Reiau mai jos, in memoriam, cronica la volumul „Viaţa ficţiunii după o revoluţie” de Radu Cosașu (Editura Polirom, 2016), apărută în revista „Observator cultural” nr. 823/2016. Scriitor de prim-plan, fondator și redactor, vreme de mulți ani, al revistei „Dilema veche” (unde a ținut rubrica „Din vieaţa unui extremist de centru“), Radu Cosașu ne-a părăsit de curând, pe 23 aprilie, la vârsta de 92 de ani. Îi păstrez o amintire plăcută și personală, fiindcă – la fel ca mulți alți confrați – l-am vizitat acasă și am stat adesea de vorbă la telefon pe teme literare românești și franceze (era și el un francofil). (Adina Dinițoiu)
A apărut, de curînd, la Editura Polirom, un volum mult aşteptat în lumea noastră culturală: e vorba de cartea lui Radu Cosaşu, „Viaţa ficţiunii după o revoluţie”, ce vine să „bucleze“, să pună punctul final seriei de „Supravieţuiri” (scoase, în ultimii ani, în serie de autor la Polirom). Radu Cosaşu, scriitorul inconfundabil, a cărui amprentă stilistică – la griffe, cum spun francezii, de la care împrumută gustul frivolităţii ridicate la rang de metafizică – este recognoscibilă oricînd şi oriunde (spuneam altădată că se situează printre marii scriitori români de rafinament stilistic, cum sînt un Radu Petrescu sau un Alexandru Vlad), nu s-a grăbit cu încheierea seriei sale de „Supravieţuiri” în postdecembrism. O încheie acum, în 2016, cu un volum de excepţie, scris încet, din 1990-2000 încoace (reluînd şi texte apărute în cadrul rubricii sale din „Dilema veche”, „Din vieaţa unui extremist de centru“). În această carte (semnată dublu, cu numele de scenă şi numele său evreiesc) – alcătuită din două părţi distincte, „Radu Cosaşu şi fiul său inexistent“, respectiv „Oscar Rohrlich şi un fost şef al cenzurii“ –, toată stilistica „minoră“ prin care a devenit celebră proza cosaşiană, de la cozeria frivolă, turnurile de melodramă şi patetic, autoironie şi umor, frază muzicală, toată această pianotare stilistică, aşadar, saturată de referinţe livreşti, virează pe nesimţite către o zonă mai gravă, pe de o parte – în secvenţa „fiului inexistent“ – de filiaţie (la propriu şi la figurat), iar pe de alta – în secţiunea a doua – o zonă ideologică şi politică, în postcomunism.
Literatură şi politică
Ambele secţiuni ficţionalizează – cum numai Cosaşu ştie s-o facă – biograficul, punînd în scenă, într-un joc epistolar, o serie de personaje „inexistente“ („fiul inexistent“, „mama inexistentă“ a acestuia, prieteni ai fiului şi foste iubite ale tatălui „inexistente“ ş.a.m.d.), alături de altele „perfect existente“, într-o superbă comedie livrescă, în care epistolierii se citesc reciproc şi îşi răspund unul altuia. Sarea şi piperul, în prima parte a cărţii, rezidă în aventura xeroxurilor după textele comuniste de tinereţe ale tatălui, trimise fiului din Groenlanda de către fosta iubită (fiică, şi ea, de colonel de Securitate) şi ajunse apoi în Islanda, aventură dublată de clasicul conflict de generaţie tată vs fiu. De fapt, peste tot e vorba despre „literatură şi politică“, cum spune undeva personajul-alter ego al autorului, Radu Cosaşu, în prima parte, Oscar Rohrlich, în cea de-a doua.
