Cronici Nr. 171

Zâmbetul celui învins

Roddy Doyle

În 2020, la Humanitas Fiction, a apărut, în traducerea semnată de Irina Horea, romanul „Zâmbește” de Roddy Doyle – al doilea roman al scriitorului irlandez tradus în română, după „Paddy Clarke ha, ha, ha” (Polirom, 2007, traducere de Ionuț Chiva). Mai trebuie spus că „Paddy Clarke ha, ha, ha” a fost răsplătit, în 1993, cu Booker Prize.

Personajele lui Doyle sunt de obicei oameni obișnuiți, din „working-class” dublinez, așa cum, de exemplu, sunt cele din „Pentalogia Barrytown” („The Commitments” – 1987), „The Snapper” – 1990, „The Van” – 1991, „Paddy Clarke Ha Ha Ha” – 1993, „The Guts” – 2013) sau cele din seria „Paula Spencer” („The Woman Who Walked into Doors” – 1996, „Paula Spencer” – 2006). Nici în „Zâmbește”, roman din 2017, lucrurile nu stau altfel.

Roddy Doyle

Protagonistul, Victor Forde, un bărbat de 54 de ani, proaspăt divorțat, încearcă să-și refacă viața într-un mod cât mai simplu: se mută într-un mic apartament dintr-o suburbie a Dublinului și începe să frecventeze pub-ul de lângă casă. Nimic mai banal, s-ar putea spune. La pub, îl întâlnește pe Sile Fitzpatrick, un bărbat necioplit, cu replici dure, care îl provoacă pe Victor să-și amintească momente din trecut. Aflăm, astfel, că Victor a fost elev al Școlii Catolice pentru Băieți St Martin’s, ca și Fitzpatrick, de altfel. Și, din acest moment, amintirile încep să revină, una după alta, într-un flux de neoprit, iar Victor pare din ce în ce mai deranjat de prezența lui Fitzpatrick, pe care totuși nu încearcă să-l evite. Dimpotrivă, dând dovadă de un masochism feroce, îi caută compania: „Aș fi putut sta acasă, ori să mă duc în altă parte. Dar n-am făcut-o. Veneam la aceeași cârciumă, Donnelly’s, la aceeași oră de seară… Chestia era că știam că aveam să ne reîntâlnim, dar nu făcusem nimic să evit acest lucru”.

Recomandări de lectură:

Roddy Doyle

„- Victor Forde, niciodată nu pot rezista zâmbetului tău” este replica-cheie a romanului, sub ale cărei cuvinte se ascunde un adevăr crud despre viața lui Victor Forde și despre ratarea sa. După această replică, spusă de unul dintre profesorii de la Școala Catolică, Victor Forde nu a mai zâmbit niciodată cu adevărat, ci a purtat o mască pe care nu a mai abandonat-o niciodată.

Ca să trec direct la subiect, romanul lui Doyle este și un denunț al abuzurilor care au avut și care încă mai au loc în școlile catolice de băieți din Irlanda. Un punct nevralgic al catolicismului este atacat frontal, dezvăluit, iată, sub forma sa cea mai devastatoare, cea a traumei care macină încet, dar sigur, distrugând vieți.

Personajul însuși povestește într-o emisiune radio calvarul prin care a trecut, minimalizând, însă, tragedia celor întâmplate: „Relatarea despre Fratele care m-a molestat durase doar trei minute. Alt moderator m-ar fi ținut pe aceeași linie, dar ce spuneam era șocant, iar lui Myles Bradley îi ajunsese. Și, de fapt, și mie. Și m-am auzit cum începeam să bagatelizez totul. Myles însuși a avut de adăugat propria poveste: ziua în care a chiulit și s-a dus să cumpere dulciuri dintr-un magazin unde, culmea, a găsit-o pe maică-sa în spatele tejghelei; uitase că ea începuse lucrul în acea dimineață. La opt minute după ce-i spusesem lui Myles și restului Irlandei că un Frate Creștin își pusese mâna pe penisul meu, eu râdeam în hohote.

Dar îi spusesem lui, și le spusesem tuturor.”

Zâmbetul este masca sub care Victor își ascunde oroarea și propria-i ratare. S-a ratat ca jurnalist, ca autor de cronici muzicale. Și-a ratat căsnicia – o căsnicie care, de fapt, este rodul unei plăsmuiri compensatoare. Mai mult, Victor susține că este scriitor, dar nu a scris nicio carte. Pe de altă parte, nici Fitzpatrick nu a citit nicio carte. De altfel, cum spune Fitzpatrick, cu Amazon și Kindle, „cărțile s-au dus dracu’”.

„Nu scrisesem nicio carte – recunoaște Victor Forde –, deși întâlnisem persoane care susțineau că o citiseră. Unora chiar le plăcuse.” Ratarea ia multe chipuri, pe care fiecare și le asumă cum crede de cuviință. În cazul lui Victor, eșecul este minimalizat prin asumarea banalității unei vieți obișnuite, cu numeroasele ei ratări mai mari sau mici: „Eram fericit și nenorocit, un impostor care susținea că nu e impostor, și eram sincer în sinea mea cu mine însumi. Nu voiam să fiu cel care scrie despre muzică, și asta conferea cuvintelor energie și vioiciune. Beam până și când depărtam paharul de gură. Uram, iubeam, invidiam și batjocoream.”

Ca să fiu sincer, romanul lui Roddy Doyle mi-a amintit, pe alocuri, prin tensiunea sa, de „Fight Club”-ul lui Palahniuk, însă nu ca arenă de confruntare fizică, ci psihică. Sub forma unui dialog viu și a notației de jurnal – romanul este scris la persoana întâi –, Doyle construiește un thriller psihologic în care eul protagonistului ia diverse chipuri și își asumă diverse roluri, ca într-un carusel al personalităților multiple, personalități ascunse în cele mai întunecate subterane ale minții.

Zâmbește” de Roddy Doyle, traducere de Irina Horea, Colecția „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu, Editura Humanitas Fiction, București, 2020

 

Susține Literomania

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: