Cartea săptămânii Nr. 145 Restituiri

Florin Mugur și scrisorile sale „de la capătul vieții”

În 1934, pe 7 februarie, s-a născut scriitorul Florin Mugur (Mugur Legrel). Ca o ironie a sorții, a murit tot într-o zi de februarie. Mai exact, pe 9 februarie 1991, când a fost găsit în locuința sa, prăbușit pe podeaua apartamentului. Tocmai împlinise 57 de ani. De un an și jumătate, cât trecuse de la moartea soției sale, de care fusese foarte atașat, trăia singur. Un redactor cu un fler impecabil, demonstrat în numeroase rânduri în activitatea sa de la Editura Cartea Românească, un poet și un prozator cu volume valoroase, Florin Mugur, după moartea lui din 1991, a intrat într-un con de umbră. Niciunul dintre volumele sale nu a mai fost reeditat. Nici cele de poezie („Cartea regilor” – 1970, „Cartea prințului” –1973, „Piatra palidă” – 1977, „Viața obligatorie” – 1983, „Spectacol amânat” – 1985 și „Firea lucrurilor” – 1988), nici cele de proză („Aproape noiembrie” – 1972 și „Ultima vară a lui Antim” – 1979) și nici măcar cele de convorbiri, care, din perspectiva istoriei literare, sunt de neratat („Convorbiri cu Marin Preda” –1973 și „Vârstele rațiunii. Convorbiri cu Paul Georgescu” – 1982).

După moartea din vara lui 1989 a soției sale, Iulia Legrel, Florin Mugur s-a însingurat, pradă unor episoade severe de depresie, însoțite de numeroase nopți de insomnie. Mai ținea legătura doar cu câțiva prieteni, care emigraseră înainte de 1989: Mircea Iorgulescu, Lucian Raicu (Bernard Leibovici), Virgil Duda (Rubin Leibovici, fratele lui Lucian Raicu), Norman Manea și Leon Volovici. Corespondența lui Florin Mugur cu toți cei enumerați mai sus a fost strânsă și publicată într-un volum („Scrisori de la capătul zilelor”) îngrijit de Mircea Iorgulescu, volum apărut în 2002, la Editura Compania. Să ne amintim, prin urmare, de Florin Mugur, măcar prin scrisorile sale „de la capătul zilelor”, din care vă invităm să citiți, în acest număr al Literomaniei, una dintre ele, datată 8 ianuarie 1990, în care este surprinsă atmosfera de după zilele încinse ale Revoluției din decembrie 1989, cu inevitabilele exaltări, dar și dezamăgiri. Ea îi este adresată lui Virgil Duda (Rubin Leibovici, fratele criticului literar și eseistului Lucian Raicu). (Raul Popescu)

 

8 ianuarie 1990
Total copleșit de evenimente
Scrisoare către Virgil Duda

 

Dragii mei Rubin, Katy, Uca,

Unul dintre motivele pentru care îmi vine greu să vă scriu era și acela că eram obligat să caligrafiez cu pixul literă cu literă, operație cu care nu sunt deprins și care-mi lua o mie de ani. Sper – nu sper, ci sunt sigur – că, acum, scrisorile dactilografiate nu se vor mai opri în dosarele Poștei (sau ale cui?), ci își vor urma calea.

Sunt încă total copleșit de evenimente (deși azi e 8 ianuarie și nu 19 decembrie) și vă rog în genunchi să mă iertați dacă această misivă se va mărgini la strictul necesar. Informațiile primează. Deci, informații:

1) la editură se lucrează intens, se trimit la tipar în primul rând cîrțile respinse de fosta cenzură, se întregesc manuscrisele uneori înjumătățite de „exigențele”, mă rog frumos, ale cenzurii și chiar ale cenzurii pe care o exercitam noi înșine, nu arareori, pentru a salva ce se mai putea salva. Primează un singur criteriu: cel estetic. Interdicții? Fascism, ura de rasă și – pentru moment, cel puțin – pornografie (ba chiar și stilul „decoltat”); au murit prea mulți oameni nevinovați pentru ca noi, acum, să oferim cititorilor cărți decoltate; conducerea editurii e colectivă, redactorul-șef și directorul fac parte din ea. Nu și grațiosul domn Frânculescu care își vede de treaba lui administrativă (necesară!), dar nu într-un post de conducere;

