Atelier

„Tratament fabulatoriu” de Mircea Nedelciu – sens parabolic şi „realism nemărginit”

În receptarea de dinainte de ’89, sensul preponderent al cărţii este cel parabolic (sensul secund, semnalizat de „Prefaţă”), formulat sugestiv de Radu G. Ţeposu („Istoria…” sa apare în 1993): „(…) romanul propune un mod de a interveni în real, de a-i modifica structura constrîngătoare prin tratamentul fabulatoriu (s.a.), prin inducerea adică în existenţa diurnă a sentimentului că fondul subliminal, reprimat al omului poate renaşte în condiţiile provocate de el însuşi”[1]. Cu alte cuvinte, în contextul unui regim comunist totalitar şi al unei literaturi/culturi guvernate de cenzură, o soluţie „terapeutică”, „salvatoare” (termeni vehiculaţi de critică) ar fi „tratamentul fabulatoriu” al realului, văzut însă nu ca o utopie evazionistă, ci ca intervenţie activă, ca „voinţă de a înfrunta determinările exterioare”[2].

După ’90, accentul pus în interpretarea romanului cade pe „realismul nemărginit” (E. Negrici) al autorului, subversiv prin el însuşi sau, altfel spus, pe „caracterul documentar” (Gh. Crăciun), implicit politic şi subversiv, al acestui realism. E. Negrici: „Abia aşa s-ar putea recupera pentru posteritate imaginea cenuşie, demoralizantă a socialismului anilor ’80, bîntuită de umbrele noastre fără speranţă şi fără ţel. Cei care au insinuat cu ani în urmă lipsa de conştiinţă civică a autorului ar putea medita la efectul involuntar subversiv al realismului său nemărginit”[3]. Gh. Crăciun: „E imposibil să te îndoieşti de veridicitatea socială a lumii care colcăie în romanele lui Mircea Nedelciu. Literatura autorului are pentru cititorul de astăzi un pronunţat caracter documentar şi asta mi se pare deja mult. Nu este o literatură subversivă la modul direct, dar adevărul conţinut de ea tot adevăr politic se cheamă. Unul de o mare consistenţă socială, chiar dacă oferit cititorului ca un rezultat întîmplător al unei priviri ce zboară peste suprafaţa lucrurilor”[4].

Începînd cu volumele de proză scurtă şi terminînd cu romanele, dincolo de textualism şi de parabolă, subzistă, într-adevăr, în literatura lui Nedelciu, acest microrealism cotidian, de mare acurateţe (ochiul şi urechea funcţionează impecabil) – ca o „relicvă” vintage a unei epoci, a oamenilor şi a mentalităţilor ei condiţionate de politic. Redarea vieţii mărunte a diverselor categorii socio-profesionale, de la ţărani la orăşeni (trecînd prin categoria de mijloc a navetiştilor), a idealurilor, aspiraţiilor şi mizeriilor lor cotidiene conţine un „adevăr politic” indestructibil şi reprezintă un document de epocă – lucru ce vine în întîmpinarea propriei dorinţe a lui Nedelciu, aceea de a face saltul de la literatură la social. Din acest punct de vedere – mentalităţi, viaţă cotidiană, instituţii (culturale etc.) în comunism, peisaj urban şi rural, drame şi anecdote etc. -, cărţile lui Nedelciu ar putea fi un excelent obiect de analiză pentru studiile culturale aplicate la comunismul românesc (aflate încă în stadiul „amintirilor” din comunism).

Dacă în „Zmeura de cîmpie”, Nedelciu făcea dovada ştiinţei de a doza suspansul şi a unui anumit senzaţionalism detectivistic – care va culmina, de altfel, în „Femeia în roşu” -, în „Tratament fabulatoriu” tehnica preponderentă este aceea a glisării permanente din real în fantastic, de alternare a celor două planuri (mediul social în care se mişcă meteorologul vs comunitatea atemporală a falansterului) şi de jonglare cu nivelurile temporale (prezent vs trecut). Cum spuneam, Nedelciu (şi colegii de generaţie) nu se rupe brutal de tradiţia literară autohtonă, în ciuda delimitărilor teoretice (polemice): în vreme ce, în proza scurtă, avea o acuitate caragialiană a văzului şi auzului, aici, inserţia fantasticului se realizează în bună tradiţie eliadescă.

Romanul debutează cu o frază-cheie, care anticipează, pe de o parte, intervenţia straniului şi a fantasticului, iar pe de altă parte, este un ecou al mai vechilor reflecţii nedelciene asupra limitelor limbajului în cuprinderea realului: „Să nimereşti din întîmplare într-un loc necunoscut în care n-ai vrut să ajungi şi să simţi brusc absenţa cuvintelor, să-ţi lipsească ajutorul lor în înţelegerea celor văzute, să nici nu mai vezi din cauza acestei neaşteptate lipse”[5].

