T.O. Bobe: „Zelda”

Pe peretele interior al ceștii, la nord-est de toartă, e o fată goală, așezată pe vine, care se ține cu mâna dreaptă de nas. Are părul strâns în vârful capului într-un coc, iar ceaiul roz, din fructe de pădure,care umple ceașca până la jumătate, n-are cum să-i ude decât cel mult vârfurile câtorva șuvite care îi scapă la ceafă. Pe farfurioară, cu aceeași pensulă neagră e desenată o pereche de șlapi, iar pe lingurița din plastic alb de pe marginea farfurioarei sunt niște chiloți cu buline, așa că iluzia de cadă circulară în care ar fi intrat fata e și mai pregnantă.

„Presupun că e proletară sau cel mult burgheză. Dacă avea sânge nobil, i s-ar fi făcut apa albastră sau bleu, nu-i așa?” Comentariul de sub poză apăruse la vreo zece minute după ce Andra o postase pe facebook, iar ei îi trebuiseră două secunde ca să se prindă ce vrea să spună Răzvan. „Vai, domnule, honi soit qui mal y pense”, îi răspunsese, însă, pe de o parte nu reușise cu asta să deplaseze prea mult discuția din zona frivolă, pe de alta deschisese o nouă linie de flirt de care el profitase: „Din ce țin minte, jartiera era albastră. Deci se leagă puțin. A dumneavoastră cum e?”. Mai devreme roșise, dar acum mustăcește și schimbă imediat setarea postării din „pentru prieteni” în „pentru prieteni, cu excepția”, și aici vine o listă în capul căreia se afla Laur, urmat de rudele ei, de colegele ei de serviciu, de prietenele apropiate, de prietenii lui Laur, de rudele lui și de colegii lui de serviciu. La urma urmei, Răzvan era un necunoscut și, chiar dacă, din cât apucase ea să-l citească, nu exista riscul ca tachineriile lui de pe facebook să depășească acea invizibilă linie roșie, era mai bine așa.

Spera ca după-amiaza, la 15.30, să nu fi apucat prea multă lume să vadă poza și, mai ales, comentariile de sub ea și nici să nu fi remarcat cineva schimbarea setării. Acum căuta să posteze încă ceva, ca să nu mai fie poza cu fata din ceai ultima, să nu mai sară în ochi, în caz că ar fi intrat Laur sau, Doamne ferește, Mădălina pe pagina ei, și ezita între altă poză din folderul cu poze de pus pe facebook și un articol despre Charles Mingus. Poza era cu un bărbat în costum, care se uita în depărtare printr-un ochean, din spatele unui gard viu, pe o insuliță de doi pași pătrați aflată pe lacul unui parc, aproape de mal. Gardul viu fusese tuns neregulat, se înălța într-o linie curbă în stânga, închipuind un fel de proră, iar în spatele bărbatului fluturau și trei drapele, așa că putea foarte bine să pară un marinar aflat în larg, pe o corabie. Era tot un fel de iluzie, același tip de joc ca în cazul fetei din ceai, și de-aia Andra se gândea dacă nu e totuși mai bine să pună articolul de pe „Voices of East Anglia” cu acei patru pași pe care îi considera Mingus necesari ca să-ți înveți pisica să facă la litieră.

Chiar, unde-o fi Zelda? Aproape de fiecare dată când se ducea să se așeze turcește în pat, cu laptopul pe picioare, Zelda venea în urma ei și își făcea mai întâi gheruțele pe marginea saltelei sau pe cuvertură, pe urmă țâșnea în pat, iar Andra trebuia să dea lupte grele ca să ajungă la tastatură, ca să-și ferească nasul de coadă, ca să-și desprindă câteodată din dinții Zeldei fie încheietura, fie degetul mare cu care tasta spațiile dintre cuvinte.

—Zelda! Unde ești, răutate?

Zelda nimic.

—Zelduțaaa! își descolăcește Andra picioarele și coboară din pat. Zelduțaaa fetițaaa!

Zelduța nimic.

—Futu-ți! fuge Andra spre sufragerie, când își dă seama că ușa de la balcon rămăsese deschisă de dimineață. Dar nu, plasele de țânțari de la geamuri erau închise, și Zelda nu sărise de la etajul trei.

Nu era nici după ghiveciul cu Sporul casei, unde se mai ascundea câteodată, nu era nici în spațiul dintre perete și canapea, nici sub pat, în dormitor, nici alături de găleata de gunoi, sub chiuveta din bucătărie. Nu, că sunt nebună, își spune Andra, cum să închidă după ea ușa de la mască aici? Rămâne pe loc și încercă să-și aducă aminte dacă o văzuse în ultima oră, de când ajunsese acasă. Parcă da, parcă venise la ușă s-o ia la rost că pe unde-a umblat, dar nu ține minte să-și fi băgat boticul în sacoșa cu ardei kapia, ceapă și morcov.

—Zeelda! i se scurge Andrei tot sângele din cap într-o clipită.

Albă la față, aproape leșinată, se târăște până la ușa de la intrare și iese pe casa scărilor în picioarele goale, remarcând în trecere că i se ciobise oja de la o unghie.

—Zelda! strigă în șoaptă, pe urmă se duce până la balustradă și își întinde gâtul, ca să privească în jos.

Nu se aude nimic, dar Zelda oricum nu prea obișnuia să răspundă, nu zicea nici pâs nici când cădeau crănțănelele zornăind pe farfurioară.

—Zelda! strigă încă o dată Andra, la fel de în șoaptă, dar cu o jumătate de notă mai sus, apoi începe să coboare scările în vârful picioarelor.

Ar mai fi fost o șansă dacă rămăsese la doi și se ascunsese după ficus, dacă n-ar fi coborât de tot și n-ar fi așteptat să deschidă cineva ușa blocului, ca să iasă în stradă, însă nu, uite că Zelda nu e nici acolo. Și atunci Andra își aude telefonul sunând de departe, din dormitor, și se repede pe trepte în sus, la fix ca să împingă ușa de la intrare, înainte să se închidă de tot și s-o lase blocată pe dinafară, fără chei, în locul ăsta unde nu cunoaște pe nimeni, nici un vecin, unde abia se mutaseră de nici două luni.

Era Laur.

—Ce să fac? Pe-aici, pe la bucătărie. Eram udă pe mâini. În timp ce-l ascultă, începe să se fâțâie de colo-colo prin cameră, se apleacă și se uită încă o dată sub pat. Și la ce oră ajungi? Că trebuie făcută atunci, nu merge să-ți încălzesc.

Mai ascultă puțin, iar pe urmă:

—Știi ceva? Ai vrut vită fâșii, vită fâșii să te faci! Da, în sos picant. Aruncă nervoasă telefonul în pat, pe urmă se lasă pe vine și începe să plângă așa, ghemuită cu capul pe genunchi, cu brațele încrucișate pe ei.

Mai are și tupeul s-o contrazică, să spună că n-a pus-o el, de parcă nu l-ar fi văzut cum se uita la ea acum două duminici, când dăduseră la televizor peste ăla care făcea vită fâșii. Și pe urmă, când veniseră pe la ei Alina și Geo, domnul șef de depozit se mai apucase să facă și mișto de ea și de brioșele ei, dar încă un dulap de bucătărie nu se învrednicise să cumpere, ca să nu mai țină formele în sacoșa aia atârnată de calorifer. Sau să pună mâna și el să-și facă ceva de mâncare, în loc să stea toate serile cu nasu-n hârtiile lui de la birou și-n weekenduri să rupă ringurile prin cluburi și s-o lase singură, dacă ea n-avea chef de bumți-bumți și de alte prostii. Măcar i-o luase pe Zelda, după povestea cu mama ei. Măcar atât. Chiar, nu se poate să n-o găsească până la urmă.

Are pe ea fusta de casă, din stambă subțire, bleumarin închis cu floricele, și un tricou roz pe care scrie cu litere mari, inegale, KEEP CALM AND JUST TRY TO BE HAPPY, deci e destul de decent îmbrăcată, nu mai trebuie să piardă timp să se schimbe, nu trebuie decât să-și ia telefonul, să-și pună tenișii și să iasă s-o caute și pe lângă bloc. Merge pe vârfuri pe casa scărilor, se mai uită o dată după ficusul de la doi, poate nu fusese suficient de atentă când auzise că sună Laur ceva mai devreme, iar la parter, ajunsă în fața ușii de la intrare, încearcă să reconstituie în minte scena, să-și imagineze unde o fi așteptat mâțone până o fi intrat sau o fi ieșit altcineva și cum a zbughit-o pe lângă el.

—Zelda! Zelda, fetița!

O ia încet la stânga, pe aleea de beton lipită de fundația zidurilor, care desparte blocul de grădina plină de bălării, exact pe unde ar fi luat-o și Zelda când ar fi ieșit. Se apleacă din când în când și se uită sub tufe, încearcă să asculte dacă foșnește vreo frunză, dacă se aude prin vreo minune un mieunat, dar nu, nimic, e doar liniștea aurie din după-amiezele de septembrie, umbrită de zgomotul alb și îndepărtat al orașului. Pe nici o stradă din jur nu trece nimeni până când Andra reușește să-l înconjoare și, când ajunge din nou în dreptul ușii, o ia pe aleea care duce către parcare. Abia acolo zărește, la vreo zece metri în dreapta, aproape de o Skoda Fabia cu un teanc de cărămizi în locul roții din stânga spate, un băiat de patru-cinci ani care stă singur pe bordură și încearcă să bage o crenguță din gardul viu printr-o crăpătură a asfaltului de unde iese un șir de furnici.

—Nu te supăra, ai văzut cumva o pisică? se lasă pe vine alături de el. Una alb cu portocaliu, cu pete, așa.

—Mamăăă! se ridică băiatul și fuge spre scara a doua a blocului.

—Speriatule! șoptește Andra și pleacă în partea ailaltă, în speranța că o să dea printr-un miracol de sclifosita Zelda pe undeva pe lângă tomberoane.

Dar nu-i nici o Zeldă, nu-i nicăieri nici o Zeldă și ea nu știe ce-o să se facă de-acum. Cu cine-o să stea ea în toate după-amiezele și în toate serile, până ajunge Laur acasă? Cine o să i se mai ascundă pe sub fustă, când se cuibărește în pat? Cine o s-o mai muște și o s-o mai zgârie și cu cine o să mai danseze ea când vine de la birou? Cine o să-și mai bage gheruțele în părul ei și cine o să-i mai agațe cerceii? Cine o să mai alunece pe gresia din hol când o să arunce încolo mingiuca de cauciuc? Bine, nu că acum ar mai avea de ce s-o arunce.

Nici nu știe cum ajunge iar acasă, în dormitor, se trezește acolo cu cheile într-o mână și cu telefonul în alta, cu lacrimi pe obraji și cu ochii în ceață, cu muci pe buza de sus. Ia un șervețel din cutia de Mototol de pe noptieră și se așează iar turcește în mijlocul patului. Laptopul rămăsese deschis, dar nu mai are nici un chef nici de facebook, nici de nimic. Până la urmă, dă un share la articolul despre pisica lui Mingus și, ca să n-o apuce iar plânsul, lăsă ecranul peste tastatură și stă așa câteva minute, cu ochii în sus, la muchia unde se întâlnesc peretele din față ei și tavanul. Și, într-un târziu, bosumflată, scoate o pernă de sub cuvertură și își ascunde fața în ea.

Când se trezește, nu mai intră nici o geană de lumină printre jaluzelele trase.

—Futu-i!

E aproape șapte jumate,se repede în baie, se sperie când dă cu ochiii de fața ei în oglindă și începe cât poate de repede să se demachieze și să se spele. În ce hal era, cu tot rimelul scurs și mozolită de fard înmuiat! Cum putuse să rămână așa? Pe urmă schimbă în grabă fața de pernă, o aruncă pe cea murdară în coșul de rufe și se duce în bucătărie. Așaaa, deci e opt fără zece, Laur îi spusese că ajunge cam între opt jumate și nouă, deci teoretic ar avea timp, până face și el un duș, poate chiar s-ar potrivi totul la fix.

Scoate mușchiul de vită din frigider și se apucă să-l taie, să-l fâșieze. Acum, dacă ar fi fost și Zelda cu ea, mai mult ca sigur că i s-ar fi încurcat printre picioare, ar fi lovit-o cu vârful cozii pe gambe, s-ar fi uitat la ea în sus și ar fi așteptat să fie băgată în seamă. Oare ar fi avut voie vită? Adică de ce nu? La urma urmei, era carnivoră, un fel de leuț, dacă ar fi putut, ar fi vânat vaca, i-ar fi sărit la beregată și ar fi pus-o jos, s-o facă și ea la fel de fâșii. Și-o și închipuie fugărind prin curtea unei ferme o bălțată, bălțata fuge destul de repede, aproape la fel de repede ca o pisică, găinile cotcodăcesc și se feresc din fața lor, încearcă să zboare și ridică și mai mult praful, bălțata mugește și ea, speriată, dintr-un grajd se aude nechezatul nervos al unui cal, doar Zelda aleargă în tăcere, uite-o cum o prinde în sfârșit și o trântește și începe s-o sfâșie, exact ca la Animal Planet.

În timp ce vita începe să fiarbă ușor în tigaie, ia din dormitor telefonul, unde are salvat linkul pentru rețetă, ca să fie sigură că nu greșește ordinea etapelor următoare. Deci poate deja să se apuce să taie ceapa, morcovii, ardeiul iute și kapia, ca să le aibă gata, fiindcă vaca n-avea nevoie să fiarbă mai mult de cinci, hai, șase minute. Probabil că era fragedă, mai degrabă vițică decât vacă-vacă, un copilaș adolescent și ea, o fetiță a nimănui, la fel ca Zelda, la fel ca fetița pe care-o văzuse mâncând vată de zahăr când venea de la piață, la fel ca toate. Care toate? Toate, așa. Face fâșii subțiri și morcovii, și ardeii kapia, și ardeiul iute și nimeni n-ar putea ști dacă lacrimile care i se înnoadă sub bărbie sunt de la ceapă, de la Zelda sau de la nici ea nu știe ce i se întâmplase, de ajunsese, uite, o gospodină la nici 30 de ani sau, mai exact, la nici 28, în loc să meargă la un film sau să iasă cu prietenele pe undeva, dacă tot lucrează cu jumătate de normă, doar până la 1.00, dar să le ia dracu, de ce să fie doar de la una, de ce n-ar avea voie să plângă de la toate la un loc sau de la nimic, dacă așa are ea chef, de ce să dea socoteală pentru ce plânge, ce, ei cine și pentru ce îi dă socoteală vreodată?

Își suflă nasul într-o bucată de hârtie prosop, fâșiile de vită probabil s-au fiert, le încearcă puțin cu furculița, dar nu-și dă seama dacă așa trebuie să fie, oricum o să mai stea pe foc și fierb deja de mai bine de zece minute, dar parcă nu le-ar trece printr-un jet de apă caldă de la chiuvetă, cum scriu ăia acolo, aia e apă menajeră, cine știe ce mizerii lasă pe carne, mai bine pune repede pe aragaz încă o crăticioară și, până se încălzește puțin apa, are timp să desfacă sticla de Pinot Gris din frigider, fiindcă oricum trebuie să pună și la vită ceva mai târziu. Partea proastă e că a uitat să ia ulei de măsline, dar n-o să tușească Răzvan nici de la ăsta obișnuit. Stai, Laur, cum Răzvan? De ce i-o fi venit în minte Răzvan? Să nu uite să se mai uite pe facebook ceva mai târziu, să nu fi comentat cu cine știe ce tâmpenie iar. Și, uite, partea și mai proastă e că aproape că i s-a umplut toată tigaia cu ceapă și nu-i mai încap fâșiile de kapia și de morcov, chiar dacă pusese doar doi kapia mai măricei și doi morcovi, nu patru kapia și un morcov, cum scria în rețetă, că atunci sigur nu i-ar mai fi încăput și ar fi intrat în panică de tot și cine știe ce mai făcea. Ia din sertarul cu scule de gătit o paletă mică de lemn, mai mult un fel de lingură cu grilaj, și apasă cu ea pe fâșiile de ardei și de morcov care stau mari, țepene ca niște bețe, mai degrabă deasupra tigăii decât în ea, un morman peste care nu mai încape nimic. Hai, mă, înmuiați-vă odată! Vă rog eu, înmuiați-vă! Iar fâșiile, cuminți, o ascultă, încep să se înmoaie puțin și, pe măsură ce se înmoaie, ajung la uleiul încins și altele de deasupra și se înmoaie și ele și tot așa, iar acum poate să pună și carnea.

În rețetă nu scria nimic de încă puțină apă, dar parcă nu-i vine să creadă că vita se face bine așa, doar cu câteva minute cu cât a dat într-un clocot, iar pe urmă încă un pic în ulei, cu sosul de soia și mierea. Toarnă pentru siguranță încă o jumătate de cană de apă, pe lângă paharul de vin, și-i pune și un capac de la o oală, să se facă puțin înăbușită, că, uite, e abia 8.28 și Laur sigur nu ajunge mai devreme de 9.00, doar îl cunoaște. Mai soarbe o gură de Pinot din pahar și se duce în hol, să-și ia din geantă căștile, ca să asculte ceva. Ce să asculte ea, ce să asculte? Pune de la început albumul „Dear Heather”, că n-are chef de nimic vesel și săltăreț după povestea cu Zelda, vrea ceva de jale, de dor, de de-astea, și-și prinde telefonul de braț cu banderola de fitness. Biata Zelda, pe unde o fi ea acum, sărăcuța? So we’ll go no more a-roving/ So late into the night și se duce la fereastră și se uită în noapte, în jos. Ce șanse sunt să-i găsească ochii sclipind în întuneric, două stele pe pământ, nu în cer? Nici una, nici o șansă și nici o stea și se întoarce cu căștile în urechi și în mână cu paharul de vin, schițând ușor un pas trist de dans. Ar trebui să se mai uite puțin în tigaie, să vadă cât au scăzut alea, dar nu, e prea devreme, trebuie să se învețe să aibă mai multă răbdare, să nu mai fie așa repezită mereu, și își impune să verifice abia după ce se termină și „The Letters”. Până atunci mai e și „Because Of” și profită de asta ca să se uite pe telefon dacă a comentat cineva ceva la articolul cu pisica lui Mingus, dar nu, are doar patru like-uri, iar la poza cu fata din ceașcă doar unul, de la o tipă pe care n-o știe, cineva din Oradea. Totuși, nu, nu se poate abține până la urmă și ia capacul de pe tigaie.

—AAAhhh, futu-ți pizda pizdelor mă-tii! normal că a fript-o și normal că l-a scăpat pe jos și normal că a dat pe gresie și jumate din paharul de vin din mâna ailaltă.

Numai de șters gresia nu avea ea chef acum, dar n-are încotro, se duce și ia o cârpă din baie, But now you’ve got the gist/ Of what my letters meant. Unde-o fi Zelda?Acum ar fi venit să-și bage și ea mustățile pe-aici, să miroasă ce șterge, The ones you did’n burn, măcar să-i fi lăsat un bilet cu unde se dusese, să fi scrijelit ceva cu gheruța pe undeva, să aibă adresa ei și să-i scrie din când în când câte-o scrisoare, și Zelda să citească așa cum citesc toate pisicile în calendar. De când n-a mai primit și ea o scrisoare adevărată, pe hârtie! I said there’d been a flood, se duce și stoarce cârpa și se apucă să se spele pe mâini și vede ultima cicatrice, vindecată aproape de tot, pe care i-o lăsase Zelda pe mână. Ce-o să facă ea când o să treacă și cicatricea asta? Ce-o să rămână din Zelda?Își pupă încheitura, pupă ultima urmă a Zeldei și se întoarce în bucătărie.Gata, gata de-acum fără sentimentalisme, picură în tigaie o lingură de sos de soia, ia din dulapul de sus borcanul de miere neînceput și, în timp ce se chinuie să-i deșurubeze capacul, aude soneria de la intrare.

—Deschide tu, strigă ea din ușa bucătăriei, cu fundul borcanului sprijinit de stomac și cu capacul apucat cu cârpa de vase.

Dar soneria se aude încă o dată, ba nu, de încă două ori, legat. Of, surd e!

—Deschide tu, țipă și mai tare. Gătesc.

It took you years to cross, iar borcanul într-un final se deschide, tocmai când intră Laur în casă. The lines of self-defense, mai are de pus piper, boia dulce, sare și cam gata, în cinci minute cel mult scade și sosul cât ar trebui.

—A ce miroase așa bun? bagă el capul în bucătărie.

—A căcat, îl repede Andra. Tu dacă-ai fost în stare să deschizi ușa de jos, de ce nu descui și aici și mă faci să țip ca nebuna? Ți se pare că stau degeaba, n-am altă treabă decât s-o fac pe ușiera ta?

—Am zis să nu te găsesc cu amantul, încearcă Laur s-o dea pe glumă. Să aibă timp să sară pe geam.

—Amantul, nu? întoarce Andra la el o privire de gheață, în timp ce amestecă în tigaie cu lingura-paletă-grilaj. Că eu vin la ora asta acasă, nu tu.

Ia o crăticioară, o umple pe jumătate cu apă și o pune pe alt ochi al aragazului, în partea din spate.

—Nu, serios, revine Laur după ce s-a descălțat, ce faci acolo? Pot să te-ajut cu ceva?

Andra tace și amestecă în tigaie, deși nu e nevoie. I was there for you/ I walk the streets/ Like I used to do. Sărise câteva piese, că o enervau și Undertow, și Morning Glory, și alelalte două, nu le mai știa titlurile. Când el e gata să iasă iar din bucătărie, îi spune peste umăr:

—Pune-i și tu un plic lu’ Zelda, că iar mă-nnebunește pe urmă la masă și nu pot să-i dau, că e picant. De somon sau de vită și ficat, că de pește nu-i place, adaugă când Laur se apropie de bufetul de lângă fereastră, unde sunt plicurile.

—Zeelda! strigă Laur, pe vine, în timp ce varsă plicul în farfurioara de lângă bolul cu apă. Apa i-ai schimbat-o azi?

—Nu, te-am așteptat pe tine s-o schimbi acum, noaptea.

—Hai, măi, ce ai? se ridică Laur. Zeelda! Zeeldaa! Pleacă el către sufragerie.

Sosul ar fi aproape gata, dar încă nu s-a fiert apa pentru orez și nu-i vine să pună deja vita în farfurii, să nu se răcească. Ia de pe masă sticla de vin și mai toarnă un pic în tigaie, să nu se ardă, să mai reziste puțin. Eating food/ And drinking wine/ A body that/ I thought was mine.

Dar nu mai are nici un chef de muzică, își scoate căștile, își desprinde de pe braț telefonul și-l lasă în punga cu forme pentru brioșe, ca să n-o încurce pe-acolo.

—Zici că n-am timp să fac un duș rapid? revine Laur. Ce face asta, tot n-a venit?

—Vorbește și tu frumos despre ea, nu cu „asta”, i se înmoaie Adei tonul. Poate de-aia nu vine. Nu, n-ai timp. Și ăla e ultimul, să știi, îi spune când îl vede turnându-și și el în pahar.

—Nu-i nimic, oricum nu mai conduc în seara asta.

—De ce, ne-am luat mașină și nu știu eu? Sau domnul a primit mașină de serviciu? scormonește ea prin sertarul cu tacâmuri și pe urmă pune două furculițe pe masă.

—Deci ți-a plăcut atunci, în mașină la Ciprian, se apropie Laur zâmbind, dacă observă că i-au mai dispărut nervii puțin.

—Lasă-mă, că am treabă acum, nu vezi? Mie nu-mi pune nimeni masa când m-adun de pe drumuri. Mai bine cheam-o odată pe Zelda, că cred că iar doarme la mine pe pernă.

—Nu-i nici în dormitor, am fost eu mai devreme.

—Cum nu-i nici în dormitor? se oprește Andra și-l țintuiește cu privirea. Să nu-mi spui că ai scăpat-o afară când ai intrat!

—N-a fost, măi, nici n-am văzut-o de când am venit.

—Zeeldaa! Zeeldaa! pleacă Andra prin casă. Pune și tu un plic de orez în apa aia, că fierbe, nu sta așa, îi aruncă din hol, când se întoarce din dormitor, în vreme ce se încalță cu tenișii. Nu-mi vine să cred ce prostii poți să faci, nu-mi vine să cred, bombăne. Cum să nu vezi că iese pe lângă tine?

—Nu vrei să mă duc eu?

—Ce, nici măcar un plic de orez nu poți să pui în apă? trântește în urma ei ușa de la intrare.

Sună peste trei-patru minute și, când Laur îi deschide, o găsește în prag cu ochii înroșiți și cu lacrimi curgându-i mari pe obraji. Se lasă pe vine imediat ce intră în casă, cu brațele petrecute peste burtă, îmbrățișându-se, ținându-se de coate, și izbucnește într-un hohot de plâns cu suspine. El dă să-i pună mâna pe umăr.

—Lasă-mă, scârțâie Andra încet, scuturându-se.

—Hai, mă, se lasă și el pe vine în fața ei și o atinge din nou, de data asta pe păr.

—Ți-am spus să mă lași, urlă Andra la el, în timp ce se ridică. Are ochii ieșiți din orbite. Cum ai putut să-mi faci una ca asta? țipă ea. Cum ai putut? și se înmoaie din nou, și iar se lasă pe vine și își ascunde fața, își pune fruntea pe genunchi și hohotește, tremură.

—Ai fost și pe-afară?

După două secunde, Andra scutură încet capul că nu, iar Laur se apleacă să se încalțe.

—Hai, că vin repede.

—Futu-i, se repede ea la aragaz și stinge ochiurile, imediat ce el a ieșit. Nici măcar să te uiți la mâncare să nu se ardă nu ești în stare, îl bombăne în absență.

Înainte să pună în farfurii, se duce la chiuvetă, se clătește puțin pe mâini și își dă cu apă pe față.

—Nu e? scoate capul pe geam, când îl aude pe Laur cum o strigă pe Zelda. Dă o tură, îi face semn cu mâna să înconjoare blocul. Dă o tură!

Dar el se întoarce cum a plecat, și pe urmă stau amândoi față în față la masă și se uită în farfurii. Laur ia din când în când câte puțin și abia mestecă, iar ea își strânge tâmplele între palme. După câteva minute, șoptește abia auzit, mai mult pentru sine:

—Nu înțeleg. Nu înțeleg cum să nu te uiți și să-mi faci una ca asta.

Și atunci se aude soneria de la intrare.

—Cine pizda mă-sii o fi? se ridică Laur.

E o doamnă de vreo șaizeci de ani, cu o bluză de trening peste o helancă verde puțin scămoșată, și o ține în brațe pe Zelda.

—Vaai, ce pisică frumoasă aveți! Se apleacă să-i dea drumul în casă, iar Zelda sare din brațele ei. Și cumintee! Nu-i așa, fetiță? Nu-i așa fetița mea?

Zelda întoarce plictisită capul și-și continuă mersul către bucătărie, iar Laur nu înțelege nimic.

—Mulțumim frumos, doamna… Unde-ați găsit-o, oftează el ușor, ușurat.

—Stoianov, de la patru, ridică doamna un deget către tavan. Deci atât de cuminte eee! se miră ea în continuare. Eu n-am mai văzut pisică atât de cuminte. Toată după-amiaza n-a zis nimic, un mieunat n-a scos, nimic-nimic-nimic, nu i-am auzit gurița deloc.

—Aa, deci mai devreme ați găsit-o.

—Pe la trei jumate. Urcase sărăcuța la noi și stătea covrig pe preș la doamna Enescu, își coboară ea vocea. Aia cu băiatu-ăla, Doamne iartă-mă! Și eu am ieșit să dau puțin cu mătura, că veniseră de dimineață să-mi dea gaură pentru cablu, că ne mutăm la Digi, să prindă și Viorel al meu sport, și n-apucasem să fac curat după ei. Și când o văd! Uite-așa se uita la mine pe sub sprâncene! Am luat-o imediat, că știam că-i a dumneavoastră, am văzut-o și data trecută când stătea la ficusul de la doi și-a găsit-o doamna acolo. Și-am trecut eu mai târziu puțin, am sunat la dumneavoastră, cred că după vreo oră, dar nu era nimeni și-am zis să stau eu cu ea azi, să-mi mai țină de urât până veniți.

—Mulțumim frumos, îngaimă Laur.

—Și să știți că-i mâncată, am avut grijă de ea, se întoarce doamna Stoianov, după ce dăduse să plece. I-am dat plic cu pește, că mai aveam de la motanul lu’ fiică-mea. Stătea aici, aproape, arată ea cu mâna într-o direcție nedefinită, pe Răzoare, și-mi lăsa să-i dau eu mâncare și apă când pleca ea cu mașina prin țară, că lucrează la o firmă, distribuie medicamente. Și din primăvară, de când și-a făcut casă în partea ailaltă, spre vale, la margine, nu mă mai duc, că-i departe și are ea pe una pe-acolo care vine și-i face și curățenie, una Rodica, și-i dă ea de mâncare lui Stan. Ce Stan, că-i uite-atâta, râde doamna Stoianov și arată cu mâinile ceva foarte mare. E Bran, nu Stan. Auziți cum a putut să-i spună! Ei, dacă așa i-a plăcut! ridică ea concesiv din umeri. Pe-a dumneavoastră cum o cheamă? Că n-am știut cum s-o strig azi.

—Zelda, îngaimă Laur cu mâna pe clanță.

—Aa, frumos și Zelda, aprobă vecina, în timp ce face un pas în spate. Ei, vă las. Noapte bună!

—Noapte bună și mulțumim mult încă o dată!

După ce închide ușa, Laur o găsește pe Andra în spatele lui.

—Să nu îndrăznești! îi scrîșnește ea, arătându-i arătătorul. Să nu te prind că îndrăznești să spui ceva!

Se duce și se încuie în baie, se așază pe jos, sprijinită de cadă și încearcă să plângă, dar nu mai poate, nu-i mai dă nici o lacrimă. O ascultă pe Zelda cum zgreapțănă în lemn mieunând și se uită fix la unghia cu oja ciobită.