„Yaguaί” de Horacio Quiroga (II)

Vă invităm să citiți în Literomania nr. 272 a doua parte a prozei „Yaguaί” de Horacio Quiroga, proză apărută în volumul din 1917 „Cuentos de amor, de locura y de muerte”. Traducerea este semnată de Dominique Ilea. Partea întâi a prozei a apărut în Literomania nr. 270-271.

Horacio Quiroga

Yaguaί (II)

Fragoso locuia pe malul stâng al lui Yabebirí, unde-şi plantase în octombrie un câmp de manioc care nu produsese nimic, şi o jumătate de hectar de porumb şi fasole, complet distrusă de secetă. Acest ultim fapt, care pe vânător îl afecta, avea prea puţină însemnătate pentru Yaguaí, pe care-l dădu în schimb peste cap noua-i alimentaţie. El, care la Cooper acasă dădea din coadă în faţa maniocului fiert fără nimic altceva doar ca să nu-l supere pe stăpân, şi care adulmeca din trei-patru părţi stufatul doar ca să nu-și strice de tot prietenia cu bucătăreasa, cunoscu frământarea ochilor lucitori, pironiţi asupra stăpânului care mănâncă, sfârşind prin a linge farfuria gata curăţată de cei trei tovarăşi ai săi, aşteptând cu-nfrigurare pumnul de porumb pe jumătate fiert care li se dădea în fiecare zi.

Cei trei câini ieşeau noaptea să vâneze pe cont propriu – manevră care intra în sistemul de educaţie al vânătorului; dar foamea, care pe ei îi împingea din instinct spre munte să adulmece urma vreunui vânat, îl ţintuia pe foxterier în rancho, singurul loc din lume unde putea găsi de mâncare. Câinii care nu-nfulecă prada vânată vor rămâne mereu proşti vânători, iar rasa din care făcea parte Yaguaí fusese creată anume ca să vâneze doar sportiv.

Fragoso încercă oarece ucenicie cu foxterierul. Dar, cum Yaguaí mai mult stânjenea decât ajuta activitatea temerară a celor trei câini ai săi, îl consemnă de-atunci la rancho, aşteptând vremuri mai bune pentru o asemenea învăţătură.

Între timp, maniocul de anul trecut începea să se isprăvească; ultimii coceni de porumb se rostogoliră la pământ, albi şi fără niciun bob, iar foamea, deja chinuitoare pentru cei trei câini care se născuseră cu ea, roase măruntaiele lui Yaguaí. În noua-i viaţă, foxterierul căpătase cu o iuţeală spăimântătoare înfăţişarea umilă, slugarnică şi ipocrită a câinilor localnici. Învăţă să prade noaptea rancho-urile vecine, înaintând cu băgare de seamă, cu labele-ndoite, elastice, strecurându-se tiptil la adăpostul vreunei tufe de bucsău la cel mai mic zgomot duşmănos. Învăţă să nu mai latre, oricât de furios ori de speriat ar fi fost, şi să mârâie foarte surd când dulăul de pază al vreunui rancho nu-l lăsa să jefuiască. Învăţă să bântuie coteţele de găini, să despartă cu botul două farfurii puse una peste alta, şi să fugă cu o cutie de untură între dinţi, s-o golească la loc ferit, în mijlocul miriştii arse. Încercă gustul curelelor unse cu seu, al bocancilor unşi, al funinginii lipite de fundul oalei şi – câteodată – al mierii culese şi păstrate într-o tulpină de tacuara³. Căpătă destulă prudenţă încât să se dea la o parte din drum la trecerea cuiva, urmărindu-l cu privirea, ghemuit între ierburile păşunii. Iar la sfârşitul lui ianuarie, din privirea scânteietoare, din urechile drepte deasupra ochilor şi din coada ridicată provocator a foxterierului rămase doar un mic schelet râios, care trepăda furişat pe drumuri.

Între timp, seceta bântuia mai departe; muntele se pustii încet-încet, pentru că animalele se buluceau în jurul firelor de apă care fuseseră înainte nişte pâraie mari. Cei trei câini băteau calea până la adăpătoarea jivinelor de mărime mijlocie, pentru că, aceasta fiind foarte frecventată şi de jaguari, vânatul mai mic se retrăgea, bănuitor. Fragoso, preocupat de distrugerea ţarinii şi de nişte necazuri mai noi cu proprietarul pământului, nu mai avea chef să vâneze nici măcar de foame. Şi situaţia ameninţa să devină critică, dacă o întâmplare n-ar fi adus oarecari îndulciri în soarta jalnicei haite.

Fragoso trebui să meargă la San Ignacio, şi cei patru câini, care-l întovărăşiră, simţiră în nările umflate o adiere de prospeţime vegetală – foarte slabă, dacă vreţi – dar care trăda existenţa unui strop de viaţă în iadul ăla de căldură şi uscăciune. Într-adevăr, San Ignacio fusese mai puţin năpăstuit; câteva porumbişti, deşi anemice, se mai ţineau încă în picioare.

În ziua aia nu mâncară nimic; dar, pe când se-ntorceau gâfâind în urma calului, câinii nu uitară senzaţia aia de prospeţime, şi la căderea nopţii o şi porneau laolaltă, în trap mut, către San Ignacio. La malul lui Yabebirí se opriră, adulmecând apa şi ridicându-și botul tremurător spre coasta opusă. Tocmai răsărea luna, în ultimul pătrar, cu lumina-i gălbuie. Câinii înaintară cu băgare de seamă peste fluviu, din piatră-n piatră, când sărind, când înotând, printr-un vad căruia de-obicei nu-i dai de fund nici la trei metri adâncime.

Aproape fără să se mai scuture, îşi reluară trapul tăcut şi hotărît până la cea mai apropiată porumbişte. Acolo, foxterierul îşi văzu tovarăşii rupând tulpinile cu dinţii, devorând cu muşcături scurte, care pătrundeau adânc în cocean, ştiuleţii încă în lapte. Făcu şi el aidoma; vreme de un ceas, în cimitirul negru de copaci arşi, pe care lumina funebră a ultimului pătrar îl făcea şi mai fantomatic, câinii umblară de colo-colo printre trestii, mârâindu-se unii pe alţii.

Reveniră acolo de încă trei ori, până ce, în ultima noapte, o-mpuşcătură mult prea apropiată îi puse în gardă. Dar întrucât păţania asta coincise cu mutarea lui Fragoso la San Ignacio, câinii nu mai încercară prea mari păreri de rău.

Fragoso izbutise până la urmă să se mute acolo, în capătul coloniei. Muntele, acoperit cu un stufăriş des de tacuapí, făgăduia un sol excellent; iar tufişurile alea imense de bambus, culcate la pământ cu macheta, aveau să pregătească, probabil, nişte ţarini pe cinste.

Când Fragoso se instală acolo, stufărişul de tacuapí tocmai începea să se usuce. Desţeleni şi arse repede un sfert de hectar, nădăjduind în miracolul vreunei ploi. Într-adevăr, vremea se strică; din alb, cerul deveni plumburiu, iar la ceasurile cele mai fierbinţi apăreau la orizont tivurile livide ale unor nori cumulus. Termometrul, la 39 de grade, şi vântul de Nord, care sufla cu turbare, aduseră în sfârşit doisprezece milimetri de apă, de care Fragoso profită, tare mulţumit, ca să-şi semene porumbul. Îl văzu răsărind, îl văzu crescând fără cusur până la cinci centimetri. Dar niciun căpeţel mai mult.

În stufărişul de tacuapí, printre rădăcini şi hrănindu-se cu mugurii lui, trăiesc sumedenie de rozătoare. Când acesta se usucă, locatarii i se-mprăştie, foamea îi mână fatalmente către plantaţii; aşa încât cei trei câini ai lui Fragoso, ieşind într-una din nopţi, dădură înapoi pe dată, frecându-şi botul muşcat. Fragoso ucise în aceeaşi noapte patru şobolani care-i luau cu asalt cutia de untură.

Yaguaí nu se afla prin preajmă. Dar în noaptea următoare el şi tovarăşii lui tocmai se-nfundau în munte (deşi foxterierul nu gonea după urme, se pricepea de minune să dezgroape tatú-i şi să descopere cuiburi de urú⁴), când Yaguaí se miră deodată de ocolul pe care-l făceau tovarăşii lui ca să nu treacă peste ţarină. Yaguaí înaintă, cu toate astea, prin ea; o clipă mai târziu, şi primea o muşcătură la una din labe, pe când umbre repezi fugeau în toate părţile.

Yaguaí văzu despre ce-i vorba; şi pe dată, în plină barbarie a junglei tropicale şi a mizeriei, răsăriră ochii scăpărători, coada ridicată băţ şi atitudinea bătăioasă a minunatului câine englezesc. Foame, umilinţe, vicii căpătate; totul se şterse într-o clipită dinaintea şobolanilor ce se iveau din toate părţile. Iar când în sfârşit se-ntoarse la culcare, însângerat şi mort de oboseală, trebui să sară peste şobolanii înfometaţi care invadau literalmente rancho-ul.

Fragoso fu încântat de dezlănțuirea aia neașteptată de energie nervoasă şi musculară, cum n-o mai pomenise, şi în memorie i se redeşteptă scena luptei celei de demult cu irara: aceeaşi muşcătură la grumaz; o mişcare scurtă din fălci, şi un alt şobolan la rând.

Înţelese şi de unde i se trăgea invazia aia nefastă şi, suduind îndelung, cu glas tare, îşi socoti porumbiştea ca şi pierdută. Ce putea face Yaguaí de unul singur? Merse la ţarină, dezmierdând foxterierul, şi-şi fluieră câinii; dar hăitaşii ăia de jaguari, abia de simţeau în bot dinţii şobolanilor că și-ncepeau să chelălăie, frecându-şi-l cu labele de dinainte. Fragoso şi Yaguaí făcură singuri faţă situaţiei în ziua aia, iar dacă primul se alese cu încheietura mâinii îndurerată, cel de-al doilea scotea pe nări clăbuci de sânge la fiece respiraţie.

