Cartea săptămânii

Virgil Nemoianu despre România și liberalismele ei

Pe la începutul anilor ’90, se dezbătea la modul aprins – dezbaterea a redevenit, recent, de actualitate – despre doctrina liberală în contextul unei posibile resuscitări a României. Cei care s-au exprimat atunci în favoarea unui liberalism autentic nu au fost puțini, dar voi face referire aici la doi dintre ei, anume la Virgil Nemoianu și la mai tânărul său confrate într-ale scrisului, Caius Dobrescu. În rândurile de mai jos, mă voi referi în mod special la Virgil Nemoianu.

Cunoscut îndeosebi ca un abil teoretician al literaturii, Nemoianu se dovedește și un fin teoretician al politicii, lucru confirmat cu prisosință de eseurile sale răspândite prin diverse publicații și reunite în volumul România și liberalismele ei (Editura Fundației Culturale Române, București, 2000). Liberal convins, Virgil Nemoianu pledează pentru o bună cunoaștere a tradiției liberale, tradiție bazată, în ciuda a ceea ce se crede, pe o etică tare. Nemoianu observă în mod just, în studiul Umanismul cultural și mecanismele tiraniei din volumul citat mai sus, că, în România de după 1989, a avut loc nu numai o recuperare a valorilor interbelice, ci și o glorificare a acestora, adică s-a produs o recuperare necritică. Nu se poate construi, crede eseistul nostru, și aici îi dau dreptate, o democrație autentică pornind de la intelectualii interbelici, mulți dintre ei niște campioni ai negării istoriei, de unde și deruta lor politică. De altfel, într-o tradiție democratică autentică, adaugă acesta, ar trebui să avem o confruntare onestă între doctrinele liberal-democrată, social-democrată și creștin-democrată, doctrine vitale într-o societate normală.

Mai mult, în eseul Variante ale liberalismului, Nemoianu nuanțează problema liberalismului și face referire la patru categorii ale acestuia:

1. liberalismul clasic, „cel descins din tradiția Iluminismului”, care propune sistemul constituțional, parlamentarismul, separarea Bisericii de Stat, liberă inițiativă în economie etc.; 2. ultraindividualismul, care susține „neîngrădita emancipare a indivizilor în urmărirea propriilor interese, în vreme ce puterile diverselor comunități (și mai ales ale statului central) cată a se reduce la minimum”;

3. socio-liberalismul, care urmărește egalitatea socială, economică etc. a tuturor membrilor unei societăți;

4. liberalismul patrician, un liberalism conservator care „internalizează tradiția liberală, o asimilează și o scoate la iveală cu reticență și cuviință” fără a face rabat de la principii.

Aceste categorii au căpătat, de-a lungul vremii, diverse aspecte, iar pe alocuri, în funcție de situații, au și fuzionat, dar, în mare, au rămas recognoscibile în principiile lor de bază. Cu toate aceste nuanțe ale sale, liberalismul, susținea Virgil Nemoianu prin anii ’90, ar constitui și pentru societatea românească, nelipsită de o tradiție liberală serioasă, o soluție plauzibilă la problemele sale: „Căci, să repet și eu, societății românești, acum, când este în curs de a se reinventa, o alternativă liberală vitală i-a devenit pur și simplu indispensabilă. Altminteri, riscă să nu mai poată ieși niciodată din dichotomia (valabilă etic, dar prea rigidă pentru practica politică) comunism/anticomunism în care se complace. În locul acesteia din urmă, este mai pragmatic să ne gândim azi la opoziția «omnicompetență vs imperfecțiune» în materie de rol al statului”.

Mesajul lui Virgil Nemoianu este, cred, destul de limpede: poate nu e prea târziu să încercăm să ne recâștigăm normalitatea printr-o gândire critică și având la dispoziție toate alternativele de care dispune o societate liberă. Oare așa să fie? Mai avem acum, în plină eră a intereselor, puterea de-a gândi critic, de a fi onești cu noi înșine?

După 1989, Virgil Nemoianu s-a arătat foarte interesat de evoluția climatului politic românesc. A dat interviuri, a scris articole (multe dintre ele apărute în volumul România și liberalismele ei), s-a întâlnit cu studenți și jurnaliști români – o activitate frenetică care a durat 10 ani. Privind în urmă, Nemoianu nu își poate reprima, totuși, amărăciunea, dezamăgirea legate de această perioadă: „Astăzi consider că aceşti 10 ani au fost ani pierduţi. De sfaturile mele prea puţini se interesau, influenţa exercitată a fost minimă. Aş fi putut scrie o carte de specialitate sau chiar două în acest răstimp, cărţi solide, utile, de substanţă profesională meritorie. Nu le-am scris, nu le voi scrie niciodată. Totuşi am adunat în două volume aceste articole şi eseuri „pierdute”, ca un fel de documentare a lui «ce-ar fi putut să fie». În sine le socotesc ca având un anume rost, iar unii, puţini, le-au şi apreciat”.

Virgil Nemoianu, România și liberalismele ei, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000

Volumul a fost reeditat la Editura Spandugino, în 2016, în colecția dedicată lui Virgil Nemoianu: Opere V. România şi liberalismele ei. Tradiţie şi libertate.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu