Atelier

Deodată în adâncul pădurii (fragment)

Împrumutând elemente din tradiția biblică, din folclorul idiș și din legendele europene, povestirea inițiatică „Deodată în adâncul pădurii” oferă o parabolă magistrală despre toleranță, compasiune și speranță.

Un sat pierdut între munți, înconjurat de păduri sumbre și stăpânit de teamă și tristețe. Cândva, demult, un blestem pare să-l fi lovit: toate vietățile – insecte, păsări, câini, pisici, chiar și peștii din râu – l-au părăsit. Înspăimântați de o creatură misterioasă pe care o numesc Nehi, oamenii se închid în case, seară de seară, și nu le dau voie copiilor să intre în pădure. Mai ales tăcerea bântuie mica așezare, căci nimeni nu vrea să-și amintească, nici să vorbească de animalele pierdute și de viața de dinainte. Însă doi copii curajoși, Mati si Maia, sunt atrași de taina întunericului și se hotărăsc să afle ce se ascunde în adâncul pădurii și în inimile oamenilor.

„Dacă ai fi Jung, ai identifica precis în «Deodată în adâncul pădurii» motive primordiale și universale. Dacă ai fi istoric, ai găsi niște para­le­lisme istorice evidente. Dacă ai fi biograf, gândul te-ar purta spre extraordinara carte a lui Oz, «Poveste despre dragoste și întuneric», dato­rită rădăcinilor comune. Dar dacă ești cititor, atunci pregătește-te pur și simplu să fii fermecat. N-ai să recunoști nimic altceva și te vei vedea doar pe tine însuți.“

Ian Sansom, „The Guardian”

Totul începuse cu mulţi ani înainte de naşterea copiilor din sat, pe vremea când părinţii lor erau ei înşişi nişte copii: într-o noapte, o noapte umedă şi furtunoasă de iarnă, toate animalele din sat dispăruseră – vite, păsări, peşti, insecte şi reptile, iar a doua zi dimineaţa în sat rămăseseră doar oamenii care-l locuiau şi copiii lor. Emanuela, care pe vremea aceea era o fetiţă de zece ani, a plâns săptămâni la rând de dorul pisicii ei tărcate pe nume Tima, care fătase trei pisoiaşi, doi tărcaţi ca ea şi unul galben-gălbior, căruia îi plăcea să se încolăcească şi să se ascundă în ghete pre cum o şosetă. În noaptea aceea îngrozitoare, pisica şi puii ei dispăruseră, lăsând în urma lor doar un raft gol în pantofarul de la baza şifonierului. A doua zi de dimineaţă, Emanuela a găsit pe raft doar un mic ghemotoc de păr de pisică, două mustăţi şi mirosul dulce-acrişor de pisoi calzi, de limbuţe lipicioase şi lapte.

Câţiva dintre locuitorii mai bătrâni ai satului erau gata să jure că în noaptea aceea văzuseră, dindărătul obloanelor crăpate, cum năluca demonului Nehi trecea prin curţile caselor, urmat de o lungă, lungă procesiune de umbre. Acestei procesiuni i se alăturaseră toate animalele, din fiecare curte în parte, din fiecare coteţ, padoc, staul, cuşcă, colivie sau grajd, un şir de siluete mari şi mici, iar pădurea le-a înghiţit pe toate, până dimineaţa golindu-se tot satul. Până dimineaţa nu mai rămăse seră decât oamenii. Singuri.

Vreme de mai multe zile după aceea, oamenii se străduiseră să nu se privească în ochi unii pe ceilalţi. Din pricina suspiciunii. Sau a uimirii. Ori poate de ruşine. De atunci şi până astăzi, cei mai mulţi preferă să nu vorbească despre această întâmplare. Nici de bine, nici de rău. Nu rostesc nici un cuvânt. Adesea şi uită de ce fac acest lucru, de fapt, mai degrabă preferă să uite. Şi, cu toate acestea, îşi amintesc cu toţii foarte bine, în tăcere, că este mult mai bine să nu-şi aducă aminte. Şi există şi o nevoie de a nega totul, de a nega chiar liniştea însăşi şi de a-i ridiculiza pe aceia care totuşi îşi amintesc. De a tăcea. De a nu vorbi.

Solina Croitoreasa, care pe vremuri păştea capre şi creştea păsări, a pierdut în noaptea aceea tot păsăretul, găinile şi raţele, iar dimineaţa a găsit coteţele goale, fără nici un cântec care să le însufleţească. Soţul ei, Ghinom Fierarul, a dispărut şi el în ziua următoare, fiind găsit abia o săptămână mai târziu, îngheţat şi tremurând de frig printre copacii din pădure, poate din pricina faptului că îndrăznise să plece în căutarea turmei sale de capre şi a păsăretului din ogradă. În clipa în care a fost luat la întrebări de către soţia lui, Solina, şi de toţi bătrânii satului, în încercarea de a-l face să vorbească despre ceea ce văzuse, nu a reuşit să scoată decât vaiete şi suspine. Astfel a debutat boala lui Ghinom, cu pierderea memoriei, după care trupul lui a început să intre la apă, să se usuce, să se prăbuşească în el însuşi, până când a ajuns să încapă într-un cărucior vechi pentru copii, transformându-se într-un fel de mieluşel. Sau de copil.

Pescarul cel bătrân, Almon, făcuse în caietul lui de schiţe, în urmă cu multă vreme, o descriere a celor întâmplate în timpul acelei nopţi. Almon scria în caietul lui că în acea ultimă noapte, cu puţin timp înainte de lăsa rea întunericului, mersese să scoată năvodul din apele râului, şi găsise nouă peşti vii. Hotărâse să-i lase într-un butoi plin cu apă din faţa uşii casei sale, pentru a-i duce la piaţă în dimineaţa zilei următoare. Dar iată că, atunci când s-a trezit dimineaţa, butoiul era încă plin cu apă, însă peştii dispăruseră.

În aceeaşi noapte dispăruse pentru totdeauna şi Zito, câinele credincios al lui Almon, un animal sensibil, dar aidoma unui ceas, un câine tăcut, cu o ureche maro cu alb, iar cealaltă complet maro. Câinele ştia să-şi îndrepte aceste două urechi şi să şi le apropie una de cealaltă atunci când încerca din răsputeri să se concentreze şi să înţeleagă ce se întâmpla în faţa lui. În clipa în care îşi ciulea astfel urechile părea serios şi foarte inteligent, căzut pe gânduri, asemenea unui cercetător pasionat şi concentrat, la un pas de a dezlega unul din tre cele mai mari secrete ale ştiinţei.

Adesea ştia Zito, câinele lui Almon Pescarul, să citească gândurile stăpânului său. Zito era capabil să-i ghicească gândurile chiar înainte ca ele să prindă contur în mintea lui: se ridica deodată din locul în care stătea, în faţa sobei, traversa camera şi se aşeza nemişcat în faţa uşii, cu mai puţin de jumătate de minut înainte ca Almon să se uite la ceas şi să-şi dea seama că sosise timpul să meargă pe malul râului. Câinele acesta era plămădit în aşa fel încât se ridica în două labe şi lingea cu limba lui caldă obrajii lui Almon, îi lingea cu dragoste şi compasiune, pentru a-i alunga cine ştie ce gând trist care avea să-i bântuie mintea peste doar o clipă sau două.

În toţi anii care trecuseră de la noaptea aceea, bătrânul pescar nu reuşise să se împace cu ideea pierderii câinelui: fuseseră legaţi unul de celălalt printr-o iubire plină de tandreţe, grijă şi încredere. Este oare posibil ca animalul să-şi fi uitat dintr-odată stăpânul? Sau poate că i s-a întâmplat vreo nenorocire? Pentru că dacă Zito ar fi fost în viaţă, cu siguranţă ar fi evadat din mâinile oricui l-ar fi răpit şi şi-ar fi croit drum înapoi acasă. Uneori Almon avea impresia că de undeva, de foarte departe, din inima pădurii aceleia dese, ajungea până la el un fel de hăulit grav chemându-l, vino, vino şi tu, nu-ţi fie teamă.

În afară de Zito, în noaptea aceea a mai dispărut o pereche de cinteze mititele, care îi cântau lui Almon Pescarul din cuibul lor de paie, de pe o ramură ce lovea cu delicateţe geamul ferestrei de câte ori adia vântul. Dispăruseră şi carii, care umpleau somnul lui Almon în timpul nopţilor cu sunetul neîntrerupt al săpăturilor în lemnul mobilierului vechi din casa pescarului, prin care îşi croiau tuneluri. Până şi ei amuţiseră pentru totdea- una din noaptea aceea.

Vreme de ani de zile, pescarul fusese obişnuit să adoarmă auzind ronţăitul carilor care-şi săpau drum pe întuneric până în inima mobilei din lemn. Acesta este motivul pentru care, începând de-atunci, îi este foarte greu să adoarmă nopţile: ca şi cum liniştea aceea adân că şi-ar râde de el din întuneric. Astfel, Almon Pescarul stă treaz noapte de noapte, aşezat până târziu în faţa mesei din bucătărie, amintindu-şi cum pe vremuri, la aceleaşi ceasuri, de dincolo de obloanele trase, dinspre pădure, se auzeau lătratul vulpilor, cărora câinii din curţi le răspundeau cu hămăituri furioase, care se încheiau în urlete prelungi. În momen tele acelea, iubitul său câine avea obiceiul de a veni şi de a-şi aşeza capul cald în poala lui, privindu-şi stăpânul cu o expresie de milă profundă, o privire în care strălucea o scânteie de dragoste şi tristeţe. Până când Almon îi spunea: Mulţumesc, Zito. Gata. Aproape mi-a trecut.

Astfel şedea bărbatul singur în noapte, gândindu-se cu dor la câinele său, la cinteze şi la peştii din râu, şi chiar la cari, şi scria rânduri întregi şi ştergea ce scria, ascultând uneori de departe vocea subţirică a băieţelului Nimi, care hălăduia singur, pe întuneric, traversând în fugă curţile şi scoţând sunete asemănătoare suspinelor. În astfel de momente, Almon Pescarul începea să se certe cu creionul lui, se contra cu voce tare cu soba sau răsfoia paginile caietului, în încercarea de a reduc e la tăcere tumultul nopţii şi vuietul râului.

În caietul lui, Almon scrisese că, în lipsa tuturor animalelor, până şi cele mai senine nopţi de vară păreau uneori învăluite într-o ceaţă murdară, o ceaţă care cobora asupra tuturor lucrurilor şi care aproape că îngropa sub greutatea ei întreg satul, inima şi pădu rea. Negura nopţilor de vară, scria pescarul în caietul lui, nu este moale precum vaporii buretoşi şi îngheţaţi ai iernii, ci prăfoasă, murdară şi deprimantă.

Începând din noaptea în care Nehi a răpit toate animalele şi le-a târât după el într-o ascunzătoare din vârful muntelui, locuitorii satu lui îşi trăiau vieţile şi îşi cultivau livezile în linişte şi teamă. Fără nici un animal de companie, fără nici un animal domestic. Singuri. Numai râul continuă să curgă, rostogolind la vale, în apele lui înspumate, pietricele, ramuri, bulgări de pământ. Zi şi noapte, fie vară, fie iarnă, râul acesta nu se opreşte niciodată.

*

Dintre toţi copiii satului, numai doi, Maia şi Mati, simţeau în inimile lor ispita întunericului. Poate tocmai din pricina excesului de avertismente, a tăcerii şi a fricii erau atât de atraşi de pădure, iar imaginaţia îi îndemna să încerce să descopere ce se afla ascuns în adâncurile ei. Mati avea chiar şi un plan încă nepus la punct, pe care i-l împărtăşise şi Maiei, deoarece ştia că ea era mult mai curajoasă decât el. Pe lângă plan şi dorinţa de a merge în pădure, mai împărtăşeau o taină pe care n-o cunoştea nimeni altcineva, nici părinţii, nici Învăţătoarea Emanuela, nici surorile mai mari ale lui Mati, nici Almon, nici Danir Meşterul, nici un prieten şi nici o prietenă. Abia în clipa în care în preajmă nu se mai află nici o ureche străină, Maia şi Mati îşi şopteau unul altuia secretul pe care-l împărtăşeau şi care nu le aparţinea decât lor. Adesea, Maia şi Mati se întâlneau pe ascuns după-amiaza, într-un vechi grajd abandonat aflat în curtea din spatele casei în care locuia Mati, departe de urechile părinţilor şi surorilor, iar acolo îşi puteau spune în şoaptă secretele.

Copiii din sat, printre care se numărau şi surorile mai mari ale lui Mati, observaseră că cei doi şuşoteau adesea, ceea ce-i făcuse să tragă imediat concluzia că Maia şi Mati erau pe cale să devină „o pereche“. Şi, din moment ce erau pe cale să devină „o pereche“, sigur că era plăcut, ba chiar frumos să bârfească puţin pe seama lor, să râdă de ei şi să-i necăjească. Nu este oare adevărat faptul că dintotdeauna, peste tot în lume, un băiat şi o fată care îşi petrec mai tot timpul împreună, doar ei doi, în loc să stea într-un grup de prieteni, sunt imediat consideraţi o pereche? Iar perechile stârnesc invidie. Iar invidia doare şi capătă proporţii şi începe să semene batjocură, aşa cum o rană infectată produce puroi.

Mati şi Maia nu se vedeau însă astfel: în ochii lor nu formau o pereche, ci erau pur şi simplu singurii deţinători ai unei taine. Nici măcar o singură dată nu se ţinuseră de mână şi nu se priviseră adânc în ochi, niciodată nu-şi aruncaseră unul altuia zâmbete şi, desigur, nici nu se sărutaseră, deşi fiecare dintre ei se întrebase, de două sau trei ori, ce e un sărut şi cum se ajunge la el.

Dar nu aduseseră niciodată vorba despre astfel de lucruri. Nu pomeniseră nici măcar un cuvinţel. Ceea ce-i unea pe Mati şi Maia nu era iubire, ci un secret pe care nimeni în afară de ei nu trebuia să-l cunoască. Din pricina tainei pe care-o împărtăşeau şi a faptului că erau luaţi în râs de către ceilalţi, Maia şi Mati se simţeau mult mai apropiaţi unul de celălalt şi mult mai singuri, deoarece în cazul în care cei din jur ar fi aflat secretul lor, ar fi râs şi mai mult de ei şi i-ar fi ridiculizat de două ori mai tare. Toţi aceia care nu sunt cu nici un chip capabili să fie ca noi ceilalţi sunt cu siguranţă atinşi de boala eufo- riei sau de cine ştie ce altceva şi nu ar trebui nici măcar să îndrăznească să se apropie de noi, ci să păstreze distanţa cuvenită, pentru a nu ne molipsi.

Întâmplarea face că ceilalţi îl luau peste picior şi pe Almon Pescarul, din pricina caietului în care-şi nota gândurile, a obiceiului lui de a merge în fundul curţii şi de a-şi chema cu un fluierat, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, câinele care probabil era deja mort de ani buni şi din pricina sperietorii de ciori absolut inutile pe care o ridicase între straturile din grădină. Râdeau pe la spatele lui mai ales din cauza discuţiilor aprinse pe care le purta adesea cu el însuşi ori cu sperietoarea. Nu de puţine ori se întâmpla ca pescarul să se certe chiar cu râul, cu luna sau cu norii care străbăteau cerul. Oamenii din sat se amuzau mai ales pe seama momentelor de împăcare dintre Almon şi sperietoare sau dintre Almon şi zid ori bancă, împăcare ce urma fiecăreia dintre certuri sau despărţiri.

Până şi pe Lilia Brutăriţa, mama văduvă a Maiei, o luau peste picior locuitorii satului, ba chiar aveau obiceiul de a-şi răsuci un deget în dreptul tâmplei atunci când vorbeau despre ea, ca şi cum ar fi spus: Uite-o iarăşi pe ciudata asta, care are obiceiul de a dumica la sfârşitul fiecărei zile pâinea pe care n-a reuşit s-o vândă, transformând-o în firimituri pe care le împrăştie apoi în apele râului sau printre copaci, pentru cazul în care, printr-o minune, din apă va ţâşni deodată un peşte chiar aici, în satul nostru, sau vreo pasăre va traversa, din întâmplare, văzduhul de deasupra caselor noastre.

Dar chiar şi unii dintre aceia care râdeau de Lilia şi de firimiturile ei şovăiau uneori câte o clipă sau două printre copaci ori pe malul râului, ţintuiţi locului şi aşteptând: Poate doar o singură dată? Şi totuşi? În ciuda tuturor evidenţelor? Nu? Însă după numai o clipă se trezeau, ca şi cum cineva ar fi bătut brusc din palme lângă urechile lor. După care ridicau din umeri şi plecau, puţin ruşinaţi.

Şi aproape întreg satul, fără nici un fel de perdea, în hohote urâte şi nu doar pe la spate, râdea de Solina Croitoreasa şi de Ghinom, soţul ei invalid, care îşi pierduse memoria şi se micşorase într-atât încât devenise mititel ca o pernă şi care se văita cu o voce sub ţirică, asemenea unui mieluşel pierdut. Solina,soţia lui, îl înfăşa în scutece, îl acoperea cu două pături de lână şi-l aşeza în căruciorul pentru copii, ducându-l în fiecare seară la o plimbare lungă pe drumeagurile satului, până la malurile râului, al cărui vuiet furios îl făcea pe Ghinom să plângă într-un fel ascuţit şi disperat, ca şi cum totul ar fi fost deja pierdut.

*

 Iar secretul era următorul: odată, Mati şi Maia se plimbaseră desculţi în susul râului, adunând pietricele rotunde şi şlefuite de apă din care mama lui Mati confecţiona mici bijuterii, pe care apoi le vindea. La un cot al apei, într-un loc ferit de priviri, un firicel desprin zându-se din râu se strecura printr-un fel de crevasă, dând naştere unui ochi de apă ce semăna cu o baltă mititică şi umbrită, mărginită de câţiva bolovani cenuşii, o baltă atât de mică, că ar fi încăput în spaţiul dintre picioarele unui scaun. O încâlceală de ierburi acvatice ascundea fundul bălţii. Din pricina acestora, razele de soare care ajungeau până aici erau risipite în mii de aşchii pe luciul apei: un amalgam tremurător de scântei aurite se aprindea înăuntrul ochiu lui de apă.

Şi deodată, printre ierburi acvatice şi pietre, iată, dar aşa ceva nu se poate, iute ca o săgeată, uimitor, scânteietor, fulgerător, agil, dar cum este posibil aşa ceva, strălucitor ca lama unui cuţit iţindu-se din apă, dansând cu repeziciune învelit în solzi ce păreau făcuţi din argint viu, un peşte, iată un peşte, acela a fost un peşte, dar cum este posibil ca acela să fi fost un peşte? Nu e cu putinţă ca acela să fi fost într-adevăr un peşte, eşti sigură-sigură, Maia, că şi tu ai văzut aici un peşte? Sigură-sigură? Pentru că eu, ascultă-mă, eu sunt absolut, dar absolut sigur că, deşi este imposibil ca aşa ceva să se fi întâmplat aievea, acela a fost un peşte în carne şi oase. Un peşte, Maia, un peşte, un peşte viu, tu şi cu mine, noi doi, în acest moment, tocmai am văzut un peşte, şi nu doar că l-am văzut, dar am văzut cât se poate de bine că acela chiar era un peşte. Un peşte şi nimic altceva, un peşte şi nu o frunză, nu o bucăţică de metal, era un peşte, îţi spun, Mati, dar chiar un peşte, un peşte, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, un peşte, l-am văzut cu ochii mei, şi eu l-am văzut, era un peşte, un peşte, doar un peşte şi nimic altceva în afară de un peşte.

Era un peşte mic, un peştişor cât jumătate de deget, cu solzi de argint şi înotătoare delicate ca o broderie şi branhii transparente, pulsânde. Un ochi rotund de peşte, larg des- chis, i-a privit pe amândoi pentru o clipă, ca şi cum ar fi vrut să le spună Maiei şi lui Mati că noi toţi, toate fiinţele vii de pe faţa acestei planete, oameni şi mamifere, păsări şi insecte, şi reptile, şi peşti, cu toţii suntem foarte apropiaţi unii de alţii, foarte asemănători, în ciuda numeroaselor diferenţe care stau între noi: aproape toţi avem ochi cu ajutorul cărora să vedem forme, mişcări şi culori şi aproape toţi auzim sunete şi ecouri ale sunetelor ori simţim prin porii pielii schimbările de lumină şi întunericul. Şi cu toţii absorbim şi rânduim fără încetare mirosuri, gusturi şi senzaţii.

Toate astea şi multe altele: noi toţi, fără nici o excepţie, ne temem uneori, alteori suntem de-a dreptul înfricoşaţi, adesea obosim, suntem înfometaţi şi pentru noi toţi există lucruri care ne atrag, în vreme ce altele ni se par respingătoare, iar despre unele credem chiar că sunt dezgustătoare. Şi pe lângă toate acestea, cu toţii, fără nici cea mai mică excepţie, suntem extrem de vulnerabili. Şi cu toţii, oameni, insecte, reptile şi peşti, cu toţii dormim şi ne trezim, dormim şi ne trezim, cu toţii ne străduim din răsputeri să ne fie bine, nu prea cald, nici prea frig, cu toţii, fără nici o excepţie, încercăm în cea mai mare parte a timpului să ne purtăm de grijă, să ne ţinem la distanţă de orice taie, muşcă sau înţeapă. Şi pentru noi toţi este uşor până în clipa în care suntem zdrobiţi. Şi indiferent ce am fi, pasăre sau vierme, pisică sau copil ori lup, cu toţii încercăm să evităm pe cât posibil durerea şi pericolul, şi cu toate acestea ne punem viaţa în primejdie ori de câte ori ieşim la vânătoare, în căutare de hrană sau de distracţii, de aventuri, de provocări, de putere sau plăceri.

În concluzie, a spus Maia după ce s-a gândit puţin la toate lucrurile acestea, în concluzie putem spune că ne aflăm cu toţii, fără excepţie, în exact aceeaşi barcă: nu doar toţi copiii, nu doar întreg satul, nu doar toţi oamenii din lume, ci toate fiinţele însufleţite. Noi toţi. Dar eu nu sunt încă sigură care este răspunsul corect la această întrebare: Oare şi plantele sunt rude îndepărtate ale familiei noastre?

Prin urmare, oricine îl batjocoreşte sau îl răneşte pe unul dintre cei aflaţi în barcă, a spus Mati, se dovedeşte a fi fără minte, lovindu-i de fapt pe toţi.

Peste numai o clipă, sau poate peste mai puţin de-o clipă, peştişorul s-a răsucit, şi-a des făcut minunatul evantai de înotătoare, plonjând uşor în apa întunecată, în încâlceala de plante acvatice.

Acela era primul animal pe care Maia şi Mati îl văzuseră în viaţa lor. În afara unor desene care înfăţişau ceva ce aducea cu nişte vaci, cai, câini şi păsări, pe care le vedeau în paginile cărţilor sau atârnate pe pereţii sălii de clasă a Învăţătoarei Emanuela, precum şi a jucărioarelor pe care le cioplea Almon Pescarul şi pe care le dăruia apoi copiilor din sat.

Maia şi Mati ştiau că acela era un peşte fiindcă văzuseră cum arată unul într-o carte cu imagini. Şi ştiau, fără nici o îndoială, că era un peşte viu, şi nu un simplu desen, pentru că nici un desen făcut de cineva în paginile unei cărţi nu ar fi fost capabil să îşi pună în mişcare muşchii, să se răsucească, să dispară atât de repede din faţa ochilor lor şi să plonjeze într-o clipă în adâncuri, în locul acela invizibil, ascuns printre ierburile de apă.

 

Fragment din „Deodată în adâncul pădurii” de Amos Oz, traducere din ebraică de Ioana Petridean, Editura Humanitas Fiction, Seria de autor „Amos Oz”, coordonată de Denisa Comănescu

 

În seria de autor „Amos Oz“ au apărut: „Scene de viață campestră”, „Rime despre viața și moarte”, „Poveste despre dragoste și întuneric”, „Cum să lecuiești un fanatic”, „Odihna desăvârșită”, „Cutia neagră”, „Să nu pronunți: noapte”, „Muntele Sfatului Rău”, „Soțul meu, Michael”, „Pantera din subterană”, „Între prieteni”, „Sumki”, „Evreii și cuvintele” (coautoare: Fania Oz-Salzberger), „Să cunoști o femeie”, „Iuda”, „Fima”, „Deodată în adâncul pădurii”.

 

Advertisements


Despre autor

Amos Oz

Amos Oz

Amos Oz (n. 1939) este cel mai important prozator și eseist israelian. S-a născut la Ierusalim, părinții săi fiind originari din Polonia și Rusia. La 15 ani se stabilește în kibbutzul Hulda. După absolvirea Facultății de Filozofie a Universității Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura și predă la liceul local până în 1986, când se mută cu familia în orașul Arad. Primul său volum de povestiri, „Acolo unde urlă șacalii”, apare în 1965, fiind urmat de romanul „Altundeva poate” (1966). În 1967 luptă în Razboiul de șase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. După succesul internațional al romanului „Soțul meu, Michael” (1968; Humanitas Fiction, 2013, 2017), scriitorul continuă să publice cărți de ficțiune: „Până la moarte” (1971), „Atinge apa, atinge vântul” (1973), „Muntele Sfatului Rău” (1976; Humanitas Fiction, 2012), „Sumki” (1978; Humanitas Fiction, 2014), „Odihna desăvârșită” (1982; Humanitas Fiction, 2011), „Cutia neagră” (1987; Humanitas Fiction, 2012), „Să cunoști o femeie” (1989; Humanitas Fiction, 2015), „Fima” (1991; Humanitas Fiction, 2017), „Să nu pronunți: noapte” (1994; Humanitas Fiction, 2010), „Pantera din subterană” (1995; Humanitas Fiction, 2013), „Aceeași mare” (1999), „Poveste despre dragoste și întuneric” (2002; Humanitas Fiction, 2008, 2016), „Deodată în adâncul pădurii” (2005; Humanitas Fiction, 2017), „Rime despre viață și moarte” (2007; Humanitas Fiction, 2009), „Scene de viața campestră” (2009; Humanitas Fiction, 2011), „Între prieteni” (2012; Humanitas Fiction, 2014), „Iuda” (2014; Humanitas Fiction, 2016). Semnează eseuri literare, culturale și politice, cele mai cunoscute aflându-se în „Cum să lecuiești un fanatic” (2006; Humanitas Fiction, 2011, 2016). În 2012, publică împreună cu fiica sa, istoricul Fania Oz-Salzberger, eseul „Evreii și cuvintele” (Humanitas Fiction, 2015). Opera sa e tradusă în peste 40 de limbi. A primit peste 30 de premii și distincții internaționale, printre care se numără: Premiul Goethe (2005), Premiul Grinzane Cavour (2007), Premiul Príncipe de Asturias pentru literatură (2007), Premiul Heinrich Heine (2008), Premiul Franz Kafka (2013).

Scrie un comentariu