În douăsprezece zile, oricât se străduiră Fragoso şi foxterierul ca s-o salveze, ţarina era pierdută. Şobolanii, ca şi potârnichile, se pricep de minune să dezgroape bobul aflat încă la rădăcina plăntuţei. Vremea, din nou dogoritoare, nu-ngăduia nici măcar umbra unei noi plantaţii, şi Fragoso se văzu silit să meargă la San Ignacio ca să-şi caute de lucru, ducându-i şi câinele îndărăt lui Cooper, fiindcă el însuşi nu mai era în stare cu niciun chip să-l întreţină. O făcea cu inima grea, fiindcă ultimele păţanii, plasându-l pe foxterier în adevăratu-i domeniu de vânătoare, îl ridicaseră mult în stima vânătorului pe căţeluşul cel alb.

În drum, foxterierul auzi explodând în zare miriştile de pe Yabebirí, incendiate de secetă; văzu la liziera pădurii vacile care, răbdând norul de tăuni, împingeau cu pieptul hăţişul de catiguá, înaintând cu trunchiul ridicat şi arcuit, ca să ajungă până la frunze. Văzu nopalii zdraveni ai muntelui tropical îndoindu-se ca nişte vele; şi revăzu, la orizontul ceţos al după-amiezelor de 30-40 de grade, soarele căzând sufocat într-un cerc roşu, mat.

Jumătate de ceas mai apoi, intra în San Ignacio şi, fiind prea târziu ca să mai ajungă acasă la Cooper, Fragoso îşi amână vizita pe-a doua zi dimineaţa. Cei trei câini, deşi morţi de foame, nu se aventurară prea departe cu jaful într-un ţinut necunoscut, afară de Yaguaí, pe care amintirea, brusc deşteptată, a goanelor de demult dinaintea calului lui Cooper îl mâna glonţ spre casa stăpânului.

Împrejurările anormale prin care trecea ţinutul, cu o secetă de patru luni – şi pentru asta trebuie să ştii ce-nseamnă una ca asta în Misiones –, îi făceau pe câinii peonilor, hămesiţi chiar şi în perioadele de belşug, să-şi ducă jafurile nocturne până la o limită inadmisibilă. Ziua-namiaza mare, Cooper pierduse deja trei găini, târîte de câini înspre munte. Iar dacă mai amintim şi faptul că imaginaţia câte unui colonist leneş merge până acolo încât să-şi înveţe căţeii cu manevra asta, ca să se-nfrupte cu ei din pradă, e lesne de-nţeles că şi Cooper îşi pierduse răbdarea, descărcând fără milă carabina asupra oricărui hoţ nocturn. Deşi nu folosea decât alice, lecţia era, oricum, destul de aspră.

Astfel, într-o noapte, în clipa când se ducea la culcare, auzu-i ascuţit surprinse zgomotul unor unghii vrăjmaşe care încercau să forţeze sârma împletită. Cu un gest de exasperare, luă din cui carabina şi, ieşind afară, zări o pată albă care înainta prin curtea interioară. Trase imediat şi, la chelălăielile sfâşietoare ale animalului, care se târa pe labele dindărăt, avu o tresărire fugară, pe care nu şi-o putu explica şi care pieri îndată. Ajunse la faţa locului, dar câinele dispăruse între timp, şi el se-ntoarse în casă.

– Ce-a fost, tăticule? – îl întrebă din pat fetiţa lui. – Un cîine?

– Da – răspunse Cooper, atârnând la loc carabina. – Am tras în el niţel cam prea de-aproape…

– Era mare câinele, tăticule?

– Nu, mic.

– Bietu’ Yaguaí! – continuă Julia. – Ce-o fi făcând el acu’?

Brusc, Cooper îşi aminti de senzaţia pe care i-o treziseră chelălăielile câinelui: parcă-parcă semănau cu ale lui Yaguaí…Cugetând însă cât de puţin probabil era să fi fost chiar el, adormi liniştit.

Dar a doua zi dimineaţa, cu noaptea-n cap, Cooper, luându-se după dâra de sânge, îşi găsi foxterierul mort pe buza puţului dintre bananieri.

Adânc întristat, se-ntoarse acasă, şi prima întrebare a Juliei a fost despre câinele ăla mic.

– A murit, tăticule?

– Da, colo, la puţ… e chiar Yaguaí.

Apucă lopata şi porni spre puţ, urmat de cei doi copii consternaţi. Julia, după ce privi o clipă nemişcată, se depărtă încetişor ca să suspine lipită de pantalonii lui Cooper.

– Ce-ai făcut, tăticule?

– De unde să fi ştiut, puişor… Dă-te niţel deoparte.

Îşi îngropă câinele în crângul de bananieri, netezi pământul deasupra şi se-ntoarse adânc răscolit acasă, ducându-i de mână pe cei doi micuţi, care plângeau pe furiş, să nu-i audă tata.

Note

3. Trestie-de-zahăr sălbatică.

4. Specie de potârniche.

În româneşte de Anca-Domnica ILEA, după „Yaguaí” (din volumul „Cuentos de amor, de locura y de muerte”, 1917)

Sursă foto aici