Literatura la feminin Avanpremieră

Drumurile (fragment)

De câte ori plec în oraș, decid abia după ce închid poarta încotro o apuc.

Pe trotuar, cu spatele la casă, stau cu spatele la oraș. Ca să ajung în centru, mă pot răsuci înspre dreapta, cotind după o vreme la dreapta, sau mă pot răsuci înspre stânga, cotind după o vreme la stânga. Dacă o iau la dreapta, am casele în dreapta mea. Iar dacă o iau la stânga, am casele în stânga mea. O bună bucată, vreo doi kilometri, cele două drumuri merg în paralel, apoi cel din stânga se curbează discret, se sucește și, în cele din urmă, se intersectează cu celălalt, înainte de podul peste Bega, în dreptul unei biserici ortodoxe. Drumul din dreapta e drept. Drumul din stânga e strâmb. Drumul din dreapta, cel pe care merge tramvaiul, înghite în dreptul bisericii drumul din stânga.

Azi o apuc pe drumul din dreapta. Îl aleg de obicei la prima ieșire, din pură nostalgie, pentru că e drumul vechi, singurul pe care-l foloseam în copilărie.

Pe-atunci, celălalt era doar drumul spre cimitir. Acum, e antidotul personal, ocolul cel bun, răfuiala și deliciul. Și cred că preferatul meu, dacă poți să ai un preferat dintre două drumuri care duc în același loc, și poți, fiindcă aici ai o șosea largă și case pe care le-ai văzut mult mai rar și tot acolo se află cimitirul, desigur, între un supermarket mai vechi și unul mai nou, și-un sens giratoriu plin de posibilități, apoi remiza de pompieri și un spital unde ai impresia că ai fost internată, deși ți se spune că n-a fost acela, ci altul, dar fiorul oricum apare mereu când zărești intrarea minusculă în clădirea galbenă, cu ziduri coșcovite, și plăcuța verde cu litere albe, Internări, ai convingerea că acolo ți-ai lăsat toate hainele de pe tine într-o geantă, după ce te-ai dezbrăcat în spatele unor perdele bleu umflate de curent și-ai plecat mai departe într-o cămașă de noapte și-un halat de prosop, ziua în amiaza mare, ce de coridoare, ce de ciment, doar cu buletinul în mână și cu plicul cu bani în buzunarul halatului, iar mai încolo, după ultimul cot pe care-l face strada, înainte de-a se intersecta cu celălalt drum, al copilăriei, din dreapta, e o zonă pe unde nu prea circulă nimeni pe jos, iar dacă te scapă fredonatul nu te simți chiar oribil când și dacă te depășește vreun rătăcit cu mers mai grăbit și mai sigur, și pe ziduri sunt scrise fel și fel de năzbâtii, cum ar fi aceea care părea un vers lungit, un anti-motan tolănit pe sub ferestre cu geamuri prăfuite și sparte, cu folii înfoiate de-un vânt, ce corabie, vers nememorabil, deci pe care l-am uitat între timp, dar care încă există, dacă nu pe casă, atunci într-un folder cu fotografii, într-un computer, la mine, poate și la tine, nu știu.

E foarte posibil să greșesc când spun drumul din dreapta și drumul din stânga, fiindcă eu le numesc așa când stau în fața porții cu spatele la casă și cu spatele la oraș, neștiind încotro să apuc, dar sigur că odată ce mă răsucesc, înaintez, cotesc și încep să merg pe oricare dintre ele, drumul din stânga mea devine drumul din dreapta casei, iar drumul din dreapta mea devine drumul din stânga casei. Dar eu le voi zice așa cum am apucat să le zic prima oară, fiindcă și noi înșine purtăm, la urma urmei, numele pe care ni l-a dat cineva înainte să ne răsucim cum am poftit și să pornim cu fața pe oricare drum, spre vreun presupus centru, al nostru, oricare.

Acum sunt pe drumul cel vechi.

Foto: VDN

Cum aș descrie toate astea cuiva care nu le-a văzut niciodată? Șirul de case alunecând pe lângă umărul drept, săltând ușor la fiecare pas, obloanele trase până jos dimineața, dar și mult mai târziu, ca acum, senzația că unele nu se mai ridică deloc, niciodată, că soarele n-a mai pătruns de ani de zile acolo, în camerele care nu pot fi luminate nici de pe partea cealaltă, dinspre răsărit, căci casele astea sunt așa de adânci, grădinile de asemenea. Nu chiar obloane peste tot. Acele rulouri de lemn vopsite într-un maro dezgustător, cel mai acru ocru, pe care le poți remarca din tren încă de când ajungi pe la Lugoj. Case cu un singur nivel, acoperișuri joase, de țiglă, peste poduri în care, măcar ici și colo, pe sub bârne înclinate, trebuie să se mai ascundă țitere și cuiburi de viespi. Un praf fin peste toate, în toate, peste țigle și pe ramele verzi și maro ale ferestrelor, în crestăturile porților de lemn și pe lângă clanțe, în găuri de chei, pe mustața de deasupra gurilor strânse ale cutiilor poștale montate în uși, oricât ar ploua, atunci când mai plouă. Praf, praf. Trotuar îngust, descărnat, ușor înclinat, între casele astea și fâșia de spațiu verde generoasă, pe care câte un nuc, câte-un salcâm, o mimoză, fâșie brăzdată de alei betonate pe care în fiecare miercuri, ca azi, sunt scoase tomberoanele mari de gunoi, iar apoi strada lată, cu două sensuri, asfaltată, nici un marcaj, aer de curea veche gata să plesnească peste o burtă bătrână și plină, molcuță. De cealaltă parte, totul se reia simetric, spațiu verde și case, dar casele sunt mai înalte, destul de multe au câte-un etaj în plus, sunt relativ noi, dar nu toate, adevărul e că dintotdeauna au fost case mai înalte pe partea cealaltă, sau poate e doar o chestiune de perspectivă, însă e clar că o parte dintre cele vechi, ale sașilor, au dispărut cu totul, au fost lăsate să se facă zob și extrase ca măselele putrede, iar în locul lor s-au înălțat vile cu ferestre boltite și una chiar cu coloane de Ateneu la intrare, sau mai degrabă cu o serie de biscuiți șprițați stând de-a-n picioarelea, case care nu amintesc de nimic din ce-a fost odată aici, ca să vorbim deocamdată numai de case, și nimic despre oameni, și nimic despre câini. Pe partea noastră, până la colțul străzii, vreo șase, șapte case din cele micuțe, absolut neschimbate, nu le-am numărat niciodată, n-o s-o fac nici acum, de ce-aș face-o, ți le poți imagina mai bine așa, un șir care începe, care se termină. Pe colț e o casă verde, lipsită de colț. O teșitură lungă, ca o formă de respect pentru locuitorii de demult, care se strecurau seara târziu către locuințele lor, abțiguiți sau doar obosiți, ținând drumul cu peretele aproape de umăr, până ajungeau la o deschizătură familiară, poarta lor, acasă al lor. Cândva, pe latura asta înclinată unde se află și ușa, era un panou: Asociația Columbofilă „Voiajorul” Timișoara. Dar n-am văzut niciodată oameni intrând, oameni ieșind, iar singurii porumbei sunt cei liberi, comuni, ciugulind de pe jos. În iarbă a apărut o broască de ciment, vopsită în verde, atât de mare încât n-ar încăpea într-o găleată cu zece litri de apă. Urmezi teșitura asta, cotești cu blândețe, pătrunzi pe străduța pavată cu piatră de râu, cu flori cât bisericile de o parte și cealaltă, plante atât de diferite de tot ce cunoșteam eu acasă, pe când eram mică, pe care nici azi nu le vezi decât rar în București, în curțile caselor. Crini de toamnă, albi, cu boboci lunguieți și cărnoși, numai privindu-i îți vine gust de dovlecel în gură, hortensii roz și lănci ascuțite ițindu-se din grămăjoare de pietre. Aici, la o fereastră larg deschisă, stătea sprijinită în coate o bătrână nemțoaică, și ceva mai încolo o alta, unguroaică, trebuia să le spui Küss die Hand (îmi ieșea „Chistihand”) și  Grüß Gott (îmi ieșea „Criscot”) când te strângea mama de mână, dar nu deschideai gura, ai fi deschis-o ca să zici „Săru-mâna”, dar tot instructajul de-acasă până aici îți tăia orice chef de-a vorbi, de-a stâlci un salut nefamiliar, neînțeles în ciuda tuturor explicațiilor („Nu așa, üüü, ü, zi după mine!”, și cuvintele mamei însoțite de-o boare de piele umedă pe sub o rochie verde de mătase cu un volan fluturând între sâni). Apoi cotești încă o dată, pe sub salcâmi, la stânga – începutul de drum e un Z, seamănă cu volanul de pe rochia ei –, și de-acum deja ai în față bulevardul, uite-l, o ultimă înșiruire de case și ajungi la el și la stația de tramvai de pe colț, unde era o agenție Loto, dar acum nu mai e decât un spațiu părăsit, cu draperii cenușii atârnând dezolant la ferestrele cu afișe care încă promit un câștig fabulos – 15 miliarde de lei la Noroc –, la pompa de apă din care nu mai există decât cuva de fontă, brațul ondulat a dispărut fără urmă, iar pe colțul opus, cum înaintezi pe linia de tramvai, pe drumul cel drept, se află localul unde-au băut generații de-a rândul, începând cu mult timp înaintea bunicului meu și continuând și acum, iar pe un zid exterior e telefonul public, portocaliu cu receptor de ebonită, care afișează pe ecran mesajul „Telefon nefuncțional”, un fel de „Ich sterbe” – spre deosebire de marea majoritate a telefoanelor publice din țară care n-au mai zis nici atât, au murit fără ca măcar să-și dea seama ce li se întâmplă. Iar noi le-am lăsat să moară, cum am lăsat și telefoanele din casă, cu disc, și tutungeriile, centrele de remaiat ciorapi, adevăratele mercerii, ceasurile mecanice ticăind cu rubine în craniile lor, cum mor și vor muri cinematografele, cofetăriile, poate teatrele și teatrele de păpuși, cu semiluni de carton pe care se leagănă veșnic crăiese cu păr de lamé, fotografiile cu margini dantelat decupate, precum și foarfecile care nășteau asemenea margini, poate chiar cărțile, cele în care supraviețuiesc denumirile tuturor acestor lucruri care-au murit, țiterele, poate chiar viorile și pianele, numai cârciuma asta va rămâne pe străduța asta an după an încă mult timp de acum înainte, dovadă fiind chiar acel „mult-timp-înaintea-bunicului”, iar din când în când, exact ca în copilăria mamei mele – de parcă o mână glumeață ar lua timpul și-ar face o buclă din el, unind anii ’50 dintr-un secol cu anii ’20 ai secolului următor –, din localul de pe colț, numit simplu, „La Colț”, o să iasă cu pași clătinați un bătrân cu ochi umezi și nas roșu, care-o să arunce un pumn de bomboane în aer strigând aproximativ aceleași cuvinte pe care le-a auzit și el când era mic, făcând astfel copilașii de pe o rază de treizeci de metri să se adune iarăși în locul ăsta ca păsările, pentru a le ciuguli de pe jos.

 

Într-o zi am căutat pe internet ce-i cu asociația asta columbofilă. Nu i-am găsit adresa, dar am dat peste un articol într-un ziar local, dacă i se poate spune articol, dacă i se poate spune ziar. Era o pagină de internet unde erau prezentate de-a valma informații despre câți membri are asociația – peste o mie cinci sute – și ce rase obișnuiesc să crească – erau lăudați „jucătorii de Galați” –, iar după un paragraf despre seceta din cauza căreia crescătorii se descurcau tot mai greu, articolul continua doar pentru a se încheia abrupt cu: „Se știe, oricum, că porumbelul gătit are un gust deosebit de bun. Chiar și președintele asociației, E. S., mai taie din când în când câte un porumbel, dar în nici un caz dintre cei gălățeni. De multe ori, când decide să gătească un porumbaș, o face pentru copiii lui. Sunt foarte cunoscute proprietățile supei de porumbel pentru bebelușii care sunt înțărcați.”.

 

Pe linia de tramvai, tot înainte, după câteva intersecții, undeva în stânga e piața. Va trebui să cumpăr câte ceva de mâncare, dar asta la întoarcere. Acum vreau să mă duc mai departe, spre centru, și nu doar până la magazinul cu becuri, măcar până la catedrală sau poate până în Piața Unirii. Niciodată nu e nevoie de nimic, dar întotdeauna e nevoie de ceva.

Foto: VDN

Înaintez pe partea dreaptă, umbrită, pe trotuarul îngust, pe lângă case înalte cu ferestre deschise, unde știu sigur că nu voi întâlni nici un cunoscut niciodată. Nu am pe nimeni în orașul acesta, în afară de părinții mei. Când ei nu vor mai fi, ce îmi va mai rămâne aici? Casa cu luminile stinse – să nu uit să cumpăr becuri –, curtea și mai năpădită de buruieni ca acum? Ah, dar erau violete!

La colțul următor, în stația de tramvai, unde pe vremuri era un magazin mic cu aparatură medicală și acum se vinde gresie, stau două femei care țin în lesă câte un cățelandru, cred că din rasa Border Collie. Niște pui tricolori de până într-un an, ieșiți la primele lor lecții de dresaj și privind lumea cu o mirare înrudită cu a micului Grișa. La comanda abia auzită de mine, cățeii se așază în fund și așteaptă tramvaiul. Mă opresc și eu în linie cu ei. Mă uit la puful lor, câini-boboci, încă n-au penajul definitiv, ei se uită la stăpânele lor fremătând, înnebuniți să primească un ordin, cu ochii aceia ai lor năucitori, și căprui, și albaștri, eu mă uit la ei și la vitrina unde cândva erau seringi așezate în cutiuțe metalice și după tramvaiul care nu vine. Mai am în geantă un teanc de bilete din iarnă, atunci am folosit tramvaiul pentru prima oară după mulți ani de zile, era ger și aveam plase grele, ceaiul trebuia să rămână cald până când ajungeam la spital.

În capătul străzii se ivește botul violet al unui tramvai, e încă departe, tremură ca un miraj oprit la semafor, am timp să pretind că nu-l văd și să pornesc în continuare pe jos, încă una, două, nu știu exact câte stații și nici nu contează, e important să nu știi, să nu numeri, fac acest minunat exercițiu de neglijență și nepăsare uneori, acum e momentul. Aici stațiile sunt atât de scurte, călătorii de la ferestre atât de cărunți. O să mă las depășită de ei, mergând pe partea dreaptă a drumului, mereu pe la umbră, căutând cantilena, care nu se pornește, care nu se pornește, și scoțând telefonul din buzunarul lateral al genții, privind ceasul de pe ecran și continuând să merg o vreme așa, cu telefonul prea mare în mână, gândindu-mă să te sun, căutându-te, privindu-ți numele și apoi renunțând, dar vorbind cu tine așa, spunându-ți ceea ce-aș vrea să îți spun, nu ceea ce ți-aș spune dacă te-aș suna – nu cum am călătorit, nu cum am ajuns, nu cum am găsit grădina – și probabil tocmai de asta renunțând să te sun. Pe lângă case mă duc, pe sub schele și pasaje de lemn, pe lângă biserica romano-catolică frecventată de mama la școala de duminică, unde e o grădină cu un loc de joacă și un mormânt vechi împrejmuit cu un gard scurt de sârmă – între tobogane colorate de plastic, mormântul –, pe lângă teatrul de păpuși unde n-am intrat niciodată, și unde e adunată o mulțime drăguță, actori și părinți cu copii, sunt îngeri cu aripi de carton și un clovn strigă la megafon: „Ce zi e azi? Ce zi e azi? E cea mai importantă din zile! Începe o săptămână de povești!…” și-un copil în salopetă albastră zice încetișor, răspicat, din spinarea tatălui său: „Astăzi este miercuri!”. Și mai departe, cu ochii la acele balcoane de pe partea opusă, unde încă mai înfloresc mușcate roșii și albe pe sub umbrele de soare, de unde probabil că strada se aude foșnind ca un șarpe, și apoi pe lângă biserica ortodoxă, unde apare din dreapta și drumul celălalt, ocolit, cu vers lung tolănit pe sub ferestre-n ruină, și încă un pic mai departe, pe lângă case care nu mai au nimic în comun cu trecutul, în afară de bucățile de tencuială care se desprind putrede de pe oase, se desprind și tot cad, mai vizibil sau nu, în hălci sau în pulbere fină, purtată de vânt sau de ape, în văzduh sau pe tălpile noastre, dar în afară de asta nimic; în miezul și-n sufletul lor ceva s-a schimbat iremediabil, alți locatari dincolo de ramele albe de plastic și-o muzică atât de străină, uite și locul unde într-unul din anii trecuți am văzut cea mai mare coroană, ajungea până dincolo de ferestrele de la primul etaj, avea patru, cinci metri, nici n-ai fi putut citi mesajul de condoleanțe de pe banda de hârtie decât dacă te-ai fi îndepărtat mult, așa cum ca să privești tablourile de mari dimensiuni trebuie să faci un pas, doi înapoi, doar că aici ar fi trebuit să traversezi și să citești din stația de tramvai sau chiar de la florărie, dacă ai fi vrut să citești așa ceva, adică nu-te-vom-uita-niciodată, bulibașă al nostru, am văzut abia seara la știri, încă aveam mirosul de garoafe și lumânare în nări, îmi venea iar să vomit.

 

În toate intersecțiile cu străduțele mici, transversale, au apărut semafoare de la o vreme, ești nevoit să te oprești, să lași să treacă timp și mașini, să traversezi ca tras cu cheița când începe răpăitul scurt, ca o ploaie.

 

Câinii. Câinii din rasa Border Collie sunt cei mai inteligenți dintre toți câinii. Am scris despre ei demult, când colaboram la o revistă destinată iubitorilor de animale ca să-mi rotunjesc salariul de redactor-șef de cotidian și să-mi înăbuș nefericirea care venea la pachet cu funcția. E o rasă care li se potrivește tuturor oamenilor, se dresează minunat, tânjesc după stăpân, o să-ți soarbă fiecare cuvânt și fiecare gest, însă nu-s potriviți în familiile cu copii. Pentru că de generații se îndeletnicesc cu păzitul turmelor de oi, câinii ăștia se vor purta tot așa și cu puii de om, folosindu-și privirea hipnotizantă: „Obișnuiți să țină grupate animalele, vor proceda la fel și cu copiii, trimițându-i la locul lor imediat ce aceștia își vor părăsi poziția”. Hotărâți, entuziaști, curajoși, vor deveni apatici dacă mintea nu le va fi mereu ocupată. Reticenți față de străini. Mă bucur că i-am văzut, deși ei n-au părut să mă vadă.

Foto: VDN

La fiecare așteptare la semafor, la fiecare traversare, când ies din umbra clădirilor, simt ce puternic e soarele deja. Nu voi mai putea înainta mult, voiam să ajung până în Piața Unirii, doar ca să văd orașul un pic, nu am nimic special de făcut, o să-l pot vedea și zilele viitoare, săptămâna e lungă, ploi nu se-anunță. Iată-mă pe pod, iată Bega, iată alveola ferită în care poposesc de obicei, privind râul de-aici, privind pădurea de alge, câte-un pescar pe mal, câte-un canoist înaintând în aval, lopătând lin, ajutat de apa verde și groasă. Dar acum colțul e ocupat, un băiat scund, cu părul creț și negru prins într-o coadă stă și privește, pare fermecat și trist totodată, mi-a furat locul și tot ce mai era de furat odată cu el, se uită la râu, se uită la pădurea de alge, la vreun pescar de pe mal, la vreun canoist înaintând în aval lopătând lin, pe care nu-i văd, căci trec mai departe laolaltă cu ceilalți pietoni, peste burta de piatră, nemulțumită, ursuză, dar iată că există o alveolă simetrică și de partea cealaltă, aici nu m-am oprit niciodată, locul meu era acela de dincolo, ce să fac, să fac un exercițiu, mă retrag aici și privesc, căutând cantilena, deși simt că aș pierde-o de îndată ce aș găsi-o, prea tulbure totul acum, dar o caut, în ritmul apei ce trece bolborosind peste pădurea de alge pieptănată temeinic, în singurătatea pescarului care aruncă momeală în apă, în scânteierile romburilor unduitoare, în spinările peștilor mici ce săgetează în grupuri către buletele aromate aruncate de om.

Isn’t it beautiful?

Vocea băiatului m-a speriat îngrozitor, mi-e rușine de halul în care am putut tresări. S-a speriat și el de tresărirea mea. În clipa când m-am întors înspre el, i-am văzut zâmbetul larg dispărând. O anti-pisică de Chesire, probabil din Peru, din Argentina, din Chile. Și-acum dispare cu totul chiar el.

Fluturi turcoaz, valuri de miere topită sub pleoape. Sub piele, amarul.

 

O să caut următoarea zebră și o să trec pe partea cealaltă, o să fac cale întoarsă până la magazinul de becuri, unde o să vorbesc cu acea voce străină a mea cu o femeie străină. Voi cere cinci becuri lumânare, ecologice, aveți și de-un alb cald, care să imite lumina incandescentă adică, asta sună foarte bizar, o lumină imitând-o pe alta, da, avem, și încă două clasice, pară, cu dulie mare, primele sunt pentru candelabrul din sufragerie, unde mai arde un singur bec, deși în iarnă luasem unele noi, toate alb rece, sau poate că asta a fost vara trecută, nu cred, nu, astă-iarnă a fost, și cele mari sunt pentru bucătărie și baie, comandă fermă de la mama și scopul meu în ieșirea de azi.

După accidentul din iarnă, tata a învățat relativ repede să deschidă robinetele și să aprindă lumina, dar încă mai uită să închidă după ce merge noaptea la baie. Probabil pentru că deschisul este o nevoie, în timp ce închisul nu-i neapărat necesar. Așa că, de astă-iarnă încoace, mama tot găsește lumina aprinsă sau apa curgând și ar vrea să evite risipa. „Medicul a zis că ce nu s-a reparat în șase luni nu se mai repară niciodată. Dar să nu-i spui, că se enervează.”

Iau becurile și plasa subțire, cu dungi în nuanțe de mov, mă detest de cum pășesc în stradă pentru drăgălășenia arătată vânzătoarei, pentru excesul de explicații, pentru faptul că atunci când ies sunt mai transpirată pe spinare decât dragul de Belacqua ieșind de la poștă. Mă opresc la umbra unui tei, casc plasa și aranjez cutiile cum pot, ca să stea aliniate, becurile groase la fund, cele subțiri înșirate deasupra, dar una nu se potrivește nicicum și n-am ce să-i fac, așa că o pun în picioare într-o parte, mă sâcâie, dar înaintez către piață căutând să nu mă gândesc la colțurile care împung în plasticul fin, legăn punga ușurel mimând nepăsarea și așteptând să mă molipsesc cât mai iute de ea. Ca o lumină care o imită pe alta. Ha, ah… Mă gândesc la ce-am de făcut mai departe: roșii, fructe, pâine.

Roșii, fructe, pâine.

Și-un colț împungând insistent punga mov, dinăuntrul meu, chiar de sub coaste.

(fragment inedit, dintr-un roman în lucru)

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Veronica D. Niculescu

Veronica D. Niculescu

Este scriitor și traducător. A publicat trei volume de proză scurtă: „Adeb”, „Orchestra portocalie” şi „Roşu, roşu, catifea”; cărțile-pereche „Simfonia animalieră” și „Hibernalia”; „Basmul Prințesei Repede-Repede” și „Cad castane din castani” (în colaborare cu Emil Brumaru); și romanul„ Spre văi de jad și sălbăție”. A tradus peste douăzeci și cinci de volume din limba engleză, din opera lui Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, Lydia Davis, Tracy Chevalier. Locuiește în București împreună cu soțul ei, o mulțime de flori adevărate și câteva animale imaginare.

Scrie un comentariu