Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.
În acest număr al Literomaniei, vă propunem câteva poeme semnate de Ruxandra Iacobescu.
Haos artistic
Bule se sparg,
pe tavan se văd pete
lângă muștar
Pahare pe tăvi se plimbă în mulțime,
tablouri înrămate se înclină,
pensule uitate de pictori rebeli se pierd
Cântă viori,
cântă buze purpurii și buclele blonde,
cântă marmura sculpturilor
Șampania dansează printre oameni,
sticlele se ivesc din culisele goale
Trene lungi foșnesc pe covorul de star,
roșul se mixează cu galben solar
Sunet de țambal
Dirijorul trage cortina,
pânzele se ițesc, dar dispar imediat
notele fac piruete pe portativ,
timpul pare să se fi pierdut puțin,
nu mai există anodin.
Totul e un dezastru optimist
Doar o privire în castel
Două uși din marmură se deschid domol,
trocul e ireversibil:
o umbră pentru o geană de lumină.
Pași alerți, ordine strigate,
se ridică zidul de apărare
pentru o clipă.
Se materializează panoul de control
și, dincolo de el, o splendoare arhitecturală.
Trepte nesfârșite poleite cu aur,
încăperi cu pereți de rubin,
subsoluri impregnate de smoală,
turnuri de cleștar
și o grădină de smarald.
Tablouri aninate, precise,
cufere temporar încuiate,
pergamente infinite
și cărți deschise.
Logosul dansează cu stele căzătoare,
anamneza îmbrățișează amnezia,
prudența rotește impulsul,
iar vopselurile din atelierul cognitiv
reliefează contururile.
Dar ele sunt vagi,
din ce în ce mai vagi…
E ceață multă,
o prea dură ploaie de idei confuze.
Nemărginitul suspendă castelul.
Plutește! E condus de visuri difuze…
Spațialitate
Te-am căutat în mugurii florilor,
în aroma prăjiturilor,
în savoarea cafelei.
Imaginea ți-a pâlpâit la o răscruce,
în intersecția aglomerată,
printre oamenii șoselei.
Am scormonit după dovada vie
a realului trecut
Trecut-au gândurile, sentimentele…
Galeria telefonului e plină
de lipsa ta.
Te văd la zoo, într-o felină,
în grădina mea,
pe culmile munților,
în adâncimea valurilor,
Te observ în orice vitrină,
pe marea scenă
a universului,
în toate muzeele,
în gingașele lalele.
Îți simt prezența,
te chem
aici
acolo
unde ai fost
unde am fost.
Răspunsul nu vine,
s-a pierdut de sine,
iar tu rămâi
pretutindeni și nicăieri
A visa, a fi, a trăi
Lumânări în beznă pâlpâind ușor,
muguri atinși de o adiere caldă,
flori crescute în asfaltul noroios,
talismane luminând cioburi de sticlă spartă,
așa suntem noi când visăm.
Ne bucurăm de veșnicie și de inefabil,
ne considerăm puternici, împliniți, călăuziți,
dar ne cutremurăm când efemerul se arată
și simțim brusc că ne pierdem la granița dintre real și fictiv.
Un val atavic ne scufundă în adâncuri,
ne apasă, ne întreabă:
„Sunteți, dar trăiți?”
Ne căznim să răspundem fără a o face,
râdem de simplitatea problematică a întrebării,
ne purtăm asemenea unor măști fără expresie,
urmărite de ecoul vieții.
Alergăm, ne îndepărtăm,
până când clepsidra încremenește, pământul se răstoarnă.
Suspendați într-un abis al scrumului universal,
ne întrebăm din nou ce facem în această lume
și decidem, în sfârșit, că e timpul să trăim.
Ruxandra Iacobescu are 18 ani și este elevă la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București. Încă din copilărie, a fost pasionată de lectură, de posibilitatea evaziunii din realitate prin prisma literaturii, iar una dintre cele mai arzătoare dorințe ale ei a fost și continuă să fie aceea de a deveni scriitoare. Este o persoană ambițioasă, muncitoare, creativă, care încearcă în fiecare zi să devină o versiune proprie mai bună și să își lase amprenta într-un mod pozitiv asupra lumii.
Scrie un comentariu