Cronici

„Căsătorie de plăcere” în lumea arabă

Tahar Ben Jelloun (n. 1944 în Fès, Maroc) este – ca şi Andreï Makine – un scriitor perfect aclimatizat şi „clasicizat” în Franţa, consacrat în 1987 de Premiul Goncourt obţinut pentru romanul La nuit sacrée (era atunci primul scriitor magrebin care primea Premiul Goncourt) şi ajuns astăzi, el însuşi, membru al Academiei Goncourt. Reputat povestitor de rafinament oriental – cu accente erotice tipic orientale (în siajul celor O mie şi una de nopţi, dar şi modern-orientale), şi cu un farmec exotic şi picant care-i asigură nota distinctivă –, Tahar Ben Jelloun are, în plus, meritul de a pune pe tapet probleme serioase cu care se confruntă, în prezent, întreaga lume, Orientul şi Occidentul: şi anume rasismul şi terorismul.

Romanul său din 2016 (apărut la Gallimard), Le mariage de plaisir, tradus şi publicat în 2017 de Editura Nemira (traducere – foarte bună – de Mihaela Stan), cu titlul Căsătorie de plăcere, se ocupă în particular de tema rasismului, chiar pe continentul african: mai precis, de rasismul milenar care există în Maroc, unde populaţia albă (din burghezia fassi) se consideră arabo-andaluză şi dispreţuieşte populaţia de culoare (considerată propriu-zis „africană”), adică pe foştii lor sclavi negri (deşi oficial sclavia nu mai există, cei de culoare sunt – şi astăzi – dispreţuiţi, umiliţi şi nu au, practic, prea multe şanse sociale).

Roman nelipsit de farmecul oriental şi de harul de povestitor al autorului, Căsătorie de plăcere impresionează mai ales prin problematica socială, pe care ţine s-o pună în evidenţă: publicat în 2016, el e de o reală actualitate (nu numai pentru spaţiul magrebin şi oriental, ci şi vest-european!), mai ales că acţiunea povestirii se întinde pe mai multe generaţii ale Marocului, din anii ’50 ai secolului trecut, până prin 2010 (cum se specifică, la un moment dat). La fel ca jurnalistul şi scriitorul algerian Kamel Daoud (supus actualmente unei fatwa şi în genere blamat de islamişti, în Algeria, dar şi în Franţa), Tahar Ben Jelloun – stabilit de mulţi ani la Paris – vorbeşte deschis despre vechi şi persistente probleme mentalitare şi sociale ale lumii arabe, despre rasismul de mii de ani din Maroc, despre puternicul sentiment de castă, foarte conservator, izolaţionist şi antiprogresist, al burgheziei fassi (clasa albă, bogată şi rafinată a Marocului, din marile oraşe, Fès, Tanger, Marrakesh), care continuă să trăiască, în perioada protectoratului francez, după propriile-i cutume milenare, în medina (centrul vechi al oraşului), fără să-i pese de spiritul vremurilor şi dispreţuindu-i pe săraci (majoritatea foştilor sclavi lucrează în serviciul celor bogaţi).

Iată, concret, personajele şi naraţiunea cărţii. Amir – aparţinător al castei fassi, proprietar al unui magazin de mirodenii în Fès, bun musulman, ce respectă cu sfinţenie tradiţiile, căsătorit cu Lalla Fatma şi tată a patru copii (între ei Karim, fiul născut cu o malformaţie genetică, considerat handicapat, dar care se dovedeşte un băiat sensibil şi afectuos, incapabil să facă rău) – călătoreşte, în fiecare an, în Senegal, pentru a se aproviziona cu mirodenii şi condimente. În Senegal – pentru că tradiţia islamică îngăduie (aşa cum îngăduie şi posibilitatea de a avea patru soţii) – contractează o „căsătorie de plăcere”, de câteva luni, cu Nabu, o tânără de culoare de mare frumuseţe şi senzualitate (o tânără săracă, provenită dintr-o familie destrămată şi nevoită să întreţină relaţii cu diverşi bărbaţi pentru a supravieţui). Se naşte între cei doi o neaşteptată poveste de dragoste interzisă, care va declanşa – cum era de aşteptat – tăvălugul evenimentelor dramatice. „Bunul musulman” care este Amir se abate brusc de la „lege” aducând-o pe Nabu acasă, în Fès, şi luând-o de soţie (a doua soţie). Nabu e persecutată/dispreţuită în familia lui Amir şi în genere în mediul în care trăieşte soţul ei.

„Lovitura de teatru” din partea ei vine în momentul în care dă naştere – gest de-a dreptul simbolic, am zice – unor gemeni, dintre care unul are pielea albă, iar celălalt – foarte neagră! Familia lui Amir devine din ce în ce mai dezbinată, Lalla Fatma se îmbolnăveşte, se închide în camera ei (încercând să-i facă vrăji lui Nabu), iar apoi moare subit. Supravieţuiesc însă, în timp, afecţiunea şi tandreţea în cuplul Nabu-Amir, care se dovedesc, într-adevăr, mai puternice decât presiunile dogmei religioase. Nabu, panteistă africană (adoră un baobab), devine musulmană şi merge la moschee. Karim continuă să reprezinte fiul inocent, neîntinat de mediul social şi ferit de tentaţiile răului tocmai datorită handicapului său. În fine, în ajunul dobândirii independenţei de către Maroc (când comerţul suferă), Amir se mută la Tanger – oraşul mult mai cosmopolit, unde Nabu e acceptată mult mai uşor –, dar în scurtă vreme se stinge, lăsând-o pe Nabu într-o situaţie destul de precară (după împărţirea averii) şi nevoită să se ocupe de Karim şi de cei doi gemeni ai săi.

Romanul cuprinde şi generaţia următoare, a gemenilor lui Nabu şi Amir: Hassan, băiatul de culoare, şi Houcine, băiatul cu piele albă. Previzibil, fiul alb nu va avea mari probleme de înfruntat în viaţă, în vreme ce Hassan – dar şi fiul acestuia, Salim, tot de culoare – vor avea destine dificile (Salim va fi ucis, încercând să plece din ţară), dictate mai ales de culoarea pielii (spune naratorul) şi de ordinea socială. Frizând pe alocuri demonstrativul, romanul lui Tahar Ben Jelloun prezintă, însă, un excepţional interes în ce priveşte mentalităţile şi cutumele islamice perpetuate până azi: naratorul (un pretins povestitor ce soseşte în fiecare an la Fès) vorbeşte despre ce însemna să fii un „bun musulman” (care respectă tradiţia şi n-o pune niciodată în discuţie), despre rasismul şi conservatorismul dispreţuitor implicate chiar de această condiţie a „bunului musulman” (fiindcă aşa e tradiţia), despre diferenţa enormă dintre clasa bogată şi săraci ori foştii sclavi negri, despre supunerea absolută şi inhibiţiile sexuale ale femeilor musulmane (datorate, din nou, religiei şi tradiţiei) ş.a.m.d. Ba chiar, printr-un personaj secundar (un unchi de culoare ajuns în Suedia), ni se propune o discretă comparaţie între realele câştiguri mentalitare şi sociale ale Europei democratice, în raport cu învechitele mentalităţi rasiste şi retrograde ale societăţii arabe (în care cei de culoare, dar şi femeile, nu au, practic, nici o şansă în societate).

Închei aceste rânduri revenind la titlul cărţii, Căsătorie de plăcere, şi spunând că, last but not least, romanul acesta tratează, în fond, o amplă problematică feminină, prin intermediul acestei protagoniste de culoare şi dintr-o clasă socială inferioară (ajunsă din Senegal în Maroc, trecută de la panteism la islamism), dar nu numai – fiindcă sunt surprinse ipostaze şi conversaţii (la hammam) ale femeilor marocane. Cum spuneam, în contextul Europei de azi, confruntate cu refugiaţi, radicalism şi terorism islamic, cel mai recent roman al lui Tahar Ben Jelloun devine de o vie actualitate.

Tahar Ben Jelloun, Căsătorie de plăcere, traducere din limba franceză de Mihaela Stan, Editura Nemira, Bucureşti, 2017, 240 p.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu