Prin anii ’70 exista într-un sat ialomițean o bibliotecă suficient de bogată pentru copiii de școală primară și gimnazială, care aveau norocul să descopere cărțile și să aibă nevoie de ele. În ciuda realității sociale nu tocmai prielnice, destui elevi făceau cunoștință cu apriga bibliotecară Gigi, o femeie singură, cu ochii albaștri, cu părul bogat și creț; nu purta basma ca mamele noastre și nici nu părea prea înduioșată de inocența și de farmecul nostru infantil. Îi supunea pe aspiranții la un permis fără termen de expirare unui serios examen de verificare a citirii volumelor împrumutate și a restituirii intacte: fără pagini lipsă, fără suave umbre de degete murdare, fără desene originale, fără pete de muște doborâte cu ceaslovul ad-hoc sau de alte insecte strivite la iuțeală, fără nemuritoare flori presate între paginile lor… Lista era lungă. Se încheiase deceniul liberalizării care adusese pe rafturile cu cărți din clădirea Căminului cultural traduceri extraordinare, ediții din autorii români clasici, broșuri de popularizare a științei, dar și ceva maculatură comunistă fără niciun cititor. Istoria prezentă rămânea la distanță nu doar de copii, dar și de cei mai mulți dintre adulții care nu o înțelegeau decât ca fatalitate sumbră, fără nicio legătură cu viețile lor. Nici înainte de război nu fusese mai bine, nici într-un timp uitat în mare parte – memoria colectivă selectase doar povești crude și stranii, după modelul acelora din realismul magic latino-american.
Nu aveam liste de lecturi, nici obligatorii, nici facultative, citeam de-a valma, cu orele, zilele și nopțile, mai ales în vacanțe, uneori la lumina lanternei – și-atunci exista, într-o lume țărănească cu o îndelungată experiență a sărăciei, spaima facturilor la curentul electric, dar era vorba și de neliniștea firească a părinților convinși, pe bună dreptate, că o viață sănătoasă e conectată la mersul soarelui pe cer. Cum se explica o asemenea fascinație? Cred că prin câteva gene binecuvântate și prin norocul apartenenței la o comunitate pentru care știința de carte avea o aură aproape mitică, cam ca pentru Lăpădat Budulea din Cocorăști, cimpoierul uimit că poți să-ți scrii numele folosind niște semne și că poți înțelege ce au scris alții, fie ei vii sau morți. Am avut o copilărie fericită, un du-te-vino continuu de la oameni la cărți și de la cărți la oameni, refractar la ierarhizări și la orice formă de cult. Televizorul a apărut târziu, prin clasa a șaptea, și n-a trezit cine știe ce interes, cu excepția filmului de miercurea de la „Telecinemateca”, a serialului de sâmbata și a „Teleenciclopediei”. Poveștile oamenilor, joaca prelungită până spre liceu și poveștile cărților de tot felul îmi umpleau tot timpul. Școala era doar o paranteză, când bună, când mai puțin bună, fără mare importanță, cel puțin pentru mine, un semn că funcționa cum trebuie (la vârsta copilăriei, există un raport invers proporțional între cât de invazivă e școala și eficiența ei). De altfel, am avut parte de câțiva oameni fermecători și acolo, greu de uitat. Despărțirea de doamna învățătoare Vatina, respectată de tot satul, la sfârșitul clasei a patra, m-a făcut să plâng prima oară dintr-un motiv cu totul străin de nevoile imediate: am constatat, cu o tulburare care a rămas, din nefericire, la fel de dureroasă și azi, că timpul nostru se consumă pe nesimțite și tot ce-a fost devine mult prea repede amintire.
Am citit de-a valma, de la broșuri despre spectrul luminii, stele, galaxii, găuri negre, antimaterie, apariția vieții pe pământ în oceanul planetar, zone geografice mirifice, voievozi și războaie glorioase, la romane de aventuri, de mistere, de capă și spadă, istorice, S.F., cărți ale copilăriei – nu prea multe, nu mi-au plăcut decât cele fantastice sau cu copii sărmani, n-am reușit, spre exemplu, să duc până la capăt seria „Cireșarilor” – sau la texte mari din autori români și străini. Firește, îmi plăcea uneori să mă dau mare, niciun copil nu e perfect. M-am lăudat odată la ora de română cu un cunoscut eseu al lui Herder despre originea limbii, iar pedeapsa a venit, cum se cuvine într-o lume cu simțul umorul, în aceeași zi, la altă oră, din partea unei profesoare tinere, de puțină vreme preoteasă: „Am auzit că vrei să te faci filozoafă!” Și totuși, cărțile care nu puteau fi înțelese pe deplin la vârsta aceea m-au ajutat cu adevărat să cresc. Nu au fost multe, dar au fost cruciale. Am uitat aproaape în întregime palpitantele aventuri ale lui D’Artagnan și absolut totul din „Misterele Parisului”, din „Regii blestemați”, din „Călărețul fără cap” și din alte cărți care concurau atunci, în materie de farmec, cu expedițiile reale, diurne și nocturne, prin păduri, câmpuri și localități învecinate, în gașcă – „târla noastră de pitici”, alcătuită, de fapt, din copii ceva mai mari și din adolescenți. În schimb, textele grele ale copilăriei și-apoi ale liceului m-au însoțit toată viața; recitite la alte vârste, unele dintre ele de multe ori, îmi oferă aceeași emoție a vieții și a gândirii autentice, dincolo de savoarea limbajului. M-au făcut să înțeleg atunci, la începutul dialogului, că lumea e mult mai mare și mai complicată decât credeam, că e nevoie de multă răbdare ca să deslușești ițele ei încurcate, că nu se învârte în jurul ființei mele și nu e deloc ușor să-ți găsești locul în ea. Am descoperit, citindu-le, experiențe fundamentale ca singurătatea, nedreptatea, foamea, drama cunoașterii sau dragostea, inainte de a le trăi pur și simplu, în felul meu și cu puterile mele. Patru dintre cele mai frumoase povești de dragoste ale culturii europene, povestea Didonei și a lui Eneas, a Francescăi da Rimini și a lui Paolo Malatesta, a lui Faust și a Margaretei, a cazacului Andrii, mezinul hatmanului Taras Bulba, și a prințesei din Dubno, au ajuns la mine prin operele unor mari scriitori, pe care nu puteam să-i înțeleg atunci decât în parte și tulbure, dar mai importante decât înțelegerea au fost emoția și întrebările. Până la urmă, educația veritabilă nu e divertisment, nici marș triumfal către fantasma mincinoasă a vieții perfecte, ci provocare, ruptură, o continuă încercare de a fi și a ști mai mult și mai bine.
Scrie un comentariu