Şi la drept vorbind, despre literatură pur şi simplu, despre ficţiune, despre supravieţuirea ficţiunii faţă în faţă cu politicul (vezi „viaţa ficţiunii după o revoluţie”, înainte fuseseră „supravieţuirile” în comunism), fiindcă dacă e cineva care să creadă cu atîta convingere în puterea literaturii, atunci acela este Radu Cosaşu. Proza cosaşiană este, prin excelenţă, o proză livrescă, ce se hrăneşte din citatul cultural („citatomanie“, spune undeva un personaj), o proză de rafinament, născută din intimitatea cu textele marilor scriitori preferaţi (cu predilecţie ruşi şi cehi, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Turgheniev, Babel, Kundera, dar şi Nabokov, Graham Greene, Stendhal ori Flaubert etc.). Eu văd în ea, stilistic, şi o frivolitate de tip franţuzesc, în acel verbiaj volubil, care schimbă rapid registrele, evitînd drama, după modelul conversaţiei spumoase de salon. Pe de altă parte – şi acest lucru se vede limpede în prima parte a cărţii, unde e pusă problema –, Cosaşu se înscrie foarte conştient într-o tradiţie literară autohtonă, situată între Caragiale şi Eminescu; verbiajul plin de umor din prozele lui Cosaşu este, în egală măsură, şi unul de tip caragialesc. La fel şi ludicul, ingredient esenţial, vizibil inclusiv în pasiunea pentru jocurile de cărţi, pentru belotă şi bridge – ludic pe care nu-l moşteneşte „fiul inexistent“ emigrat în Groenlanda, însă suficient de sentimental ori de aventuros pentru a se îndrăgosti de o vicecampioană de bridge islandeză, pe care o urmează în Islanda…
Verva imaginativă şi lingvistică a lui Cosaşu îşi proiectează, aşadar, fiul interlocutor într‑un ţinut îndepărtat şi îngheţat (aluzie, desigur, la volumul său „Un august pe un bloc de gheaţă”, apărut în 1971, cu un titlu reluat în 1974), ca altădată Montesquieu în „Scrisorile persane”, pentru a (de)plasa discuţia de idei pe un teren neutru, la „rece”. În epistolele schimbate cu fiul său „inexistent“, Cosaşu execută un tur de forţă al temelor şi al pasiunilor sale literare, pentru ca, de la discuţia culturală să ajungă, într-un final, la aceea morală. Dar cea din urmă trece invariabil prin cea dintîi, pentru că, îi scrie el fiului: „Fără cultură – în orice şi mai ales în cultura sentimentelor – nu există bază morală“ (p. 83). Drept pentru care această primă parte a cărţii tratează „frivol” despre cazuistica amoroasă şi de cuplu (vezi tachineriile din epistolele schimbate cu mama „inexistentă“ a fiului „inexistent“), apoi despre educaţia sentimentală a fiului – pentru a se îndrepta către „baza morală”. Ei bine, da, proza lui Radu Cosaşu ia această turnură morală şi politică, ce va culmina în partea a doua, alcătuită din scrisorile fostului şef al cenzurii comuniste Reznicek (după modelul lui Leonte Răutu) către Oscar Rohrlich.
Tînărul Cosaşu, marxist din convingere, autor de texte comuniste la „Scînteia tineretului” (sancţionat politic pentru articolul pro‑Hruşciov din 1955, „Esenţialul“, citat în întregime în carte şi pomenit deseori autoironic), taxat în comunism pentru înclinaţiile sale mic-burgheze, devine, după 1990, autorul rubricii „extremistului de centru“ din „Dilema veche”. Fiului său imaginar îi citează, în asentiment, vorbele ministrului ceh de Externe, „care-i spunea exact aşa ziaristei franceze: vesticilor comunismul trăit la noi le e la fel de dificil să-l înţeleagă ca unui congolez o furtună de zăpadă” (pp. 83-84). Acest Karel Schwarzenberg (aristocrat ceh, catolic şi conservator, dar sentimental „de stînga“, prieten cu Kundera şi alţi disidenţi, fost secretar particular al lui Havel – ni se spune) este „capabil să spună clar ceea ce eu contorsionez, la Bucureşti, nu o dată: «Nu am nici o idee dacă sînt de dreapta sau de stînga, e o întrebare fără sens cînd vii din acest colţ de lume“ (p. 84). Însă, prin vocea unei „inexistente agente literare“ – prezente la lansarea primului volum din „Antologia ruşinii în presa românească (1948-1989)” [sic!], unde Cosaşu ar figura cu trei dintre textele comuniste –, scriitorul dă curs suspiciunii cititorilor legată de această „ambiguitate” de atitudine a „extremistului de centru“, ca şi sugestiei de a face proză la temă: „E cert că extremismul dvs. de centru nu vă dă dreptul de a fi iertat; nu daţi suficientă garanţie că aţi fi curat de dreapta; vă autoculpabilizaţi cu o forţă care – spre binele ei! – e permanent sabotată de caragialismul nostru genetic. Dacă strict literar îmi place, ideologic nu sînt de acord: aveţi ambiguitatea enervantă. Fiţi mai econom în «da şi nu», mai viclean, deşi cel mai potrivit termen este acela folosit de Leuwen tatăl, în sfaturile sale către fiu. […] pe termen lung, faceţi o nuvelă din povestea asta prea documentară, treceţi la ficţiune, la imaginaţie, într-un cuvînt: la literatură“ (p. 109). Iată o mise en abîme a ceea ce face, de fapt, Radu Cosaşu aici (dar şi în „Supravieţuiri”, în genere), anume ficţionalizează „documentarul“, biograficul, şi mai departe problematizează ideologicul şi politicul – odată cu intrarea în scenă, în partea a doua, a fostului cenzor-şef Reznicek. Cît priveşte ambiguitatea morală acuzată de imaginara agentă literară, autorul-personaj – deşi declară adesea, ironic, că nu este un „abisal“, fiind mai degrabă un raţionalist – se dovedeşte mai dostoievskian decît poate părea, declarîndu-se un „ipohondru moral“ şi punîndu-şi, odată cu Reznicek, problema reverberării în conştiinţă a convingerilor politico-ideologice, a onestităţii vs ipocriziei sociale, a intricaţiilor bine-rău în conştiinţa şi conduita politică, în fine a unui soi de „complexităţi“ morale (în ciuda ironiei cu care e folosit termenul).
Trecînd acum la partea a doua a cărţii, în care – apostrofat de fiul imaginar că nu-şi asumă identitatea reală – Radu Cosaşu semnează Oscar Rohrlich, concertul de voci ameţitor al diverselor personaje imaginare se reduce la una singură, vocea fostului şef al cenzurii, pensionar bolnav, care-l citeşte pe Oscar Rohrlich/Radu Cosaşu în „Dilema veche” şi, împins probabil de devastatorul lui text „Rugă” (apărut în „Dilema veche” pe 14 ianuarie 2001), se apucă să-i scrie o serie de episole la care cel din urmă nu-i răspunde niciodată, doar va semna la final, la moartea lui Reznicek, o „Notă informativă a unui martor ocular“ şi o „Addenda“. Prin chiar vocea acestui fost cenzor – ale căror epistole au, ironic, ele însele spaţii negre de (auto)cenzură – ni se propune un necruţător proces de conştiinţă al intelectualilor români, lipsiţi în genere, spune el, de onestitate, de puterea de a-şi face o „autocritică“, aşa cum îşi făcuse, încă din anii ’50, Edgar Morin, devenit antistalinist, dar nerenunţînd la idealurile lui de stînga. E citat Camus, care declarase că rămîne de stînga, „în ciuda lui şi în ciuda stîngii“, e citat Valéry, care spune că: „O convingere este solidă dacă rezistă conştiinţei“ (p. 266), pentru a fi taxate mai usturător oportunismul, lipsa de conştiinţă, de principii a intelectualului român, devenit, de pildă, peste noapte, din comunist acerb un anticomunist la fel de virulent: „Nu există autocritici serioase la intelectualii români, de dreapta sau de stînga – îi scrie el din spital, în pauză de analize şi medicamente. Există oportunisme, justificări – problema cea mai gravă este de ce nu avem autocritici. […] În măsura în care şi eu sînt un intelectual român, nici eu nu vreau să-mi fac autocritica, sînt într-o lungă tradiţie, cu Cioran, cu Eliade, cu Noica şi chiar cu cei de stînga, acum anticomunişti competenţi. […] nu vreau să intru în spectacolul anticomunismului, e mai strident decît sala celui de-al paisprezecelea Congres. […] În orice caz, după eşecul comunismului se putea găsi ceva mai inteligent decît consumismul“ (p. 301). Iată cum o mauvaise conscience e cea care face, în carte, acest proces moral al intelectualilor români de stînga şi de dreapta (inclusiv al lui Sebastian „al dumitale“, el însuşi taxat de snob şi oportunist), dar şi o critică vie a discursului anticomunist postdecembrist, la fel de schematic şi de virulent precum cel comunist (deşi cu semn schimbat).