2) eu am fost, în primele zile, fericit, alt cuvânt nu există! Acum euforia s-a dus iar unele lucruri neplăcute ce-și găsesc loc ca-n orice democrație (și cu atât mai mult în una in statu nascendi) nu au când să mă tulbure, pentru cî am treabă până peste cap. Și, în sfârșit, după ani și ani, muncesc așa cum îmi place, chiar dacă puterile mele nu mai sunt cele de la 20 de ani. Pot în sfârșit să-i spun unui colaborator:

– Scoate, domnule, poezia asta, și dă-i foc.

– De ce? Doar n-are nimic pentru… împotriva… nicio pilă….

– N-are nimic, frate, dar e proastă, d-aia! Înțelegi? Nu te supăra, dar e proastă! Să mergem mai departe.

3) cum e viața? complicată, ca-n orice țară care vrea să fie democratică. Un psihopat ticălos a fost împușcat pentru genocid (ăla, chiar ăla la care vă gândiți!). Comentariul unei femei, la coadă: „Ce-i ăla genocid? Pă nu vedeți? Omora numai p-alea de genul feminin…” Se lămuresc grăbit prea multe lucruri, se înființează și dispar partide, nimeni nu prea știe sigur dacă cei patru milioane de membri de partid (comunist) au fost sau nu ucigași, numai pentru că au strigat în piețe ce-au strigat. Lucruri extrem de complexe, după cum vedeți; pe unele le știți de la voi (TV, ziare…), pe altele din cărți, pe niciunele din România de după război. (Uite, în timp ce scriu, stau cu televizorul deschis; o emisiune de trei ore în limba maghiară…) Multe sunt învălmășite și nimeni (dintre oamenii cât de cât lucizi) nu-și imaginează că s-au deschis porțile paradisului. Dar, uite, voi v-ați oferit o șansă (Ucăi, o mie de șanse!) plecând în Israel. Am rămas aci – și uite că am și eu, acum, de două săptămâni, o șansă. Una mică, nesigură, totuși o șansă. În ultimul an, nu știu dacă puteți înțelege ce scriu, era un întuneric total. Mă feresc și nu mă las orbit de marile lumini ce-au apărut și spun doar atât: există și o mică lumină, una foarte mică, pentru mine. Pentru moment, îmi ajunge. Iar după ce vor trece acele multe momente, dacă voi mai fi viu (vârsta!), voi vedea ce am de făcut…

Telefon, Magda. Îmi spune că v-a scris în octombrie (Magdalena Popescu) dar știe și ea ce știu și eu: că în ultimele trei luni – poate ceva mai mult, poate ceva mai puțin – scrisorile, în ambele sensuri, nu au circulat. Vă urează pentru moment La mulți ani! împreună cu mine – și adaug: am o casă relativ confortabilă, puteți veni oricând, pentru oricât timp doriți. Și sunteți invitații mei! Același apel pentru minunatul Leon, căruia i-am scris tot în perioada sistării corespondenței; și pentru Andrei Savu. Tuturor, La mulți ani, sănătate și să mai trăim și noi câțiva ani (o sută, cei tineri) de viață normală! Să dea Dumnezeu!

…E prima scrisoare dactilografiată după. Asta spune, totuși, ceva, nu?

Veniți, vă rog! Măcar pentru… cât puteți voi. Trei paturi goale vă așteaptă. Și un frate.

Florin Mugur

Ne-au salvat copiii, copii! Cine ar fi crezut?

Salutări de la Dna Barbu

Din volumulScrisori de la capătul zilelor” de Florin Mugur, ed. îngrijită , pref. și note de Mircea Iorgulescu, Editura Compania, București, 2002

 

Susține Literomania

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: