Intersecții

Tocino de cielo

Unele dintre cele mai bune amintiri ale mele au gust de gazpacho. Visez să mănânc Mont-Blanc la Angelina doar pentru că e un templu parizian de literatură gourmet și cultură couture, patentat din 1903 și frecventat de Proust și de Chanel. Ador înghețata; cea mai bună, rafinată, stratificată în fuioare de imagine gustativă din câte am gustat locuiește într-o pagină de Muriel Barbery.

Știu, cărțile cu mâncare și mâncarea din cărți fac obiectul unui capitol frivol al literaturii consacrate de rafturile austere ale intelectualului famelic. Un fel de categorie B. De pulp eșuat sub eticheta în cauză din motive de sos revărsat peste o tramă serioasă, sau de personaj care-și linge degetele cu nesaț, când nu-l vede cititorul.

Mie îmi place personajul acesta. Când îl găsesc traversând un salon, ridicând capacul unei oale care sfârâie promițător, urmărind cu furculița o boabă de mazăre prin farfurie mă pocnește un soi de regresie fericită în lumea în care, la bordul lui Nautilus, profesorul Aronnax, Ned Land și Conseil gustă mușchi de broască țestoasă, tocană iscată din ficatul mărunțit al unui delfin și dulceață de anemone. Jules Verne à la carte. Dieta perfectă pentru un cititor în devenire.

În cărți, la fel ca în unele filme, mâncarea e identitate, e spasmul sonor al unei burți goale, e eșafodaj de imagini ancorate în memoria palatală a unui public care, infestat fiind de Proust, de madlenă, de stele Michelin, de lipsa apetitului unei Emily Dickinson și de excesul de stridii care plutește, simptomatic, prin biografia lui Balzac, caută și asta – eternul tangaj saturație-abstinență, global-etnic, desert elaborat, molecular, sclifosit până la ultima calorie și mâncare simplă, care te cheamă cu aburi aproape materni într-o pagină intoxicată de aromele propriei tale copilării.

Mănânc des prin cărți. Vizual, simandicos, la patru ace sau direct cu degetele dintr-un bol închipuit. Literatura suplinește, în cazul meu, un spirit de aventură mai degrabă inexistent, când vine vorba de gastronomie. Mă sfiesc adesea în fața unei farfurii mustind de geografie, de risc, de necunoscut tapetat cu ceea ce socotesc a fi exagerări de cromatică, textură și, în cele din urmă, gust. Beletristic, însă, gust oricând „creier de oaie umplut cu chutney, acoperit cu ou și prăjit în tawa; pui cu masala de scorțișoară și vită gătită cu oțet și condimente”, la care adaug „pâinici din făină de orez și brânză de vaci fiartă cu cimbrișor” (Richard C. Morais, Madame Malory și micul bucătar indian, Humanitas Fiction, 2014). Răsuflu când, într-o pagină apăsătoare, duhnind a moarte și pierdere, și hălci de suflet eviscerate, parcă, pe masa din bucătărie, Joan Didion decantează fericirea domestică în ritualurile care gravitează în jurul unei farfurii: „Așezarea mesei. Aprinderea lumânărilor. Pornirea focului în șemineu. Gătitul. Toate acele sufleuri, crème-carameluri, daube, albondinga și gumbo”. (Joan Didion, Anul gândirii magice, Pandora M, 2017). Râd pe înfundate când, dintr-o pagină semnată de Radu Paraschivescu, se ridică până la buzele eroului aflat în impas o lingură cu „un lichid tulbure, maro-portocaliu, ornat cu un buton de smântână și-un fir de pătrunjel”, upgradat de gazdă la rangul de „velouté de potiron aux châtaignes de Périgord”, imposibil de escamotat când matroana sub semnătura căreia s-a însuflețit licoarea vâscos-cărămizie într-o cană de supă își somează victima, fără drept de apel: „Allez-y, gouttez”. (Radu Paraschivescu, „Maxine, Francine, Nadine, terrine” în Am fost cândva femeie de onoare, Humanitas, 2017).

Mă opresc cu plăcere să încerc un desert narativ care poartă, în consistența lui fin lipicioasă, nevoia și arta scrisului despre mâncare într-o lume devorată de o foame de sens, de sine, de consum și autoconsum: „Erau loukoumades, niște gogoșele perfect rotunde, care se aruncă în uleiul clocotind doar atât cât trebuie ca epiderma lor să devină crocantă, în vreme ce interiorul rămâne fraged și pufos, și care apoi se înmoaie în miere și se servesc fierbinți, pe o farfurie mică, cu o furculiță și un pahar mare cu apă alături. Ca și el, decojesc senzațiile una câte una, ca și el, le învălui cu adjective, le domolesc, le întind pe distanța unei fraze, a unei incantații lexicale și nu păstrez din hrana trecută decât vorbe de prestidigitator, care îl fac pe cititor să creadă că a mâncat asemenea nouă… Sunt, într-adevăr, fata lui tata…” (Muriel Barbery, O delicatesă, Nemira, 2015).

Orice text despre mâncare e și unul despre foame, despre poftă, despre abstinență, despre vârste ale gustului, despre ilicit, despre frustrări, despre tandrețe. E o metaforă pudrată continuu de un chef obsedat de trufe cu exotismul din inima unei boabe de cacao, eventual imaginare. În grăuntele ăsta dulce de alteritate închipuită și, în sfârșit, atinsă cu vârful limbii de către cititorul avid să răsfoiască mâncarea din carte stau pastilele de slăbit ale lui Muriel Spark, halvaua după care se înnebunea Sartre, porțiile pantagruelice de mușchi de vită adorate de Hugo, plăcinta cu mere a lui Kerouac, păstrăvul pus la cuptor de Sylvia Plath pentru Ted Hughes, prăjitura cu cafea a lui Whitman. Insațiabil, anacronic, eclectic și, adesea, indigest.

Mărturisesc că le iubesc pe toate, că le amușinez, le gust, le studiez, le transport în propria mea bucătărie mentală. Acolo păstrez imaginea niciodată repetată a unui gust de tinerețe.

„Bucătăria s-a închis”, ne spusese fata al cărei chip nu mi-l mai aduc deloc aminte. Știu, în schimb, cum rostogolea vocalele, cu boltă, în mirosul din ce în ce mai subțire de mâncare de-acum ratată pentru noi. Era târziu, cald, ne urca praful până aproape de genunchi și foamea până dincolo de urechi… Ne-a invitat la o masă, afară. „Am să vă fac desertul pe care mi-l făcea bunica mea, când eram mică.” A închipuit o minune din albuș, zahăr brun și miere, cu toate firidele și grădinile Andaluziei îngropate într-un galben ars, de ziduri maure înălțate peste o cetate creștină. Sau invers… Cred că încă îl caut în toate poveștile, cred că încă mă caut în ligurița de fericire molcomă, de vară târzie.

Am să-l gătesc într-o zi.

Despre autor

Ioana Bâldea Constantinescu

Ioana Bâldea Constantinescu

Ioana Bâldea Constantinescu s-a născut în 1979 în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, specializarea engleză–spaniolă, şi are un masterat în studii culturale americane la aceeaşi facultate. Din 2001 până în prezent, lucrează ca jurnalist în cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune: este moderator, producător, coordonator de line cu interese în zona de documentar, feature, sound art, sound environment. Dintre emisiunile produse sau moderate: „StoryMania”, „5th Avenue”, „Oraşul vorbeşte”, „Espresso”. A realizat interviuri cu David Lodge, Jonathan Safran Foer, Nicole Krauss, Sarah Dunant, Alain de Botton, Joanna Kavenna, Prinţul William Lobkowicz, Mircea Cărtărescu, Filip Florian, Roxana Davidescu, Ana Wagner. Este autoarea romanelor „Dincolo de portocali” (Humanitas, 2015) şi „Nautilus” (Humanitas, 2017).
Colaborează cu articole, recenzii, cronici de călătorie, interviuri pentru Liternet.ro, Esquire, Harper's Bazaar, Elle, The One, Cosmopolitan.

Scrie un comentariu