Verba Woland [Remix]

Verba Woland (Remix)

Acum câțiva ani am ținut o rubrică în Suplimentul de cultură, editat la Iași, care se numea Verba Woland. Era, după cum reiese și din titlul rubricii, un soi de jurnal ludic despre cărțile mele favorite, dar și despre viață, snoave, întâmplări, citate, replici, prietenii, filme, arte plastice, teatru, obsesii, trădări etc., plasat sub semnul maestrului meu dintotdeauna – Mihail Afanasievici Bulgakov. Era un fel de carusel și un mic turn babel asumat, dar gândit, totuși, coerent pentru a fi livrat cititorului. Nu oricărui cititor, ci doar aceluia gurmet și gurmand, două cuvinte pe care le folosesc adesea când este vorba despre literatură și alte arte, libertate și viață.

© Andreas Ejerfors Verba Volant, Scripta Manent

Adina (Dinițoiu) și Raul (Popescu) mi-au propus să dețin o rubrică pe site-ul lor cultural-alternativ, drept care m-am gândit să reiau rubrica de odinioară, din Suplimentul de cultură, dar nu sută la sută aceeași, ci puțin altfel, ca să nu mă repet și să nu devin leitmotivică, sic! Așa încât, mulțumindu-le Adinei și lui Raul, încep această rubrică adăugând titlului de odinioară cuvântul REMIX. Am ezitat între REMIX și REMAKE (Verba Woland Remix versus Verba Woland Remake) și am optat finalmente pentru REMIX (plasat în paranteză), întrucât multe din textulețele mele, după cum prevăd, este posibil să remixeze lucruri pe care le gândesc și le simt ritualic în ceea ce privește literatura mai ales, dar și în ce privește alte domenii pe care le-am înșirat (explicativ) la începutul acestei mărturii. Nu am cum să mă schimb întru totul și să fiu complet nouă (întrucât opțiunile mele artistice alcătuiesc tocmai edificiul a ceea ce sunt), dar măcar pot să mă înfățișez cititorului cu idei încrucișate, suprapuse, colajate și ambalate oarecum altfel. Iar o astfel de rubrică este o provocare și un impuls ca să mă țină în priză cu tot ceea ce mă emoționează artistic sau, dimpotrivă, cu tot ceea ce mă întristează. Polii între care mă voi mișca nu vor fi întotdeauna luminoși și tandri, ci la fel de bine este posibil să scriu și să mă pronunț cu pasiune despre întuneric, nevroză, alienare, plictis, decepție. Asta este lumea în care trăim, cu toate ale ei la un loc înghesuite și amalgamate, și tot asta este lumea despre care scriem – fie că scriem despre cea reală sau despre fantasmele noastre apropiate-îndepărtate.

Mă voioșesc când mă ciocnesc (întâmplător sau nu) cu/de tot soiul de povestași și poeți-povestași. Povestășia e una din punțile dinspre lumea noastră urgisită și ea duce spre locuri unde răsuflam bucuroși, cu ochii închiși ori, dimpotrivă, aprinși, ca istorisirile să nu se sfârșească niciodată. Voi vorbi aici, în noua mea rubrică, și despre astfel de făpturi. Apoi ce sănătos este să te trezești dimineața (ori să adormi seara) după ce ai citit o carte grozavă și să crezi că poți să ții lumea strânsă în pumnul tău, doar ca să nu se ducă plăcerea (multiplă a) lecturii pe care ai vrea să o răspândești în toți ceilalți, așa, ca un vin-marmeladă din care guști o linguriță, apoi încă una, apoi nu știi ce urmează, întrucât după trei lingurițe te-mbeți de-a binelea și nu mai știi pe ce lume ești, rămâi doar cu aceste bucăți înfoiate de hârtie tipărită în care îți afunzi chipul. Și o faci, ehei, cu o voluptate pe care doar bibliotecile dispărute ale lumii ar putea să o priceapă!

Este un loc comun să pretinzi că lectura e obligatorie. Nu este deloc un loc comun, în schimb, să pretinzi că lectura e un „viciu”. Este chiar o extravaganţă, de nu cumva o insolenţă să spui aşa ceva. Dar ar putea, oare, cărţile şi lectura deveni un „viciu”, şi, dacă da, în ce condiţii? Poate că e o păcăleală ce am scris mai sus. Odinioară, aveam o credinţă nezdruncinată de nimic în cărţi: consideram că ele, cărţile, sunt parcele vremurilor noastre, urzitoarele teribile de destin (şi, ce-i drept, schimbările din viaţa mea au depins, uneori, de citirea unei cărţi ori a alteia într-un moment anume). La maturitate, nu mai cred neapărat aşa ceva: ba chiar susţin cu vârf şi îndesat că între cărţi (bibliotecă) şi viaţă trebuie să fie o remiză. Nu ştiu de ce opţiunea mea s-a modificat: pentru că nu am renunţat defel la lectură (dimpotrivă, cărţile mi-au rămas loiale generatoare de idei şi simţăminte). Nu am putut renunţa la arta cititului şi din motive profesionale: sunt un cititor predilect şi îmi convine acest statut, în care mă simt deplină. Cu toate acestea, astăzi, dac-aş fi la judecata de apoi şi ar trebui să aleg între cărţi şi viaţă, aş opta pentru amândouă, la egalitate.

Prin urmare, cititorule, să-nceapă aventura, sper să chiar fie așa ceva pentru noi, amândoi !

Despre autor

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu s-a născut în Cluj, la 17 august 1963. Actualmente este profesor la catedra de Literatură Comparată a Facultăţii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, în cadrul căruia a susținut ateliere de scriere creatoare în poezie, proză și scenariu de film (2002-2016). Este, de asemenea, redactor-șef al revistei de cultură „Steaua”. A publicat 8 cărți de poezie, cele mai cunoscute fiind: „Oceanul Schizoidian” (1998, 2006); „Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane” (2002, 2016); „Kore-Persefona” (2004); „Coma” (2008); „California (pe Someș)” (2014). A publicat 2 cărți experimentale de poezie, la patru mâini, alături de Andrei Codrescu („Submarinul iertat”, 2007) și Marius Conkan („Ținutul Celălalt”, 2011). Ca prozatoare a publicat 7 cărți, cele mai cunoscute fiind: „Tricephalos” (Editura Dacia, 2002); „Nebulon” (Editura Polirom, 2005); „Naşterea dorinţelor lichide” (Editura Cartea Românească, 2007); „Angelus” (Editura Humanitas, 2010) și „Un singur cer deasupra lor” (Editura Polirom, 2013, 2015). Ca eseistă, Ruxandra Cesereanu a publicat 8 cărți și a coordonat tot atâtea.

Scrie un comentariu