Concurs

Concurs Flash Fiction, mai 2017

Câştigătorul Concursului Flash Fiction Literomania x Editura Univers pe luna aprilie 2017 este Ştefan Serşeniuc, cu proza Târgăul. Îl felicităm şi îl rugăm să ia legătura cu noi la adresa de mail literomania2017@gmail.com.

Ca de obicei, vom reveni săptămâna aceasta cu alte câteva proze foarte scurte care ne-au reţinut atenţia (în eventualitatea publicării unui volum).

Vă urăm succes în continuare la concursul nostru, în luna iunie! Detalii despre concurs aici.

Publicăm mai jos proza câştigătoare:

Târgăul
Ştefan Serşeniuc

Dorel stătea liniştit pe banca verde din autogară. Aştepta cursa spre casă. Ronţăia seminţe de răsărită. Fumul micilor îi stârni pofta. Se ridică, îşi scutură cojile de pe el şi se îndreptă încet spre grătar. Pantalonii aveau turul scurt. Cureaua era nouă, din imitaţie, iar paftaua era strălucitoare şi bine lustruită. Era din aluminiu, turnată de un consătean de-al lui ce lucra la Fabrică. Era ovală, de mărimea unei palme medii şi avea în basorelief şapte stele în şase colţuri. Toate de aceeaşi mărime. Pantalonii se terminau cu partea de jos mult evazată, târâindu-se pe pământ. În partea de sus, la spate, o gaică îi era ruptă. Deschizătura cracului era de aceeaşi mărime cu pantofii ce veneau acoperiţi de franjurile terminaţiei fără tiv. Mai avea la cămin o pereche din acelaşi material, numai că ciucurii erau aplicaţi, de perdea. Îi prefera pe aceştia, ceilalţi, din vina croitoresei, îi erau prea ficşi. Cămaşa, făcută din nailon strălucitor, era foarte la modă. Colţurile gulerului, larg răscroite, acopereau cu vârfurile lor cele două buzunare aplicate. În cel din stânga avea un pachet cartonat de ţigări, iar în dreapta chibriturile. Dorel şi-ar fi dorit o brichetă. Poate la următorul salar. Lucrurile din afara ţării costau mult. Cu greu reuşi să-şi strecoare mâna în buzunar. Croitoreasa, în ciuda modei, continua să facă buzunarele adânci, exact ca pe vremea când pantalonii aveau doar o singură funcţiune, cea practică, nu şi una estetică. Cum spuneau şi la radio, e greu de luptat cu mentalităţile vechi şi construirea omului nou. Avea de doi mici cu muştar şi o bulcă. Pentru bere a trebuit să schimbe una de cinci lei. Dorel nu cheltuia. La film se ducea numai la matineu – în zilele când avea tura de seară. De mâncare îşi aducea de la ţară la fiecare sfârşit de săptămână, ca acum. Îşi încălzea în cameră, pe reşou. În rest, căminul era reţinut pe statu’ de plată, iar cu fete nu ieşea. Îi plăcea una, dar aia avea pe unu’. Strângea banii să-i aibă. Plănuia să-şi cumpere o brichetă, cum v-am spus, şi un radio. Îi plăceau şi Abba, şi Boney M. Îi plăceau şi Cichicita, dar şi Rasputin. La urcat în autobuz, Dorel nu se distinse din mulţimea fără formă de la intrarea din faţă. Totuşi, când sări pe treaptă să prezinte biletul, cămaşa lui roşie şi pantalonii maron au atras pentru o clipă atenţia Fănicăi, lucrătoare la Confecţia. Autobuzele lor plecau la numai o oră unul de altul, iar satele le erau despărţite doar de o gârlă ce seca pe timp de vară. Mâine, sâmbătă, la balul în cinstea industrializării şi a târgăilor din sat, aceeaşi cămaşă purpurie va trezi din nou curiozitatea tinerei. Se vor îndrăgosti.

Proză restantă

Publicăm mai jos – în afara concursului – o proză restantă, primită pe mailul Literomania cu ceva vreme în urmă. E vorba de În spatele lui Sharon Stone de Celestin Cheran.

În spatele lui Sharon Stone
Celestin Cheran

Eram la ziua unui prieten din liceu, care reușise marea performanță de a-și lua toate restanțele și de-a termina la timp Facultatea de Calculatoare. Împlinea 23 de ani și închiriase un bar întreg unde puteam să facem tot ce ne trecea prin cap, iar noi chiar asta am făcut. Era vară și simțeam cum Soarele merge în paralel cu mine doar ca să mă privească. Știam că o să am în curând afacerea mea, nu știam neapărat în ce domeniu, dar avea să fie de succes, și urma să-mi cumpăr un apartament de lux, cu balcon mare, și un bilet în Bora Bora. La vârsta aia s-a dovedit că tot ce gândeam sub influența alcoolului făcea multă mizerie. Fiecare dintre noi avea părul lung, purta tricouri cu Led Zeppelin, Guns N’ Roses, Metallica, Nirvana sau Pearl Jam, multiple brățări de piele, credea că are sex appeal, vaste cunoștiințe și multiple certitudini și își făcea o sumedenie de planuri irealizabile de viitor. Eram ireproșabili. Ne-am promis unul altuia din ce în ce mai multe la fiecare metru de bere și tequila. Ne-am certat, ne-am împăcat, ne-am certat din nou, și ne-am împăcat imediat.

Barmanul a primit din ce în ce mai multe apeluri în noaptea aceea să încetăm dracului cu gălăgia, dar la un moment dat a scos telefonul din fir și l-a aruncat la gunoi pentru că vrea să facă parte din gașcă și pentru că băuse în rând cu noi. Fetele au avut inspirația să se urce pe tejgheaua udă și plină de zgârieturi de la bar ca să danseze. Noi le-am încurajat să facă striptease, iar ele ne-au asculat. Eram, pur și simplu, înnebuniți după ele și nu mai știam cine e cuplat cu cine și, oricum, nu ne păsa. Erau atât de frumoase, lipsite de griji și de obligația de a da un sens vieții lor; și cum se țineau de mână în lenjerie intimă colorată arătau ca o barieră de corali la care trebuia cu tot dinadinsul să ajungem.

Acela a fost cel mai bun moment al nopții, dar noaptea era lungă, așa că ne-am apucat să jucăm lapte gros. După ce ne-am plictisit să ne rupem oasele, am luat scaunele și mesele din bar, ne-am împărțit în două grupe, și am aranjat o cursă amețitoare de la intrare până în spate, la baie. Fiecare ținea o tavă plină cu pahare de vin roșu și fugea cu ea. Cei care vărsau cel mai puțin câștigau nu mai știu ce. În scurt timp, podeaua a devenit lipicioasă și sclipea de la cioburi. O boxă a cedat, ceea ce ne-a enervat foarte tare, dar nu ne-a tăiat elanul, doar că am aruncat canapeaua pe geamul din față, și ne-am trezit cu poliția care ne amenda pe toți pentru disturbarea liniștii publice.

Lucrurile ar fi fost încă în regulă dacă nu i-aș fi dat una peste chipiu polițistului cu fața însemnată de acnee. Cum putea să reprezinte legea cineva a cărui față fusese folosită de genetică pe post de țintă de joc de darts. Ca să-mi demonstreze câtă autoritate are el m-a dus la secția de poliție, dar am făcut scandal și acolo, și până la urmă s-au văzut nevoiți să mă închidă. M-au pus să-mi golesc buzunarele, mi-au luat amprentă, mi-au făcut poză și mi-au dat celula unuia care stătea la carceră de o săptămână.

La trei jumătate noaptea eram rebel, încă beat și nu înțelegeam lecția asta aberantă de dirigenție. Din fericire, eram singur în celulă, aveam toaletă și pat, și am primit și un sandviș. Era chiar mai bine decât la căminul infect în care stătusem pe tot timpul facultății până nu de puțin. Puteai să lingi de pe jos la cât de curat era și mă gândeam că, dacă fac asta, poate mă transformam dintr-o dată într-un criminal cu doi canini de aur. Deasupra patului era un raft mic cu cinci cărți: De veghe în lanul de secară, Citadela, Pășunile Raiului, Procesul și Șotron. Nu citisem niciuna din cărți pâna atunci, dar aveam să le citesc pe toate după ce am ieșit.

Mă întrebam tot felul de lucruri legate de pușcăriaș: pentru ce fusese condamnat, la ce se gândea cât timp era în carceră, dacă era alb sau negru, dacă avea tatuaje cu femei goale pe umeri, dacă purta mustață sau barbă, dacă făcea flotări și genuflexiuni în celulă, dacă avea familie, dacă fusese molestat de mic, dacă primea scrisori de dragoste de la fane, dacă cunoștea mai multe limbi străine, dacă știa să construiască o bombă, dacă avea un prieten imaginar criminal, dacă făcea parte dintr-o bandă notorie, dacă avea un cod de onoare de respectat, dacă credea în Dumnezeu și dacă regreta ceea ce făcuse.

Pe pereți erau trei postere mari. Unul cu Gullit, unul cu un Ferrari și unul cu Sharon Stone în filmul Basic Instinct, stând cu picioarele ușor depărtate. Văzusem cu prietenii mei de mai multe ori filmul, dar nu aveam posterul. Voiam să rămân cu ceva de pe urma șederii mele în închisoare, așa că l-am dezlipit ușor de pe perete, iar în spatele său am descoperit un tunel. Pușcăriașul săpase un tunel în spatele lui Sharon Stone ca să evadeze. Iar eu credeam că Sharon Stone era o evadare în sine pentru nopțile sale de singurătate. Iar acum el era în carceră, iar singurătatea sa se dublase, cel mai probabil, și se gândea cu disperare că planul său eșuase, că o să i se mai adauge ani buni la condamnare și nu o să mai iasă niciodată din închisoare. Aș fi putut să-l demasc, ar fi fost moral să o fac, dar eu credeam în filme cu gangsteri și speram să iasă.

Mi-l imaginam pe o plajă pustie, în pantaloni scurți, bronzat pe tot corpul, ridicându-și un castel uriaș de nisip până la cer, din vârful căruia să râdă de toată lumea. Eram curios să aflu cât de mult reușise să sape, așa că am intrat în tunel. Parcă intrasem într-un cearcăn. Am bâjbâit prin întuneric cu frica în sân, până când am dat de un grilaj de fier ruginit. Posibil să fi fost o aerisire veche; grilajul putea fi desfăcut cu ușurință cu o șurubelniță, de acolo ieșeai undeva în curte, săreai cumva zidurile închisorii și îți pierdeai urma în noapte. M-am întors plin de adrenalină, am pus posterul la loc, am sărutat-o pe Sharon Stone și nu am închis un ochi toată noaptea.

A doua zi mi-au dat drumul. Peste două săptămâni am aflat la știri că un prizonier periculos evadase din închisoare. Îl chema Marco Tulimieri, avea 1,74 înățime, era roșcat, avea cioc și pistrui pe față. Fusese condamnat la 25 de ani de închisoare pentru spargerea a șase bănci din patru state diferite acum 11 ani de zile. Nu auzisem deloc până atunci de el. Eram extrem de entuziasmat că evadase, dar mă simțeam vinovat și mi-era frică în același timp. Credeam că o să fiu interogat în legătură cu asta, că o să mă testeze cu detectorul de minciuni, că o să afle că știam de tunel și că o să mă închidă. Nu numai că nu s-a întâmplat asta, dar Marco Tulimieri nu a fost găsit niciodată.

A fost unul din marile cazuri nerezolvate de poliție. Nu am spus nimănui despre asta, deși, când eram tânăr, am simțit nevoia de nenumărate ori să-mi descarc conștiința. Dar mi-am dat seama că, păstrând secretul, acesta mă făcea mai puternic. Era ceva ce doar eu știam, ca un buzunar interior, și puteam să mă ascund în el de fiecare dată când simțeam nevoia.

Secretul m-a făcut să mă comport cu vigilență în societate, cu viclenie în afaceri, cu perfidie în relații, ca un infractor încă nedescoperit.

Scrie un comentariu