Nr. 217 Traduceri

„Juan Darién” de Horacio Quiroga (I)

Reach content for Google search „Horacio Quiroga”, „Juan Darién”



Vă invităm să citiți, în Literomania nr. 217, prima parte a povestirii „Juan Darién” de scriitorul argentinian de origine uruguayană Horacio Quiroga (1878-1937), în traducerea lui Dominique Ilea,  povestire publicată pentru prima dată în 1920, în „La Nación”. (Literomania)

 

Juan Darién (I)

 

Aceasta e povestea unui tigru crescut și educat printre oameni, pe care-l chema Juan Darién. A mers vreme de patru ani la școală, îmbrăcat în pantaloni și cămașă, și și-a făcut cum se cuvine temele, deși era un tigru din junglă; dar asta se datorează faptului că avea chip omenesc, după cum se istorisește în cele ce urmează.

Odată, la început de toamnă, variola se abătu peste un cătun dintr-un ținut îndepărtat și ucise mulți săteni. Frații își pierdură frățiorii, iar pruncii care abia învățau să umble rămaseră fără tată nici mamă. Mamele la rându-le își pierdură copiii, iar o biată văduvă tânără își îngropă cu mâna ei copilașul, tot ce mai avea pe lumea asta. După ce se înapoie acasă, se puse să șadă cu gândul la micuțul ei. Murmura:

– … bietul meu copil!

Și tot privea în depărtare, căci era așezată chiar în fundul locuinței, dinaintea unei portițe de unde se zărea jungla.

Ei bine, jungla forfotea de jivine prădalnice, care răgeau la căderea nopții și la mijirea zorilor. Iar biata femeie, cum ședea ea acolo, desluși în întuneric ceva mititel, șovăielnic, intrând pe poartă, ca un pisoiaș ce abia se putea ține pe lăbuțe ca să umble. Femeia se lăsă pe vine și culese de pe jos un tigrișor de numai câteva zile, căci avea încă ochii închiși. Iar când puiul cel sărman îi simți atingerea mâinilor, toarse de bucurie, fiindcă nu mai era singurel. Mama ținu îndelung atârnat în aer acel micuț dușman al oamenilor, acea fiară fără apărare căreia atât de lesne i-ar fi putut veni de hac. Rămase însă pe gânduri dinaintea puiului nevolnic ivit cine știe de unde, a cărui mamă cu siguranță murise. Fără să cugete bine ce face, ridică puiuțul la sân și-l ocroti cu palmele ei mari. Iar tigrișorul, simțind căldura pieptului, își căută o poziție comodă, toarse în tihnă, apoi adormi cu botul lipit de sânul mamei.

Femeia, tot gânditoare, intră în casă. Iar în toiul nopții, auzind scâncetele de foame ale puiuțului, și văzându-l cum îi caută sânul cu ochii-nchiși, simți în inima-i rănită că dinaintea legii supreme a Universului o viață face cât oricare alta…

Și-i dădu țâță tigrișorului.

Puiul era salvat, iar mama își aflase o nemăsurată alinare. Atât de mare, încât văzu cu groază clipa când avea să-i fie luat cu sila, căci de se afla prin sat cum că alăptează o vietate sălbatică, mica fiară avea să fie cu siguranță omorîtă. Ce să facă? Puiul, drăgălaș și duios – se și juca de-acuma la piept cu dânsa –, devenise propriu-i copil.


Citește și „Mânzul sălbatic” de Horacio Quiroga

 

Reach content for Google search „Horacio Quiroga”


Taman pe-atunci, un om trecând în goană într-o noapte ploioasă pe lângă casa femeii auzi un mârâit gros – mârâitul răgușit al fiarelor care, chiar nou-născute, se dau din senin la o ființă omenească. Omul se opri locului și, bâjbâind după pistol, bătu în ușă. Mama, ce-i auzise pașii, se repezi înnebunită de spaimă să-și ascundă tigrișorul în grădină. Ceasul cel bun făcu însă ca deschizând poarta din fund să se pomenească dinaintea unei blajine, bătrâne și-nțelepte șerpoaice, care-i tăia calea. Nefericita era cât pe ce să țipe îngrozită, când șerpoaica grăi astfel:

– Nu te teme, femeie – îi spuse ea. – Inima-ți de mamă ți-a îngăduit să salvezi o viață din Univers, unde toate viețile prețuiesc la fel. Oamenii însă nu te vor înțelege, vor vrea să-ți omoare noua odraslă. Nu te teme, ci te du-n pace. Din clipa asta, fiul tău va avea chip de om; nimeni n-o să-l mai recunoască. Plămădește-i inima, învață-l să fie bun ca tine, și nu va ști niciodată că nu-i om. Doar de nu cumva… de nu cumva o altă mamă din neamul omenesc l-ar învinui; de nu cumva o altă mamă ar cere să i se verse sângele drept răscumpărare pentru ce i-ai dăruit tu, fiul tău va rămâne pentru totdeauna demn de tine. Te du-n pace, mamă, dar grăbește-te, căci omul ăla e gata să-ți doboare ușa.

Iar mama îi dădu crezare șerpoaicei, căci în toate religiile oamenilor șerpoaica e o cunoscătoare a tainei vieților care populează lumile. Se duse, așadar, cu fuga să deschidă ușa, iar omul, furios, intră cu pistolul în mână și căută prin toate ungherele, fără să afle nimica. După ce ieși, femeia desfăcu, tremurând, șalul sub care-și ascundea tigrișorul la sân, dar în locul lui văzu un prunc care dormea tihnit. Cutremurată de fericire, plânse îndelung, pe tăcute, deasupra fiului ei cel sălbatic preschimbat în om; lacrimi de recunoștință, pe care, zece ani mai târziu, fiul urma să le plătească cu sânge la mormântul ei.

Vremea trecu. Noului prunc îi trebuia un nume: i-l dădu pe cel de Juan Darién. Îi mai trebuia și de mâncare, îmbrăcăminte, încălțări: îl înzestră cu de toate, lucruri pentru care mama trudea zi și noapte. Era încă foarte tânără, și s-ar fi putut remărita, dac-ar fi vrut; dar ei îi era de-ajuns dragostea fără margini a fiului, dragoste pe care i-o-ntorcea din toată inima.

Într-adevăr, Juan Darién era demn de iubire: nobil, bun și generos ca nimeni altul. Maică-sii, îndeosebi, îi purta o adâncă venerație. Nu mințea niciodată. Poate fiindcă în străfundurile ființei lui rămânea o vietate sălbatică? Cine știe! Dar cine să măsoare înrâurirea pe care-o poate avea asupra unei jivine nou-născute curăția unui suflet supt odată cu laptele la sânul unui înger de femeie?

Astfel era Juan Darién. Și se ducea la școală cu cei de vârsta lui, care deseori îl luau în râs din pricina părului țepos și a firii lui sfioase. Juan Darién nu era el grozav de deștept, în schimb vădea o mare dragoste de carte.

Așa stând lucrurile, când micuțul urma să-mplinească zece ani, îi muri mama. Juan Darién suferi negrăit de mult, până ce timpul îi mai alină durerea. Rămase însă de-atunci un băiat trist, a cărui singură dorință era să-nvețe.

Acu’, trebuie să mărturisim ceva: Juan Darién nu prea era iubit la el în sat. Locuitorilor satelor încercuite de junglă nu le plac băieții din cale-afară de inimoși și cu prea mare aplecare pentru carte. Unde mai pui că lua cele mai bune note la școală. Toate acestea grăbiră deznodământul, cu un prilej ce adeveri întrutotul proorocirea șerpoaicei.

 

Despre autor

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.