Copilot în viața mea Nr. 183

Revelion la Moeciu

Iată că parcurgerea zilelor de pandemie și timpul petrecut în casă deschid multe cutii de amintiri. Zilele trecute mi-am amintit de un revelion petrecut în 1998 în celebra localitate Moeciu de Sus (care pe atunci era mai puțin celebră).

Undeva prin noiembrie 1998, jucam snooker, cu prietenul meu Mihnea și câțiva cunoscuți de-ai lui, la renumita terasă-pizzerie Fonzi din cartierul Titan. Îl întreb pe Mihnea: ce facem de revelion? Unul dintre prietenii lui, poreclit Muscă, zice: „Băi, hai să mergem la Moeciu! Am eu un văr care are acolo o vilă liberă”. Zis și făcut! Vine 30 decembrie și ne strângem 20 de persoane în cinci mașini și pornim la drum cu mâncare, băutură, muzică, stație audio, boxe de 200w și 1,5 metri înălțime, tot tacâmul! Iernile mai erau încă ceea ce trebuia să fie o iarnă și totul era acoperit de zăpadă. De la București până să o luăm la stânga, spre Moeciu de Sus am făcut cam 5 ore. De la această intersecție, drumul și decorul s-au schimbat complet. Zăpada era foarte mare, casele erau ca niște uriași întunecați, adormiți și acoperiți de nămeți,  drumul, deși curățat, era totuși acoperit cu o zăpadă groasă, care strălucea în mii de diamante la lumina farurilor. Ici-colo, lumina câte un bec stradal albastru, ca în gările de provincie.

După ce am parcurs cam cinci kilometri pe acest drum, casele au dispărut una câte una, mai rămânând unele răzlețe, aruncate parcă la întâmplare de o mână enormă, pe marginea stângă a drumului, întunecate, cu coșurile fumegând… Brusc, ne oprim la una dintre ele. Se făcuseră orele 21.00. Din prima mașină se dă jos „vărul” organizator și zice tare, spărgând liniștea hibernală: „Asta e!”, apoi se apucă să bată în poartă strigând: „Mamaiee! Am venit! Hai la poartă, eu sunt, Sorin!”. Am coborât din mașină, zăpada scârțâia sub tălpile bocancilor, pe dreapta curgea un râu care clipocea ușor, spunând că era pe jumătate înghețat și apa curgea anevoios uleioasă printre minighețarii formați. Casa părea pustie. Rece și întunecată, trona într-o curte unde zăpada era aproape cât gardul, Sorin o tot striga pe mamaie, care părea că nu era pe acolo. Bineînțeles că toți l-am întrebat dacă aia era casa și dacă nu cumva am greșit, că totul pare pustiu. După vreo zece minute, apare pe o cărare îngustă, cât pasul unui om, o bătrânică îmbrăcată în negru și începe un dialog cu Sorin:

-Cine e acolo?

-Eu sunt, mamaie, Sorin!

-Aaaa! Sorine, tu ești, mamaie? Ce naiba cauți la ora asta? Te așteptam să vii mâine!

Toți eram amuzați și ușor descumpăniți de dialogul picant și deja ne gândeam pe unde să mergem… Totuși, Sorin o convinge pe bătrână, care ne lasă să intrăm zicând: „Hai, mamă, intrați, dacă ați venit, dar casa e rece, că nu am pornit căldura și curtea e plină de zăpadă, că nepotu’ (altul) vine abia mâine dimineață…”. Mergând pe cărarea îngustă, ajungem la casă și intrăm. Înăuntru era mai frig ca afară și fiecare s-a îndreptat către o cameră. Eu, amintindu-mi de vacanțele de iarnă de la țară, am ales bucătăria care avea o plită cu lemne și o laviță lângă ea, acoperită cu o plapumă groasă, zicându-mi că plita aia se va încălzi cel mai repede și, oricum, focul cu lemne e ușor de pornit și de întreținut. Lângă mine, într-o cameră mare, cu un pat generos, s-a instalat prietenul meu, Mihnea, împreună cu soția lui, care veniseră cu mine în mașină. Restul camerelor erau la etaj, cu balcon, frumoase, aranjate în stil popular și aveau șemineuri electrice, noi, poziționate în apropierea patului.

În spatele vilei, era un depozit de lemne, urmat de o căsuță mică, unde locuia bătrâna. Mi-am luat câteva lemne și am aprins focul, apoi am pornit spre mașină să aduc bagajele. După ce am descărcat cu toții, am început să deszăpezim curtea pentru a parca mașinile care ocupaseră tot drumul. Procesul, obositor și pe un frig năpraznic, s-a lăsat cu instalarea muzicii, și înfrângerea frigului prin deschiderea câtorva sticle, și pornirea grătarului. După ce am deszăpezit cam 400 de metri pătrați de zăpadă de 1 metru înălțime, am băgat mașinile în curte, am pus sacul de cartofi tăiați în zăpadă, i-am făcut și bătrânei o cărare serioasă și am continuat veselia pană pe la ora 1.00. Ceva mai devreme de „stingere”, cam pe la 12, mă duc cu Sorin în spate să mai luăm niște lemne pentru grătar și pentru plită. Ne trezim cu mamaie care ne ia la rost să nu îi mai consumăm lemnele și, după o discuție aprinsă, între Sorin și ea, le abandonăm. Normal că eu, după vreo 15 minute, m-am întors și mi-am făcut o provizie de lemne care să îmi ajungă toată noaptea…

Iată că vine și ora culcării, și ne îndreptăm fiecare către camera lui. Toate erau ușor încălzite, șemineurile electrice fiind pornite la maxim, emanând pe lângă căldură și o lumină roșiatică, feerică, de reșou. În bucătărie era mai mult decât plăcut, plita duduia de căldură, plapuma devenind inutilă, iar în aer mirosea ușor a brad și a bucătărie de țară. Singurul stres era că, din trei în trei ore, trebuia să realimentez focul cu lemne, pentru că altfel riscam să se stingă. Pe la ora 3, am pus câteva lemne pe foc și am adormit. Nu trece o oră și mă trezește Mihnea, zgribulit, spunând: „Băi! Primiți-ne și pe noi la voi, că a căzut lumina de vreo jumătate de oră și mi-a înghețat jumătate de cap, că s-a făcut frig ca afară!”. Îi răspund că normal că pot veni, dar că el trebuie să păzească focul și să mai ia lemne de la baba care face scandal. Se duce Mihnea, mai aduce lemne și ne culcăm… Am adormit cu toții, obosiți după drumul lung, emoțiile cazării și munca la zăpadă. Pe la 7.30, însă, ne-am trezit de frig, pentru că focul se stinsese. Mihnea adormise în post. Dar… nu eram singurii treji. Toată casa era în picioare, făceau exerciții de încălzire. Săriseră, de fapt, se arseseră toate siguranțele, și întreaga vilă era în frig și în întuneric. I-am invitat pe toți în bucătărie la un ceai, după ce am reaprins focul. Din nefericire, puțina perioadă de căldură nu a fost suficientă pentru a dezgheța băile și grupurile sanitare, așa că în loc de apă pentru ceai, am folosit zăpadă.

Cam pe la 9, apare și mamaie. Îi spunem că nu e lumină, ea replicând că la 10 vine nepotu’ și rezolvă totul, dispărând fără urmă. Ne apucăm de micul dejun. Cineva zice să facem și cartofi prăjiți și pleacă să ia sacul din zăpadă. Se întoarce în câteva minute și întreabă dacă l-am pus în altă parte, că acolo nu e. Mergând la locul cu pricina, am văzut că nu mai era și că urmele prin zăpadă duceau către coliba bătrânei. L-am trimis pe Sorin să rezolve enigma sacului plimbăreț.

Încet, încet, un soare cu dinți se urcă pe cer, dezvăluindu-ne frumoasa priveliște de iarnă ce ne înconjura. Pe la zece și jumătate apare și nepotu’, roșu la față, se urcă pe un scaun la tabloul de siguranțe, zicând vesel, clătinându-se: „Stai așa, Sorinele, că fac aici ca la Monte Carlo!”. Văzând ce tangaj are, ne-am strâns trei-patru în jurul scaunului să încercăm să îl prindem în cazul în care i se termină scaunul… Încercarea lui de Coasta de Azur eșuează și el pleacă spunând că se duce până acasă, că mai are nevoie de niște scule și… plecat a fost. Nici după o oră nu a apărut! Cum nu desfăcusem bagajele, le-am pus în mașină și le-am spus tuturor că plec în Predeal să îmi caut gazdă.

În Predeal ningea ușor. Ne-am dus la gară pentru că vechile metehne din perioada comunistă se păstraseră intacte și cazare „la particular” doar acolo găseai. La gară era pustiu, era 31 decembrie, totuși, și nu venise recent nici un tren. La intrare, stătea un bărbat de vreo 50 de ani, care, văzându-ne că ne apropiem, ne-a întrebat dacă dorim cazare. Am răspuns că da și l-am însoțit către locul de cazare, care era chiar locuința lui. Ne-a plăcut imediat. Casa era curată, camera era călduroasă și spațioasă, iar el și soția sa extraordinar de primitori. I-am întrebat dacă putem sta cu ei de revelion și au răspuns că urma chiar să ne propună același lucru. I-am anunțat imediat și pe ceilalți, care încă îl așteptau pe nepot, iar Mihnea ocupase deja bucătăria…

Iată că vine și momentul mult așteptat al revelionului. Eu mâncam ceva de regim, iar gazda ne-a invitat cu ei la masă, încălzind inclusiv mâncărurile mele. Pe la 10.30 sună telefonul. La mamaie căzuse iar lumina!! „Monte Carlo” se pare că a ținut doar câteva ore. Îi întreb pe cei la care eram în gazdă dacă ar mai accepta încă 10-12 persoane, pentru că nu toate voiau să vină. M-a surprins bucuria cu care ambii au zis: „Bineînțeles că da!”. Și… au venit! Cu cărbuni, cu băutură, cu muzică, cu mâncarea pe care o adusesem… cu tot. El, gazda, când a văzut despre ce e vorba, a mutat toată mobila de pe hol în bucătărie, și acolo am montat muzica și boxele, apoi a demontat și a dat jos antena parabolică de pe casă și a gătit pe ea carnea și cartofii (recuperați de la babă)!!! Au ieșit absolut fantastice! Apoi, după anul nou, a chemat o echipă în costume populare cu „Capra”, care avea în componență ursul, voinicii, Baba Cloanța… vreo zece persoane. Pe la patru dimineața, epuizați, am mers la culcare, toți prietenii mei rămânând și dormind pe jos pe holul cu muzica…

Pe la 2 dimineața am plecat, gazdele mulțumindu-ne pentru cel mai frumos revelion pe care l-au petrecut vreodată.

Sursă foto: aici

Sumar Literomania nr. 183

Susține Literomania

Despre autor

Christian Fieldman

Christian Fieldman

M-am născut în toamna lui 1973, pare a fi foarte de demult. Pentru mine nu este. Timpul a trecut fulgerător, deși a fost plin de evenimente. Copilăria am petrecut-o în București, iar vacanțele erau un mixaj între concediul cu părinții, mersul la băi cu bunicii, mersul la țară la rudele mamei, dar și la cele ale tatălui. Astfel, vacanțele acopereau mare parte din programele ONT și OJT (Oficiul Național/Județean de Turism). Parcurgerea până aproape de terminarea liceului a perioadei comuniste m-a trecut de la șoim al patriei la pionier și apoi la licean, dar și prin aventurile reparațiilor radiourilor și televizoarelor cu lămpi, ale construcțiilor electro-tehnice din revista „Știință și Tehnică” și ale service-ului auto de stradă.
Școala a acoperit toate paletele posibile, trecând de la construcția „societății multilateral dezvoltate” și a „omului nou” la abordările postrevoluționare mai mult sau mai puțin influențate de exemplele vest-europene. Am absolvit Facultatea de Transporturi a Institutului Politehnic București și un Master de Studii Academice în Economie, sunt membru al SIA (Societatea Internațională a Automobiliștilor – Franța) și al FISITA (Fédération Internationale des Sociétés d'Ingénieurs des Techniques de l'Automobile). Totodată, am absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă, secția Teologie Pastorală, având și un master în Exegeză și Ermineutică Biblică.
Deși scrisul era un hobby mai vechi al meu, manifestat în special prin articole tehnice sau despre lumea automobilelor, acest ultim capitol al studiilor mele a deschis un adevărat vulcan al pasiunii pentru citit și abordat subiecte din altă lume decât cea strictă a tehnicii.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: