Am aflat, zilele acestea, de moartea lui Bujor Nedelcovici. Cumva – îmi pare rău să o spun – mă așteptam: știam că e foarte în vârstă. Când l-am cunoscut eu, în 2000, avea 64 de ani, dar mă uimise vitalitatea sa. Avea un băiețel, elev de școală, pentru care își făcea griji, ca orice părinte.
Pierdusem legătura cu el – la adresa de e-mail nu mai răspundea, nu se descurcase niciodată prea bine cu noile mijloace de comunicare (o dată, la Paris, mă rugase să vin la el ca sa încerc să văd ce are e-mailul lui că nu merge, explicând cu umor: „mi-am zis că trebuie să intru și eu în rândul lumii cu metoda asta nouă de comunicare.”)
Cărțile lui mă impresionaseră și am scris despre ele; fusesem chiar atât de entuziasmat, încât făcusem rost de adresa lui pariziană și îi scrisesem, și avusese amabilitatea sa îmi răspundă că îi plăcuse mult ce am scris. Ne scrisesem apoi o vreme – în manieră „clasică” la acea vreme –, iar când am ajuns la Paris, l-am căutat, pentru ca apoi să fiu profund mișcat de ajutorul neprecupețit pe care mi l-a dat în încercarea mea de-a „încerca – tardiv – exilul”, de la acte necesare și până la adrese de localuri studențești unde se poate mânca mai ieftin și sfaturi pentru menajarea sămătății, ca să nu mai spun de sprijinul moral discret (o dată a remarcat: „În sfârșit, te văd zâmbind.”)
Îi cunoșteam periplul, datorat contextului politic dictatorial, dinaintea intrării în literatură și a exilului, dar în discuțiile noastre nu a pomenit decât trecător de el, relatându-mi mai curând vicisitudinile inițiale ale exilului, dar tot fără amărăciune. Avea o bună-dispoziție constantă, reconfortantă. Avea o garsonieră rezervată exclusiv scrisului și care m-a încântat: era, firește, plină de cărți.
Era un om care, totuși, în pofida aparenței de bonomie și a vitalității, fusese nevoit să lupte cu unele rezistențe interioare și să se învingă pe sine. I-am mărturisit întâmplător că mă temeam să zbor cu avionul, și mi-a spus că și el la fel, dar că își impusese să își învingă teama. „Trebuie să-ți spui că poți.” Și am reținut ce mi-a spus odată, în alt context: „Nu te poți ridica decât după ce atingi fundul prăpastiei, și salvarea e individuală.”
Ne-am mai reîntâlnit la Paris, apoi la București, unde venise când Paralela 45 îi edita operele complete, și revederea a fost emoționantă de ambele părți. Apoi, cum spuneam, am pierdut legătura, dar nu și amintirea lui, niciodată. (Nicolae Baltă)
Eul indestructibil
După nouă ani de la redactare şi după şase ani de la editarea în străinătate, al şaselea roman al lui Bujor Nedelcovici apare, în sfârşit, și în România. Autorul – absolvent al Facultății de Drept, silit din „motive politice“ („originea socială“) să îşi câştige existența, timp de doisprezece ani, lucrând în meserii şi medii aflate sub condiţia sa intelectuală – face parte dintre scriitorii cu o biografie pe cât de zbuciumată, pe atât de aparte. Debutând în 1970 cu romanul „Ultimii”, Bujor Nedelcovici își completează opera cu o trilogie de factură autobiografică, reunită, la a doua ediţie, sub titlul „Somnul vameşului” (1983), pentru a-şi „încheia“ apariţiile editoriale din țară în 1980, cu romanul „Zile de nisip. Al doilea mesager” nu va putea fi publicat decât la Paris, în 1985, la „Albin Michel“, cu titlul „L’Hérétique apprivoisé”, fapt care i-a provocat romancierului suficiente probleme, datorită, în primul rând, întoarcerii sale în țară după apariţia cărții la Paris. Plecarea definitivă va avea loc doi ani mai târziu, actualmente Bujor Nedelcovici trăind la Paris și fiind redactor la revista „Esprit”.
Într-un articol confesiv publicat în „România literară“ în 1991, romancierul povesteşte pe larg această „aventură“, ca şi suita de incidente declanşate la întoarcerea în țară. Ecouri ale „apariţiei“ se răspândiseră deja, și nu numai în mediile literare… Fapt este că „Al doilea mesager” a deranjat considerabil „regimul de la Bucureşti“, şi pe bună dreptate. Romanul constituie o sinteză ingenioasă între o utopie și un roman al individului, de tipul confesiunii, eventual autobiografice: trimiterile la „1984” al lui Orwell transpar din întregul specific al cărţii, care, plasând acţiunea (mediul, personajele, „intriga“) într-un cadru aspaţial şi atemporal („Insula“, „Guvernatorul“, „Metropola“), pune în discuţie amănunte și caracteristici dintre cele mai concrete ale societății totalitare, de la controlul gândirii (împins până la autocontrol, respectiv autodenunțare) și până la detalii sordide, de genul cantinelor mizere, a lipsei cronice de produse alimentare (o parte din ele cartelate) a frigului și a întunericului din case. În privinţa laturii ideatice, a dimensiunii teoretice, de sistem a societăţii dictatoriale, Bujor Nedelcovici pare să vrea să îl depăşească pe maestrul absolut, Orwell: dublugândul şi nouvorbirea aceluia sunt anacronice și înlocuite, cum spuneam, cu o autoîndoctrinare perfectă a cetățeanului, încât, la primul simptom de sciziune între „linia oficială“ a convingerilor şi tendinţele sale lăuntrice, acesta pune mâna pe telefon şi cheamă „Institutul“, unde este internat de îndată pentru a fi readus pe „calea cea dreaptă“, nu însă – şi aici este culmea oribilului inventat de prozator – prin vreo formă de drogare și sugestionare și cu atât mai puțin prin tortură sau orice alt mijloc de constrângere, ci printr-un sistem complicat de „psihanalizare“ (numit „ideoterapie“), de „extirpare a sufletului“ şi de înlocuire a acestuia cu unul artificial, calculat şi impus de specialişti.
Romanul se ocupă însă cu precădere nu atât de analiza societății totalitare (fie ea şi împinsă dincolo de limitele utopiei), cât mai ales de confruntarea dintre individ şi sistem. Mai exact: dintre un individ ferm, de o tărie şi consecvenţă morală fără cusur și un sistem care a abandonat de mult metodele de „convingere“ poliţieneşti, nedevenind însă prin aceasta decât cu mult mai periculos şi infailibil. Pentru a demonta procesul acestei confruntări, prozatorul creează un personaj care se întoarce pe „Insulă“ (adică în țara natală) după un sejur (o peregrinare, de fapt) de unsprezece ani în străinătate: un eu, aşadar, intact, o personalitate pură, neatinsă şi deci necontaminată, în vreun fel cât de mic, de transformările petrecute în locul pe care îl părăsise, şi despre care nu mai ştia, pe deasupra, mai nimic de multă vreme… Protagonistul, Danyel Raynal (supranumit de prieteni „Milord“) publicase câteva cărți de succes în intervalul petrecut în afara țării (dintre care una primise un premiu important) și predase la câteva universități, printre care şi Heidelberg, devenind astfel o personalitate în mediile intelectuale străine. Se poate spune că întoarcerea în „Insulă“ trebuia să fie una triumfală, şi chiar aşa și este… într-o oarecare măsură. Toți prietenii şi toate cunoştinţele îl felicită, asigurându-l că i-au văzut fotografia în ziare şi că au citit cronicile elogioase despre cărțile sale… Scriitorul se întoarce, așadar, într-o perfectă normalitate aparentă, pe care primele zile ce urmează nu par decât să o confirme: rectorul universității îi oferă un curs de literatură, iar directorul editurii la care Raynal depusese un volum de eseuri înainte de plecare îl asigură că acesta se va afla în librării în maximum o lună. Reinstalat în casa rămasă de la părinţi, regăsindu-i atmosfera familiară, Danyel Raynal are toate motivele pentru a se simți fericit – şi chiar este, trăind intens sentimentul „întoarcerii acasă“şi al plenitudinii realizării sale, la aproape 50 de ani. Bujor Nedelcovici posedă o deosebită finețe în surprinderea revelațiilor gradate, a procesului pe etape de „priză cu realitatea“, înregistrând cele mai mici nuanțe „trădătoare“, discordante cu fațada. Amănunte semnificative care ar putea fi înecate în aparenţa înșelătoare și îndeosebi în euforia regăsirii locurilor natale infiltrează rând pe rând conştiința protagonistului, adunându-se și constituindu-se până la urmă într-un bloc compact. Dovezile masiv-revelatoare ale anormalului nu întârzie, de altfel, să își facă apariția, într-un crescendo chiar brutal: postul la facultate, deşi aprobat, nu poate fi luat în primire din cauza întârzierii „fondului de salarii“, iar cartea depusă la editură (pe care autorul refuză să o mutileze, aşa cum i se sugerase) întârzie să fie trimisă la tipar. Cunoscând bine mecanismul birocraţiei şi metoda camuflării adevăratelor intenţii negative, scriitorul îşi oferă plăcerea de a le etala cu lux de amănunte, păstrând proporţiile eşalonării lor în timp, mergând de la contradicţia perfidă dintre faţada bunăvoinţei afişate cu zgomotoasă siguranță și intenţiile diametral opuse, de boicotare hotărâtă, ca urmare a „ordinelor de sus“, care se ascund îndărătul paravanului afișat pentru naivi.
Birocrația nu este decât un instrument pus în slujba puterii, o armă deosebit de eficace a acesteia. Constrâns, în scurtă vreme, să accepte adevărata stare de lucruri, scriitorul Danyel Raynal merge într-o audienţă la Guvernator, după ce înaintase câteva zeci de memorii decanului facultăţii și directorului editurii. În urma întrevederii și a refuzării ofertei acestuia de-a părăsi Insula, degringolada scriitorului este pe cât vertiginoasă, pe atât de completă: contul îi este blocat în bancă, încercările de a-şi găsi o slujbă se izbesc de un zid, în locuință îi sunt introduși (din motive de „spațiu excedentar“) doi chiriași, drept pentru care locatarul se refugiază, pentru a avea liniște și a putea scrie, în garaj… Mâncând, prin bună-voinţa unei ospătărițe admiratoare și fostă studentă de-a sa, la cantina săracilor şi vânzându-şi, pe rând, mașina şi mobila, Raynal îşi menţine cu îndârjire hotărârea de a se opune sistemului totalitar, necunoscându-i încă, la acea dată, metodele implacabile. Un prieten de-al său, Jean Elby, singurul „nedomesticit“ și de aceea locuind într-o anexă a Institutului, îl sprijină în decizia sa, îndemnându-l chiar la opoziţie fățișă. Toți ceilalţi prieteni și colegi de studii trecuseră de mult de partea Puterii… Aici abia își dă Bujor Nedelcovici măsura inventivităţii și a abilității psihologice: vorbind, la un Congres al Ligii, transmis în direct de televiziune în toată Insula și denunțând anomalia instaurată de Guvernator, el înregistrează cu stupoare absenţa oricărei reacţii din partea compatrioţilor deveniți „un popor de mancurți“. Aceasta marchează înfrângerea reală şi este momentul în care dârzenia începe să i se clatine: abrutizarea oamenilor – reprezentând o paralelă cu situația României anilor 1980, este limpede – a atins un stadiu atât de avansat, încât nu mai poate fi clintită de nimic și de nimeni. Este ceea ce îl determină să îi ceară lui Victor Labry – prietenul care îl vizitase în noaptea întoarcerii sale, intelectual cu o funcţie importantă în Ligă şi în Colegiul Superior – internarea la Institut, în vederea „reeducării“ sale, a renunţării la „eu“ în favoarea lui „noi“ în numele progresului societății. Înfrângerea este completă, iar comentariul – fără echivoc: „Presiunea morală exercitată în timp și fără scrupule poate să distrugă un om ca pe o cutie de chibrituri ! (…) Dintr-un om se poate face un cal, un cartof, o zgardă, sau… orice vrei. Iar cel care a spus: omul nu poate fi învins, ci doar distrus s-a înşelat ! Auzi ! M-a înşelat! Poate fi învins, modificat, dezagregat… cum doreşti şi când doreşti ! Iată adevărul ! Vă spun eu, un om-cal, un om-broască, om-păianjen, om-gânganie care a început să uite ce a fost…“ Existase, ce-i drept, un avertisment venit exact din partea prietenului sau Jean Labry, rezumând condiția dramatică a intelectualului protestatar: „Am simţit de prea multe ori cât de stupid şi idiot poate fi cel care tace când toţi aplaudă sau ţipă când ceilalţi tac. Acum ori trecem la fapte ori ne băgăm singuri pumnul în gură. (…) Știi cum îşi asigură cineva puterea asupra unui om ? Făcându-1 să sufere permanent: sărăcie, teamă, închisoare, tortură fizică sau morală… spunându~i în acelaşi timp cât e de fericit. Asta a fost întotdeauna, Danyel. Dacă vrei să vezi cum va arăta viitorul tău în clipa în care vei comite un singur gest de protest… Imaginează-ți o cizmă care îţi striveşte mâna în care ai o filă de manuscris… Nu ! Tu rupi încet ultima pagină de manuscris, o arunci la gunoi şi apoi săruţi cizma călăului. Salvatorul şi binefăcătorul tău ! Aşa o să arăţi !“
Prezicerea nu se adevereşte, rafinamentul autorităţilor Insulei depăşind orice prevederi în domeniul totalitar: odată internat în Institut, lui Danyel Raynal i se prescrie, ca primă terapie, redactarea unei cărți despre intervalul dintre întoarcerea şi capitularea sa; odată scrisă, ea este tipărită sub titlul „Jean Elby”. Tipărit este şi volumul său de eseuri, „Gânduri pentru mai târziu”, blocat iniţial. Guvernatorul şi sistemul consolidat de el sunt prea puternici pentru a nu-şi îngădui să „demonstreze“ existenţa democraţiei şi a libertăţii în Insulă… singurul preţ fiind supunerea totală a contestatarului iniţial. Scriitorul învins este numit consilier principal al Guvernatorului, devenind astfel „noul mancurt“ – care este şi titlul celei de-a doua părţi a romanului, formată din jurnalul „reeducării“ sale. Lectura acestor note – după opt ani de la capitulare, în timpul unui concediu acordat de Guvernator –declanşează un soi de „developare“ a realei personalităţi, rămasă, de fapt, neatinsă. Există două momente esenţiale, bazate pe același element, ce provoacă procesul de capitulare, respectiv de revoltă în finalul ambelor părţi ale romanului: copilul fostei sale chiriaşe, Gregoire Belfont, constituie factorul ce catalizează hotărârea lui Raynal de-a se preda, reeducându-se şi apoi de-a se revolta, scuturându-se de falsa personalitate inoculată. Gestul uman al copilului de a-i oferi mâncare, atunci când nici Jean Elby nu îi mai dădea vreun semn de încurajare, după intervenţia televizată, își găseşte replica în gestul scriitorului, de peste ani, de a facilita fuga din Insulă a tânărul și a mamei sale, ca urmare a reproşului aceluia de a-l fi trezit (și menţinut astfel) la realitate prin accesul la cărțile și discurile oferite, respectiv prin accesul la cultura care de mult fusese eliminată de Guvernator. Cele două momente marchează „căderea“ și revenirea la viaţă a lui Danyel Raynal: întâia oară fiindcă mai există cineva în stare de reacţii umane şi, poate, capabil de a se păstra astfel, iar a doua oară – practic din exact același motiv, dublat probabil de o conştiinţă neştirbită a responsabilității. Bineînţeles că expedierea celor doi peste graniţă atrage după sine „căderea în dizgraţie“ a prozatorului care îşi ocupă locul în anexa Institutului (destinată celor „nereeducabili“) alături de Jean Elby. Romanul se încheie odată cu redactarea cărţii pe care Raynal a scris-o despre exact aceasta a doua metamorfoză – care nu este decât o revenire la normal – şi cu întoarcerea unui prieten de-al său din străinătate, care vine să îl vadă la institut, aşa cum, cu ani în urmă, Raynal mersese să îl întâlnească pe Jean Elby, neştiind nimic din cele ce se întâmplă. Va avea Marcel – „al doilea mesager“ – mai mult succes ? Finalul rămâne deschis, în pofida certitudinii răspunsului negativ, dat de propria-i experienţă consumată.
Spuneam, în altă parte, că proza lui Bujor Nedelcovici este una a individualului. „Cultul“ individului, al eului ca valoare supremă – în pofida tuturor imperfecţiunilor sale – constituie pledoaria esenţială în „Al doilea mesager”, ca şi în întreaga operă anterioară. Respingerea nivelării, a „egalizării“ forţate în numele unui „Bine“ suprem dar inexistent, fals sub aparențele strălucitoare, rămâne mesajul autorului, adus de protagonistul – și, poate, alter-egoul său – Danyel Raynal, expresie a unei tendinţe irepresibile, deoarece aparține însăși structurii interioare. Individul confruntat cu sistemul, inventator al unei „comunități“ abstracte și imposibile, deci nereale, artificiale: departe de-a accentua „golirea“ eului de complexele și deformările provenite din copilărie, sursă a disconfortului și a inadaptării la cerințele epocii (conform teoriei instituite în Insulă), protagonistul nu reușește să se declare învins de „persuasiunea“ respectivei Ideoterapii. Aceasta poate și datorită scrisului – servindu-i ca „terapie“, dar în alt sens decât cel sperat de „mentorii“ săi – care îi menține trează conștiința de sine și îl împiedică să renunțe la necesitatea libertăţii interioare, cu valoare de supremație absolută.
Eseul face parte din volumul „Universul concentraționar. O privire asupra literaturii interzise”, MNLR, 2021
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Din perspectiva Penelopei
„Sânge!” de Fredric Brown
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Scrie un comentariu