Student în socialism (III)

Începând cu numărul 303 al Literomaniei, vă propunem un text inedit, confesiv, de Radu Țuculescu, „Student în socialism”, care va apărea în șase episoade. Mai jos puteți citi al treilea episod al textului. (Literomania)

Realitatea bate ficțiunea, iar în cărți se vede invers!
**(scurtă dare de seamă asezonată cu întîmplări)**

III

Pe lîngă Beatles ori Rolings Stones, ascultam (și dansam pe) muzica unor formații și interpreți precum: Creedence Clearwater Revival, Led Zeppelin, Pink Floyd, Deep Purple, Bee Gees, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Aretha Franklin, Otis Redding, Joe Cocker, Santana, Donovan, Bob Dylon, Mireille Mathieu, Johnny Hallyday, Celentano (și mulți alții) iar din ’69, Serge Gainsbourg cu al său Je t’aime… moi non plus ne electriza miezurile nopților. Desigur, muzică de jazz, față de care eu aveam (și am) o pasiune aparte. La Conservator nu se studia jazz, iar unii profesori (limitați…) nici nu pricepeau această muzică. Dar, de exemplu, formația Play Bach (toți trei absolvenți ai Conservatorului parizian) am ascultat-o ore-n șir la cursurile de armonie, analizîndu-le superbele prelucrări. Nu agream spectacolele de operă. Mișcarea scenică și „talentul” actoricesc al cîntăreților erau caraghioase. Preferam să ascult doar arii. Mergeam la concertele de orgă ținute în biserica reformată. Filarmonica avea și duminica, înainte de masă, concerte (bilete preț redus) pentru elevi și studenți. Noi, conservatoriștii, beneficiam de intrare liberă. Sediul Filarmonicii era la Universitate, chiar vizavi de Conservator. O clădire în subsolul căreia am trăit adevărate ore kafkiene.

( Duminică dimineața. Locuiam în gazdă lîngă cimitirul central al orașului, împreună cu Puck, vechiul meu prieten din copilărie. Era reghinean și el, cu patru ani mai mare decît mine. Absolvise secția de arheologie și lucra deja la Muzeul de istorie, în echipa lui Constantin Daicoviciu. Camera noastră se afla lîngă gardul cimitirului. Dincolo de gard se înălța capela mortuară. Gazda noastră era o bătrînă unguroaică extrem de veselă care se bîlbîia chiar și atunci cînd rîdea. Ne aflam în pat, încă pe jumătate adormiți. Deodată ușa s-a deschis brusc și o voce sonoră zise: buletinele, vă rog! Să picăm din pat la o asemenea replică demnă de filme comic-absurde!! Un milițian cu chipiu și bărbie dublă se holba încruntat la noi, repetînd hotărît: buletinele, vă rog! Surprinși de imbecilitatea situației, am reacționat în consecință… Amîndoi am sărit din pat, ne-am căutat buletinele și le-am înmînat umflatului fără vreun comentariu. Acesta le vîrî, automat, în buzunar apoi zise: îmbrăcați-vă și veniți cu mine. Ne-am executat, în timp ce o auzeam pe doamna Margareta, gazda, scîncind în sughițuri. Eram atît de uluiți încît nu am ripostat în nici un fel. Afară am constatat, siderați, că milițianul se îndrepta spre… sediul Filarmonicii!

Ăsta ne duce la vreun concert?, m-am întrebat și abia mi-am putut stăpîni rîsul. Da, acolo ne-a dus, dar în subsolul Filarmonicii, unde am fost băgați, fiecare separat, în cîte un birou sobru, mobilat cu calculată austeritate! Începu un lung și halucinant interogatoriu făcut de un individ stilat, proaspăt ras, constant zîmbăreț, care păstra aceeași intonație vocală. Ore-n șir! Aveam voie să fumez și să cer cafele. Din cînd în cînd eram lăsat singur, să pot medita asupra „problemei”. Bănuiam că, în cealaltă încăpere, se întîmpla același lucru cu Puck. Întrebarea care se repeta constant, precum un perpetuum mobile, era: ce am făcut cu o săptămînă în urmă, mai exact sîmbătă seara spre duminică dimineața? Parcă plonjasem în titlul unui roman al lui Alan Sillitoe, scriitor englez din generația „furioșilor” pe care tocmai îi citeam! Păi, ca de obicei, întîi am fost la unchiul meu să urmăresc serialul la televizor (nu aveam televizor la gazdă), apoi m-am oprit la Conti unde am dat peste cîțiva colegi, am băut cu ei, iar pe la ora 23 eram în pat. L-am găsit pe Puck acasă, citind. Am adormit rapid și m-am trezit dimineața cu milițianul lîngă pat care-mi cerea buletinul.

Pe noi ne interesează ce ați făcut după ora 23, insista anchetatorul cel stilat. Am dormit, repetam eu, Puck e martor, ce naiba! Totuși, mai gîndiți-vă. Și așa s-au scurs ore, precum picătura chinezească. Individul care mă interoga nu se enerva, nu dădea semne de nerăbdare. Aluneca, insidios, și-n alte subiecte întrebîndu-mă despre viața de student, despre cum mă descurc cu banii, despre trupa de teatru, cum mă distrez, ba chiar am conversat și despre literatură! Apoi, din nou, întrebarea moale, șerpoasă, obsedantă: ce ați făcut sîmbăta trecută după unsprezece noaptea ?

O adevărată tortură perversă.

Trecură mai multe ore, în același ritm, amplificînd tensiunea. Brusc, anchetatorul îmi propuse să recunosc și atunci voi scăpa doar cu o amendă de 50 de lei. Să recunosc că, împreună cu Puck și alți doi tineri pe care trebuia să-i numesc, am bătut paznicul cimitirului și am jefuit morții aflați în capelă! Paznicul a văzut cum doi dintre jefuitori săriseră gardul taman în dreptul locuinței noastre. Oare ce face Puck dincolo? mă întrebam bulversat. Să recunosc ceva ce n-am făcut, ca să ies la lumină? Am rezistat tentației. Am mirosit momeala. Și, brusc, pe la cinci după-masa, ni s-a dat drumul, fără nici o explicație. Ce se întîmplase? Daicoviciu avu nevoie de Puck la Muzeu și trimise mașina după el. Gazda i-a povestit șoferului cum ne-a ridicat miliția din pat, iar Daicoviciu a dat un telefon, revoltat. Personalitatea lui speria orice oficialitate. Această întîmplare deveni, peste zece ani, una dintre temele primului meu roman: Vînzătorul de aripi. Despre camerele pentru interogatorii amenajate în subsolul unei celebre instituții de cultură…)

(va urma)