărat și pe de-a-ntregul ei înșiși, decît înainte de a muri; mai precis, înainte de a trece mulți ani de la moartea lor. Oamenii ar trebui să înceapă prin a muri: atunci ar fi cinstiți cu mult mai devreme.

31 iulie 1906

ȘTIREA DESPRE MOARTEA MEA

Țin minte că acum vreo nouă ani, pe cînd locuiam la Londra, în piața Tedworth, s-a telegrafiat presei americane știrea că aș fi pe moarte. Muribundul nu eram eu, ci un alt Clemens (2), un văr de-al meu, căruia îl venise rîndul să moară, dar a scăpat prin nu știu ce șiretlic sau în virturea altei trăsături caracteristice a tribului nostru. Corespondenții din Londra ai ziarelor americane au început să mă asalteze cu telegramele, primite de la patronii lor din Statele Unite – telegrame în care li se cerea să se intereseze de starea mea. Starea mea nu avea nimic neobișnuit și asta îi făcea pe toți să se mire și să fie, rînd pe rînd, nemulțumiți că mă găsesc citind și fumînd liniștit în biroul meu adică lipsit de orice valoare ca subiect al unei știri vrednice de a fi telegrafiată peste Atlantic.

Printre acești corespondenți se număra și un tînăr irlandez, solemn, blajin și simpatic, care se străduia din răsputeri să-și ascundă dezamăgirea și să arboreze o mutră veselă: el mi-a spus că ziarul său, Evening Sun, i-a telegrafiat din New York că, acolo, se zvonește că eu aș fi murit. „Ce să telegrafieze drept răspuns?” – m-a întrebat el. „Spune-le că zvonul este exagerat” l-am sfătuit eu.

Individul a plecat fără să zîmbească, foarte solemn, și a trimis o telegramă alcătuită chiar din aceste cuvinte ale mele. Ele au înveselit omenirea și sînt repetate din cînd în cînd în presă, ori de cîte ori ziariștii vor să risipească vreun zvon exagerat.

Următorul care a venit să mă vadă a fost tot un irlandez. Ținea în mînă o depeșă primită din partea ziarului World din New York, și mi-am dat seama că se străduiește să aducă vorba despre ea, cu ajutorul atîtor amabilități și drăgălășenii, încît m-a făcut curios să văd ce scrie în depeșa aceea. Iată de ce, la primul prilej, i-am smuls-o din mînă. Telegrama avea următorul cuprins: DACĂ MARK TWAIN PE MOARTE, TRIMITE CINCI SUTE CUVINTE DACĂ MORT, O MIE CUVINTE.

30 aprilie 1906

Note

1) F. A. Duneka, vice-președintele editurii „Harper&Brothers”, care publica operele lui Twain, în exclusivitate. Twain face aluzie la o retipărire neautorizată a „Antologiei umoristice”, pe care-o tipărise mai de mult, sub titlul „Biblioteca umoristică a lui Mark Twain”.

2) Numele adevărat al lui Twain era Samuel Clemens.