O carte de excepţie
Reznicek – care preferă să fie un „ratat” decît un „renegat” – îi „bate obrazul“ inclusiv lui Oscar Rohrlich („pentru mine nu mai eşti un comunist“), cel care publicase în „Dilema veche” necruţătoarea „Rugă” către Dumnezeu pentru că putuse asista la momentul în care „fostul şef al unei cenzuri nemiloase contempla în mijlocul unei mulţimi dintr-o piaţă într-adevăr liberă, deloc persană, nenumăratele ziare apărute fără ştampila «bun de tipar», fără ştirea şi ordinele sale, puterea lui absolută fiind spulberată“ (p. 169). În scrisorile lui Reznicek mai apar cîteva personaje, fostul şi fidelul său adjunct, cu nume codat Xifando, Georgeta, Mache, însă vocea şi perspectiva îi aparţin celui dintîi. Oscar Rohrlich nu intervine decît la final, după ce asistă la incinerarea lui Reznicek, pentru a adăuga, jumătate autoironic, jumătate grav, că şi-ar dori ca proprie melodie funerară „aria Chérubinului“. O secvenţă la fel de interesantă a cărţii, prin implicaţiile morale şi politice, este aceea a Pieţei Universităţii, în care sînt implicaţi personajul („perfect existent”) Mihai M. şi cele două iubite ale sale, Mihaela şi Ioana – care au atitudini contrare în privinţa solidarităţii cu ceea ce se strigă în Piaţă (anti-Iliescu) –, secvenţă în care cruzimile postrevoluţionare, în numele „urii juste” pentru comunism, răspund cruzimilor anterioare.
Autorul-personaj se teme, pe parcursul cărţii, a-şi fi pierdut din vechiul umor; Reznicek, el însuşi, încearcă să se „amuze“ ideologic după Revoluţie. „Viaţa ficţiunii“, după „clişeul“ consumat al Revoluţiei, se poartă însă foarte bine – ea este adevărata supravieţuitoare în toată această „afacere” a politicului (răsturnat), dar şi a biograficului ajuns, şi el, la o vîrstă a privirii înapoi. Simbolistica „îngheţului“ (cu trimiteri savuroase la Groenlanda şi Islanda) vs „dezgheţului“, simbolistica filiaţiei (literare şi biologice) şi a conflictului între generaţii (tată vs fiu), mixajele livreşti, concertul ameţitor al vocilor epistolare, cozeria deopotrivă franţuzească şi bucureştean-caragialescă ne restituie un Cosaşu inconfundabil, la cotele lui cele mai înalte. La ele se adaugă notele mai grave, mai sumbre, ironia mai sarcastică, frivolitatea preschimbată în „ipohondrie morală“ (dar şi fiziologică) – pentru că ficţiunea atinge aici, pe de o parte, tema îmbătrînirii şi a morţii, iar pe de alta, teritoriul ideologic şi politic. „Viaţa ficţiunii după o revoluţie” este o carte de excepţie a literaturii noastre contemporane, care închide seria literară inegalabilă a „Supravieţuirilor” cosaşiene.
Radu Cosașu, „Viaţa ficţiunii după o revoluţie”, Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd“, Iaşi, 2016, 352 p.
Articol apărut inițial în revista „Observator cultural” nr. 823
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Din perspectiva Penelopei
„Sânge!” de Fredric Brown
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Scrie un comentariu