În acelaşi timp, introduce o naraţiune la persoana a II-a singular – tipică prozei nedelciene şi optzeciste, probabil de inspiraţie Nouveau Roman -, care va fi imediat alternată cu naraţiunea la persoana I singular: „Nu simţeam că mi-ar fi foame, iar setea creştea în măruntaiele mele doar datorită oboselii”[6]. Protagonistul Luca ajunge cu trenul în oraşul din apropierea comunei Fuica – unde fusese numit meteorolog la Fitotron – şi, obosit după drum, ameţit de căldură, caută la întîmplare Direcţia Agricolă, de unde are de luat semnăturile şi hîrtiile oficiale de numire în post. Confuzia, oboseala şi amurgul pregătesc terenul primei alunecări într-un spaţiu-timp paralel, în „locul acela”, anticipat din nou de personajul-narator: „De fapt, nu ştiam nici că după un prim drum pînă acolo aveam să mă întorc din nou în oraş şi nici că, abia mai tîrziu, spre amurg, aveam să mă întîlnesc cu «locul acela» şi că aveam să simt şi mai acut imposibilitatea de a face punctul cînd îţi mai lipsesc şi cuvintele”[7].

Cum adică „a face punctul”?

„Chiar aşa visasem în tren în cele cîteva minute cît aţipisem cu capul proptit în căuşul palmei şi cu dosul mîinii lipit de geamul rece: un fel de aparat cu pendul şi cu un vîrf de ac lăsînd pe o hîrtie de calc o urmă de cerneală roşie; trebuia să aduc vîrful acului într-un punct din centrul hîrtiei şi nu reuşeam; liniile roşii de pe hîrtie se tot aglomerau şi începeau să figureze peşti, şerpi, dragoni, cai bălţaţi”[8].

Fraza citată (re)descoperă cumva un Mircea Nedelciu vechi şi nou, fiindcă visul/dorinţa personajului Luca de „a face punctul” – care deschide si buclează spirala temporală şi intertextuală trasată de roman – evocă, pe de o parte, precizia cvasimatematică a romancierului, pasiunea (amatoristică, desigur) pentru ştiinţele exacte, transpusă în rigoare stilistică, dar pe de altă parte, dezvăluie şi pasiunea contrară: pentru joc (jocul cu miză!), pentru fabulaţie, pentru arborescenţă. Nedelciu merge pînă la capătul rigorii, acolo de unde se vede – aşa cum de pe colinele din Fuica se zăreşte Valea Plînşii – că barocul e cealaltă faţă a clasicismului.

O carte fantastă şi barocă

Deşi anumite alunecări în fantastic apar deja în volumele de proză scurta – texte, altfel, demne de precizia unui cartezian -, cred că „Tratament fabulatoriu” este, totuşi, singura carte cu adevărat fantastă şi barocă a scriitorului. O carte care surprinde prin savoarea scenelor fabulatorii de la Conac – nu mă refer la complexitatea construcţiei narative, specific nedelciene, ci la somptuozitatea descriptivă, la unele savori lingvistice neobişnuite raţionalistului Mircea Nedelciu. Sînt tentaţiile profunde, dintotdeauna, ale omului care îmbină fragilităţile trestiei cugetătoare cu rigoarea carteziană.

O anumită complacere auctorială (bovarică) în „lux” şi „voluptate” se simte şi în descrierea întîlnirilor mondene din casa doctorului Abraş şi a soţiei sale, actriţa Gina-Felina (un fel de noi Arnoteni, cum excelent remarcă Sanda Cordoş [9]), în care se citesc reviste franţuzeşti, se consumă coniac şi alte băuturi fine, iar senzuala actriţă seduce, învăluită în parfumuri, toată „clientela” masculină interesantă, care se învîrte în jurul influentului doctor. Desigur că ne aflăm în plin comunism „negru”, în jurul anului 1984 (cînd a fost scris romanul, dar supus tribulaţiilor cenzurii), desigur că tot acest lux al cuplului Abraş este obţinut „pe sub mînă”, iar realitatea e aceea a colectivizării şi a penuriei. Şi mai ales a lipsei de libertate – care conduce, vezi bine, la „libertinajul” cercului Abraşilor şi la izolarea lui Luca în staţia meteo din vîrf de munte -, şi care a fost, practic, motorul scrierii acestei istorii fabulatorii.

În încheierea „Prefeţei” la „Tratament fabulatoriu”, Mircea Nedelciu scrie cu autoironie, dar şi cu luciditate: „(…) bolile copilăriei scriitorului sînt două: dorinţa de a teoretiza şi barocul. Care vor fi fiind bolile de bătrîneţe? Nu ştiu. Probabil monumentalitatea, clasicizarea!”[10].

Scriitorul n-a mai apucat să cadă în „bolile de bătrîneţe”, însă în ce priveşte trăsăturile / constantele intelectuale ale prozei sale, trebuie să recunoaştem că Nedelciu s-a definit cu precizie autoscopică. „Dorinţa de a teoretiza” trimite foarte clar la articolele sale teoretice şi la frecventele consideraţii metatextuale, la inserturile de sorginte textualistă din proza lui, inclusiv din romanul de faţă. Dar „barocul”?

Termenul e cel puţin de mirare la un prozator atît de riguros… Fără îndoială, accepţia lui, în cazul lui Nedelciu, nu e cea mai uzuală. Mihaela Ursa îi spune „manierism”. Cert e că se referă mai degrabă la o proliferare, o profuziune a formelor, un baroc paradoxal, „formalist”, constînd în varietatea extraordinară a tehnicilor de transcriere a dialogului (concept esenţial, în descendenţă bahtiniană) şi de construcţie narativă (plurietajată).

„Paradoxală structură manieristă, scrie Mihaela Ursa[11], Mircea Nedelciu este primul adept al unui nou mod de angajare socială prin scris: scrierea unui roman sau a unei proze scurte implică o reţea complexă de instanţe şi funcţii, avînd ca rezultat un act de autentificare, de înscriere în circuitul şi conştiinţa lumii a unui document al permanentului dialogism uman.” În „Avertisment la ediţia a II-a – 1996”, Nedelciu explică: „În acest context deci (al comunismului, n.m.) am început lucrul la romanul „Tratament fabulatoriu” şi ideea mea a fost de la început să fac din roman un obiect util, un instrument pentru creşterea rezistenţei la manipulare (s.a.). (…) Cam ăsta era singurul mesaj pe care-l adresam cititorilor prin acest «obiect util»: ca să nu fim tot timpul o masă manipulabilă, haidem să ne construim din propria fabulaţie refugii şi adăposturi. O utopie, în fond. O contrautopie faţă de utopia negativă de tip Orwell pe care o trăiam în realitatea acelui 1984″[12]. Nedelciu indica astfel, luînd ca punct de plecare utopia neagră 1984 a lui George Orwell (la care se adaugă alte lecturi clandestine: „Masse et puissance” de Canetti şi „Surveiller et punir” de Foucault), cheia de lectură „obligatorie” a cărţii, la care subscrie, în prefaţă, şi Sanda Cordoş: cartea ca „obiect util”, ficţiunea compensatorie, refugiul în libertatea literaturii de fabulaţie.

Citit „printre rînduri” la apariţie, romanul a continuat să fie receptat fără excepţie în această grilă, cu atît mai mult cu cît este escortat, de fiecare dată, de prefaţa originală (autorul a păstrat-o în ediţia a doua din 1996 ca mostră istoricizată deja, pe care şi-o asumă, însă, integral). Şi totuşi, mai provocatoare decît ideea fabulaţiei compensatorii este, la data respectivă, chiar ideea acestei „Prefeţe”, văzute ca un cîmp (textual) de luptă cu cenzura. (Scriitorul declara în 1996 că bătălia cu cenzura s-a dus, aşa cum scontase, în textul prefaţator, lăsîndu-l intact pe cel al romanului).

Astăzi, la mai bine de 20 de ani de la publicare, e cazul ca romanul să se desprindă de acest „ombilic”, de lectura intermediată de prefaţă. Iată reala provocare pe care romanul o poate lansa. De actualitate rămîn pistele pasionante date de construcţia etajată, pe două planuri (plus un plan autoreferenţial), şi de vocile narative multiple, în spiritul dialogismului bahtinian. Şi mai ales marele intertext postmodern, fiindcă romanul face adesea trimiteri livreşti şi e împănat cu pasaje metatextuale, de reflecţie asupra literaturii şi a propriei sale condiţii (vezi şi ironia la adresa lui „agro Pascu”, romancierul amator). Ecourile literare sînt numeroase, de la I.L. Caragiale şi Marin Preda la Mateiu Caragiale şi Mircea Eliade.

Fragment din volumul „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții” de Adina Diniţoiu, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011, 526 p.

[1] Radu G. Ţeposu, „Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă” (ed. a III-a), Ed. Cartea Românească, 2006, p. 189.
[2] Ibidem
[3] E. Negrici, „Literatura română sub comunism. Proza”, Ed. Fundaţiei PRO, 2002, p. 292.
[4] Gh. Crăciun, „La o reeditare” (reeditarea „Tratamentului fabulatoriu”, 1996, n.m.) (1997), în Gh. Crăciun, „Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu”, Ed. Grinta, 2003, p. 168.
[5] Mircea Nedelciu, „Tratament fabulatoriu”, roman cu o prefaţă a autorului, Ed. Cartea Românească, 1986, p. 57. Toate citatele folosite mai jos vor fi extrase din această ediţie.
[6] Ibidem
[7] Ibid., p. 58.
[8] Ibid., pp. 57-58.
[9] Sanda Cordoş, „«Un obiect util»”, prefaţă la ediţia a treia a „Tratamentului fabulatoriu”, Editura Compania, 2006, p. 10.
[10] „Prefaţă”, „Tratament fabulatoriu”, ed. cit. (1986), p. 53.
[11] Mihaela Ursa, „Optzecismul şi promisiunile postmodernismului”, Ed. Paralela 45, 1999.
[12] „Avertisment la ediţia a II-a – 1996”, în „Tratament fabulatoriu”, Ed. Compania, 2006, p. 307.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu