Era plin de grădini de aguzi

Da, într-o dimineaţă de toamnă, domnul Luther Schuller se întâlnise cu diavolul, care se plimba pe drumul gării. „Diavole, îţi dau un munte de aur şi un drum de argint.” „Dă-mi”, zisese diavolul.

Domnul Luther Schuller îi pusese în palmă o monedă de aur şi către degete una de argint. „Iată-ţi muntele şi drumul, promise”. Apoi, făcându-i cu ochiul și râzând: „Ce zici, Johann?”.

Diavolul acela se simțise luat peste picior și se supărase.

Pe Luther Schuller nu-l mai interesau hainele doamnelor de la Viena şi Budapesta, discuta întruna cu fostul primar al Herinei. Nopţile nu-i mai ajungeau. Profita chiar între două trenuri. Unul care sosea de la Tatariv, altul care pleca pentru Viena. Cât timp se schimba locomotiva, se putea discuta:

„Da, Johann, oraşul era pustiu, se întâmpla să mergi zile întregi fără să dai de oameni. Drumurile erau mâncate de ploi, ca niște măsele, nebătute, unui bordei săpat în pământ, cu prăjini deasupra unde atârnau jupuri de paie, i se zicea han. Se schimbau stăpânirile. Nimeni nu vedea. Nici sânge nu curgea şi nici măcar pârjol nu era. Jurămintele de credinţă se depuneau cu bucurie către orice stăpânire. Scria prin gazetele de la Viena că toate s-au schimbat. Nimeni nu le citea. Venea preotul din Tatariv şi făcea câte o hârtie de lepădare de rachiu şi de crâşme pe care o semnau toţi. Chiar dacă nimeni nu ţinea seama de ea. Aşa era atunci, Johann. Cânta muzica, poporul cânta şi bea şi se căţăra în copaci” Și îi facea cu ochiul: „Ce zici, Johann?”

⁎⁎⁎

Aglomeraţie în biroul impiegaţilor de mişcare din gara Herinei: Luther Schuller îşi adunase angajaţii. Se urcase pe un scăunel de lemn. Dădea din mâini, vorbind întruna:

„Cum credeţi că era pe atunci, domnilor? Cine-şi mai aduce aminte ? Ce-a mai rămas? Să vă dau un exemplu. În locul Comisarului de poliţie Vitebsk, era alt Vitebsk, domnilor, care scotea măselele cu sfoara şi fără nici o durere, iar crizele de reumă şi alte cele le trata cu ajutorul lipitorilor pe care le ţinea în borcane cu capac, aşezate pe rafturi special făcute. Pe strada Strâmbă ajungeai în centrul Herinei. Obloanele prăvăliilor şi beciurilor se deschideau direct în stradă, domnilor. La târg veneau cirezile şi circul. Pe locurile pustii rămâneau impurităţi, ba chiar cadavre de animale, domnilor. De ce? Iată o întrebare grea cu un răspuns simplu. Pentru că nu exista serviciu de salubritate orăşenească. Era plin de grădini de aguzi, domnilor. Doamnele creşteau viermii de mătase pentru târgul cel mare din Lemberg. Se puteau vedea la circ: femeile cu barbă, copiii lipiţi şi scamatorii. Din Herina, treceai de Movila Chinuiţilor şi intrai în Drumul Împărătesc al Vienei. Te plimbai pe drumul ăla printre nori de praf şi o mare de noroi cleios, domnilor”.

„Dar mai erau şi mirosurile amestecate ale dulciurilor, domnule Luther, mirodeniile, afumăturile şi sărăturile, meşteşugarii cu şorţuri lungi până la călcâie şi mâneci suflecate”, zicea impiegatul de mişcare Vinfeld.

„Sigur, sigur, Vinfeld, dumneata cunoşti oraşul ăsta mai bine decât alţii. Dar de fetele care treceau pe Strada Strâmbă, căzând cu gherghefuri cu tot în glodul în care înnotau până-n gât, ai auzit ? Dar de excrementele care se puneau în grădini, dar de Strada Pocită, aproape de prăvălia lui Leizer Kaufmann, unde nemaipomenitul glod a înnecat doi cai într-o singură oră, ai cunoştinţă ? Da, domnule Vinfeld, Herina era o mare de pământ cleios în care caii, când nu mureau, înnotau până la pântece”.

„Dar se și dansa: vals, polka, mazurca, domnule şef de gară”, zicea impiegatul de mişcare Vinfeld.

„Chiar în mijlocul Herinei se simţea dragostea de verdeaţă, domnule şef de gară”, completa impiegatul de mişcare Ghedeon.

„Domnilor”, încheie hotărât Luther Schuller. „N-ați priceput nimic, să vă fie clar: viaţa, sănătatea şi moartea nu sunt pentru toţi la fel, fiecare îşi are preţul ei!” Și îi făcea cu ochiul șoptind: „Ce zici, Johann?”.

⁎⁎⁎

Berăria Luther era închisă între orele douăsprezece şi paisprezece. Comisarul de poliţie Stephan Vitebsk intra pe uşa din spate, cu o punctualitate de ceasornic austriac. Clothilde Schuller îi pregătea masa din colţ, punea o singură farfurie, aşeza tacâmurile. Carnea cu mirodenii din belşug, sosurile condimentate, supa, legumele fierte puse separat şi pâinea dospită îl făceau să saliveze pe Vitebsk.

„Am încredere în tine, Babette”, zicea Comisarul de poliţie, ți-o spun ca unui coleg de suferinţă, nu ca la o curvă. La o curvă mă duc, și fac afacerea pe tăcute. Aici toţi ştiu de unde am venit, nu ştie nimeni cu ce mă ocup şi ar vrea să afle”.

„Poftă să fie, Stephan”, zicea Clothilde Schuller.

Înaintea celor două halbe pline rase cu bere veneau cei trei gomboţi ungureşti, având în burţile lor prune gravide cu vişine.

„Gomboţii ăia tăvăliţi în zahăr ar fi mers cu un Jagermaister digestiv. Măcar un ţoi”, îşi zicea Comisarul de poliţie.

„Mănâncă din prunele astea însărcinate, Stephan”, zicea Clothilde Schuller.

De câte ori auzea: „Am încredere în tine, Babette…”, o năpădeau amintirile.

Luther era prieten cu domnul Talian. L-am întâlnit prima oară la farmacie. Privea recipientele de faianţă aşezate pe rafturi. De ani buni luam un medicament împotriva durerilor de cap, a lipsei de somn, a neliniştilor din piept. Cunoşteam recipientul. La Viena ştiam şi raftul pe care se găsea. Avea ca o monogramă de prinţ, doi H. Adică Hallitscher şi pe rotunjimea burtoasă a faianţei mai scria EX VALERI RAD. Nu era un medicament scump, îl luam cu folos. Luther tocmai vorbea despre trenuri, despre modă, despre cine a venit şi cine a plecat din Herina. Domnul farmacist Talian m-a întrebat ce doresc. „Tocmai am găsit”, i-am răspuns. I-am arătat vasul farmaceutic. A spus: „Sedative, Extractum Valerianae Radicis”.

„Ca la Viena, domnule farmacist”, i-am răspuns.

„De la Viena provine, doamnă”, mi-a răspuns, întorcându-se înspre Luther.

⁎⁎⁎

Luther Schuller era burlac. Un bărbat mai mult blond, cu chelie în creştet, purta mustaţă, nu-i lipsea nici un dinte, avea urechile înclinate în faţă, un mers legănat, aproape ciobănesc, tăcut, discret, retras, nu umbla după femei, nu se îmbăta, nu lega prietenii, nu fuma. Avea bani. Avea și aparat de radio primit în dar de la un fost consul. Era şeful gării din Herina. Pentru o femeie ajunsă fără voia ei în oraş, nu era defel recomandabilă singurătatea. Era multă sărăcie împrejur. Se simțea nevoia unei berării, era nevoie de meseria mea. O practicasem în Solotvino. În Herina aşteptam pe coridoarele administraţiei orăşeneşti aprobările pentru deschiderea berăriei. Pentru o femeie ca Babette a fost uşor. În două săptămâni de când l-am văzut în farmacie, Luther s-a mutat în patul meu. Obişnuia să doarmă pe canapeaua din salon. M-a întrebat. I-am răspuns. Am inventat câţiva bărbaţi din Viena. „Gata, Luther, asta e tot! Acuma spune tu!” A rămas mult timp tăcut în noaptea aia. Spre dimineaţă, mi-a spus că el nu are nimic de declarat.

Îl căutam la gară. Se ascundea. Impiegatul de mişcare îmi spunea: „Domnul Luther ia masa în oraş !” Îl căutam la restaurantul din centru. Îmi lăsa bileţele la chelneri. „Dragă Clothilde, aici am servit masa. Luther!” L-am întâlnit pe stradă. Nu-l văzusem de o săptămână:

„Tu nu vrei să te linişteşti, Luther. De ce vrei să-ţi curgă sângele din nas? Că eu nu doresc aşa ceva. Ce visezi tu noaptea, Luther ? Tu nu visezi nimic”, i-am spus.

„Dacă aş fi fost vinovat, Clothilde, aş fi cerut să fiu bătut mai rău decât alţii. Au vrut să fiu blând, umil şi supus. Ca să mă administreze mai uşor. Greşelile şi măgăriile lor trebuiau mereu ascunse. La calea asta ferată s-au petrecut multe. Ştiu că-i înţeapă-n piept că am aflat”, mi-a spus.

„Spune-le duşmanilor că-ţi sunt cei mai buni prieteni, Luther”, i-am spus.

Când l-am cerut de bărbat, și a spus da, Clothilde, când am semnat actele la primăria din oraş și am intrat ca o stăpână în casa şefului de gară, m-a privit uimit şi mi-a spus doar atât: „Măi, tu ai o pată pe inimă, făcută demult, Clothilde!”. Apoi s-a dus să se culce pe canapea.