Cronici

Universul elegant

Brian Greene nu este doar un strălucit fizician, absolvent de Harvard, cu un doctorat susținut la Oxford, ci și, în mod indubitabil, un scriitor talentat. O dovedește cu prisosință în volumele sale, unde, printr-o scriitură relaxată, plină de culoare, de umor, populată de personaje din lumea pop (Mulder, Scully, Simpsonii etc.), distribuite în cele mai stranii situații, reușește performanța de a te ține cu sufletul la gură, povestind despre lucruri care, în alte condiții, ar părea mult prea alambicate, mai ales unui neinițiat într-ale fizicii (post)moderne. Observația de mai sus se aplică tuturor celor patru volume ale lui Brian Greene – aici mă voi referi pe scurt, deocamdată, doar la Universul elegant: supercorzi, dimensiuni ascunse și căutarea teoriei ultime (Humanitas, 2008). Fiind unul dintre fizicienii care au contribuit din plin la dezvoltarea teoriei supercorzilor (pe scurt, teoria corzilor), Brian Greene descrie, în Universul elegant…, modul în care această teorie ar fi acel Graal al fizicii, presimțit și căutat cu înfigurare încă din prima jumătate a secolului al XX-lea de însuși Einstein, teorie care ar împăca relativitatea generală (folosită în iscodirea macrocosmosului) și mecanica cuantică (principala unealtă în cercetarea microcosmosului), două sisteme, în aparență, de neconciliat.

Teoria corzilor, în consecință, dovedește, din această perspectivă, că tot ce se petrece în univers e principiul unei singure ecuații mărețe. Dar ce sunt aceste corzi? Dau cuvântul lui Brian Greene: „Materia este compusă din atomi care, la rândul lor, sunt alcătuiți din cuarci și electroni. Conform teoriei corzilor, toate aceste particule sunt de fapt bucle minuscule de corzi vibrante”. Așadar, „textura microscopică a universului nostru este un labirint multidimensional bogat întrețesut, în care corzile universului se răsucesc și vibrează fără încetare, bătând tactul legilor cosmice”. Cu alte cuvinte, toată materia și toate forțele sunt consecințe ale unui singur element fundamental: coarda vibrantă. Efectele acestei constatări sunt imense, însă, deocamdată, totul nu are decât un aspect teoretic. Toate elementele teoriei corzilor au fost deduse prin complexe calcule matematice, fără ca existența să le fie probată în chip practic, ceea ce nu le anulează valabilitatea.

Dar să revenim la consecințe. În primul rând, diferitele moduri de oscilație ale unei corzi fundamentale determină proprietățile unei particule elementare (masa, diversele sarcini de forță), ceea ce explică diversitatea particulelor elementare (înainte vreme, fizicienii credeau că propietățile diferite ale acestor particule erau determinate de materiale diferite, o explicație comodă, anulată, iată, de teoria corzilor). În al doilea rând, teoria corzilor impune existența a unsprezece dimensiuni, zece dimensiuni spațiale și o dimensiune temporală. Trei dimensiuni sunt extinse și, prin urmare, familiare universului ființei umane. Celelalte dimensiuni, în schimb, sunt mult prea mici pentru a fi sesizate chiar și cu cea mai sensibilă aparatură (să nu uităm, deși totul în teoria corzilor este demonstrat prin ecuații complexe, nimic din cele stipulate de această teorie nu a fost încă demonstrat în plan concret). În al treilea rând, în ciuda reticenței lui Einstein, teoria corzilor a demonstrat că textura universului, acel spațiu-timp einsteinian, se poate rupe și se poate reface. Prin această sfâșiere, este explicat și comportamentul găurilor negre, făcându-se legătura dintre acestea și particulele elementare (mai exact, s-a demonstrat că, atunci când o porțiune de spațiu dintr-o dimensiune mică se rupe, apare o gaură neagră, care este inițial masivă, dar își pierde treptat masa, devenind o particulă lipsită de masă – de exemplu, foton –, adică se transformă într-o coardă aflată într-un anumit mod de vibrație). De fapt, textura universului este alcătuită dintr-o mulțime de câmpuri gravitaționale, care, la rândul lor, sunt alcătuite dintr-o mulțime de gravitoni (gravitonul fiind cel mai mic pachet de forță gravitațională). Și iată că am ajuns de unde am plecat: la coarda vibrantă. Ar mai fi multe de spus despre volumul lui Brian Greene, dar nimic nu poate înlocui caracterul edificator al lecturii, așa că… lectură plăcută!

Brian Greene, Universul elegant: supercorzi, dimensiuni ascunse și căutarea teoriei ultime, traducere de Dragoș Anghel și Anamirela-Paula Anghel, Editura Humanitas, București, 2008, 444 p.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu