„Cu toată afecțiunea unui melancolic” – Vasile Lovinescu

„Fii bună și înțelegătoare. Sunt adumbrit de amurg.”

Vasile Lovinescu, „Scrisori crepusculare” (scrisoare din 16.09.1980)

Mai puțin cunoscut decât unchiul său, criticul și istoricul literar Eugen Lovinescu, sau decât verii Monica Lovinescu și Anton Holban, Vasile Lovinescu este, fără doar și poate, o figură aparte în peisajul cultural românesc. De meserie avocat, meserie practicată până în 1947, cu o pată neagră biografică – simpatizant al Mișcării Legionare, probabil și din dorința de a-și contraria unchiul, fire declarat progresistă, a fost primar al Fălticenilor în perioada Statului Legionar –, Vasile Lovinescu, Lala pentru prieteni, „a ales”, după venirea comuniștilor la putere, calea recluziunii, ținând legătura doar cu câteva persoane, cu care se întâlnea ocazional în București sau Fălticeni, în cadrul unor întâlniri în care se discutau texte ezoterice, în special ale lui René Guénon, sau chiar texte ale lui Vasile Lovinescu, transcrise apoi de discipolii săi și publicate postum. De menționat că Vasile Lovinescu nu a reușit să publice până la moartea sa din 1984 decât un singur volum, „Al patrulea hagialâc. Exegeză nocturnă a Crailor de Curtea Veche”. Rămâne, însă, întrebarea cum a scăpat acesta de condamnările din perioada comunistă, având în vedere trecutul său și faptul că Monica Lovinescu, verișoara dinspre tată, ducea din afara țării o luptă crâncenă împotriva regimului comunist. Un posibil răspuns ar fi prestigiul fratelui mai mic, dramaturgul Horia Lovinescu, devenit comunist după 1948, și care a condus teatrul Nottara mai bine de douăzeci de ani (1960-1983).

Vasile Lovinescu, acest intelectual ezoteric, ca să-l numesc așa, a avut o influență mult mai mare și mai pregnantă în cultura noastră decât s-ar crede la o primă vedere. În primul rând, prin activitatea sa publicistică din perioada interbelică și din cea a războiului, atunci când ia legătura cu René Guénon (cu care inițiază un dialog prin corespondență, întrerupt în 1940) și își începe travaliul în domeniul ezoteric și, în același timp, publică traduceri din franceză și germană, dar și articole în „Viaţa literară”, „Viaţa Românească”, „Adevărul literar şi artistic”, „Vremea” sau „Azi”. În al doilea rând, după terminarea războiului și venirea la putere a comuniștilor, în ciuda recluziunii sale, Vasile Lovinescu reușește să închege în jurul său o grupare, în care a impus nume de autori precum René Guénon, Gustav Meyrink sau Ernst Jünger. Gruparea este numită, chiar de către Vasile Lovinescu în scrisorile sale, „Frăția lui Hyperion”, grupare în care s-au remarcat, de exemplu, Florin Mihăescu sau Dan Stanca, pentru a cita doar câteva nume mai cunoscute. În al treilea rând, prin cărțile publicate postum, începând cu 1989, autorul fălticenean cunoaște o oarecare celebritate prin interpretările ezoterice ale folclorului și literaturii române. Însăși soția sa, Steliana Lovinescu, se minuna înainte de moarte că soțul său a lăsat atâtea manuscrise: „Nu pot să-mi închipui când a scris atât de mult… Eu am știut că a scris numai «Hagialâcul» și «Creanga de Aur»”.

Autorul epistolelor este în mod evident un personaj abstrus, izolat, cititor de semne și interpret al acestora într-un limbaj greu accesibil neinițiaților, iar scrisorile sale sunt lungi eseuri care, așa cum ne și avertizează editoarea pe pagina a doua a cărții, trimit la teme din folclor sau la „aspecte tradiționale și metafizice din literatura românească și universală”. Impresionează astfel tenacitatea cu care Vasile Lovinescu se ascunde din fața provocărilor lumii de zi cu zi și își asumă doar rolul de mediator și interpret al semnelor și mesajelor provenite dintr-o lume total diferită, cu alte legi de funcționare…

Mărturisirea de mai sus face parte din postfața unui volum delicat și cu un aer tainic, de o frumusețe aparte. Este vorba despre „Scrisori crepusculare”, apărut în 1995, la Editura Rosmarin, și îngrijit de Florin Mihăescu și Roxana Cristian. Dezvălui de la bun început că este vorba despre un volum alcătuit în mare parte din scrisori de dragoste, o dragoste diafană, s-ar putea spune, bazată pe interpretări de semne și himere rămase ascunse ochiului neexersat în tainele altor lumi. Expeditorul este Vasile Lovinescu, iar destinatara este Roxana (Roxy), o tânără care, de-a lungul acestei corespondențe, întinsă pe parcursul a douăzeci de ani (din anii ’60 până în anii ’80, ultima scrisoare datând din chiar 1984, anul morții lui „Lala”), se va căsători și va avea un copil, pe Corvin, dar care nu va renunța la compania, mai degrabă spirituală, a maestrului ei fălticenean.

Autorul epistolelor este în mod evident un personaj abstrus, izolat, cititor de semne și interpret al acestora într-un limbaj greu accesibil neinițiaților, iar scrisorile sale sunt lungi eseuri care, așa cum ne și avertizează editoarea pe pagina a doua a cărții, trimit la teme din folclor sau la „aspecte tradiționale și metafizice din literatura românească și universală”. Impresionează astfel tenacitatea cu care Vasile Lovinescu se ascunde din fața provocărilor lumii de zi cu zi și își asumă doar rolul de mediator și interpret al semnelor și mesajelor provenite dintr-o lume total diferită, cu alte legi de funcționare, semne care, de cele mai multe ori, fac referire la o apropiată apocalipsă, prevestită de vremuri crepusculare, trăite, pare-se, și de noi în prezent, și care, de asemenea, au cronologia fixată în tradițiile indiene ale celor patru Yuga (acum noi trăim în Kala Yuga, ultima perioadă din cele patru). În scrisorile din 1977 nu există, de exemplu, nicio referire la cumplitul cutremur din 4 martie, cutremur ce a pus la pământ Bucureștiul, dar întâlnim pasaje precum cel din scrisoarea datată 01.05.77: „În cerul de smoală care ne strivește în acest sfârșit de ciclu sinistru, am căutat, cu sforțări extenuante, să sparg luminișuri pentru noi, prin care să pătrundă corurile și lumina lină a celuilalt tărâm, unde domnește Luceafăr-Împărat. Nu am reușit. Smoala năpădea mereu ochiul ceresc. Mă simt obosit. Muncă de Sisif.

«But what a pity for it, Roxana, what a pity for it!»

Hölderin recuperat spune:

«M-am instruit sub răcoarea stelelor

Dar n-am învățat decât Numibilul

Totuși, de acuma înainte

Voi sta jos singuratec

Căci otrava este între noi, iar acum

E în gândul meu.»”

Într-o altă scrisoare, de această dată din 1978, avem, în sfârșit, exprimarea clară a dorului pentru cineva drag (ceea ce ar trebui să conțină, în cele din urmă, o scrisoare de iubire) – sau avem, mai degrabă, formularea unei nostalgii a momentelor trăite într-un paradis inaccesibil altora, a cărui corespondență se regăsea, în plan pământesc, în „Folticeniul” în care se izolase, mai întâi cu intermitențe, apoi, din 1980, total, Vasile Lovinescu:

„Am lăsat să treacă prima săptămână, ca să las timpul lucrurilor ce s-au scurs în succesiune să se etajeze în simultaneitate. Amintirea ta curge lin pe drumul dintre nuci, devenit, în amintire, râu. Calea e deajuns de lungă printre propileele funebre, ca să sugereze Indefinitatea peste care se suprapune, legitim, Infinitatea. E singurul mijloc pentru a suscita saltul în calitativ. Chiar trecerea unui podeț reamintește Podul suscitat, într-o clipă a zorilor, de către Mistrețul Alb al lui Creangă. Când înțelegem aspectul tehnic al Operațiunii, devenim colaboratori ai Demiurgului și ai Marelui Arhitect. Dacă am trecut podul dintre nuci, de ce nu am suscita un pod între București și Folticeni, dar, de data asta, intrând de-a dreptul în basm? Ar trebui să devenim mituri unul față de altul. Mitologia răsare ca un strat de flori sub pașii noștri și asta fără umbră de literatură. Totuși, aș vrea să-ți spun cu simplicitate că mi-e dor de tine și de tot ce reprezinți.

Citești cartea lui Nietzsche cu aceeași fervoare cu care a fost scrisă?

Ce fac Gri, Corvin și ceilalți?

Voi încerca, dacă pot, să-ți vorbesc despre trăirea de aici. Îți spun doar că de la Dolhasca am intrat într-o Împărăție Verde. Aerul jilav reda subtilitatea ambianței. Nu vegetația înverzea atmosfera, ci aerul, Prana, înverzea vegetația.”

În sfârșit, mă mai opresc și la o altă scrisoare, din 1980, în care, cu patru ani înainte, cărturarul fălticenean își presimțea moartea și o anunța celei căreia îi scrisese timp de aproape douăzeci de ani:

„Draga mea Roxana,

Fac o sforțare imensă ca să-ți scriu câteva rânduri: am ajuns în tenebrele voiajului infernal. Fii bună și înțelegătoare. Sunt adumbrit de amurg.

Tu ce mai faci? Ți-ai luat un nou post în primire? Câteva rânduri de la tine mi-ar face bine. Io perdei la speranza della’altezza…

Cu toată afecțiunea unui melancolic.

V.L.”

Vasile Lovinescu a murit pe 14 iulie 1984, nu cu mult după Sânzienele din 24 iunie, Sânziene care au o semnificație aparte, pare-se, în această poveste cu iz inițiatic, așa cum mărturisește și soția acestuia: „Lumea nu înțelege nimic. Lala a fost un om cu totul aparte… Îl vedeau mulți cum intră în biserică și stătea, și stătea… Acasă venea și-mi lua pe ascuns din aghiazmă… Și-mi pare bine că Lala a murit așa cum a vrut el… Adică cu Sânziene… Toată înmormântarea lui a fost după planul Sânzienelor. Ele l-au înmormântat, nu eu.” Ce se întâmplase? Lui Vasile Lovinescu îi plăceau florile de Sânziene, pe care le culegea în fiecare vară. În ziua înmormântării sale, a apărut o femeie cu un buchet de sânziene, buchet care a fost lăsat pe sicriul în care a fost înmormântat. Scena a lăsat o impresie adâncă asupra celor care au fost acolo, în acea zi, pentru a-l însoți pe Vasile Lovinescu pe ultimul său drum.

Vasile Lovinescu, „Scrisori crepusculare”, ediție îngrijită de Florin Mihăescu și Roxana Cristian, Editura Rosmarin, București, 1995