Camera cu două ferestre

Acum cinci ani eram la Mala Vrbica, în prima mea rezidență literară. În sătucul din Serbia scriam ultima parte din „Simfonia animalieră”, stând la o masă sub un nuc, iar la picioare având un motan gri, care mi-a adus în dar într-o seară o viperă cu corn – un șoarece n-ar fi fost suficient, era un motan foarte recunoscător cu mângâierile omului. Azi sunt la Iași, într-o rezidență FILIT. Prima mea rezidență de o lună, pentru care o să spun de la bun început că mulțumesc tare mult. Cine nu visează să fugă în lume, doar el cu povestea ascunsă în sân?

„Cine plânge vineri se veselește duminică” – e vorba unui personaj dintr-o carte, confirmată pe deplin de mine, un taur sperios. Nu mi-e ușor când plec într-un loc nou. Și-am ajuns într-o vineri. Zile de adaptare, de învârtit în gol, de pipăit locul. O masă, un scaun și un pat. Idealul. Am venit cu o cană, plicul de cafea preferată, o agendă, laptopul și două perechi de ochelari. Cel mai mic bagaj posibil, fiindcă visam la o perioadă de trai modest și cuminte, lipsit de orice fel de complicații – iar prima complicație e bagajul pe care-l tot cărăm după noi.

Stau într-o căsuță din spatele Casei memoriale „Nicolae Gane”. Am primit o cameră cu două ferestre, una spre răsărit, una spre apus. E primul lucru care mi-a plăcut aici. Abia a doua zi am priceput că asta e camera Serenei și-a lui Isidor; exact așa e camera inventată pentru ei în „O vară cu Isidor”, cartea pentru copii scrisă astă-primăvară.

Fereastra dinspre răsărit e o explozie de verdeață: grilajul e năpădit de plante cățărătoare. Plantele astea, printre care văd în grădina din spate a vecinilor, plină de pere, mere, prune, roșii și sunete – găini ziua, greieri noaptea, câini și ziua, și noaptea – plantele astea vii îți intră în casă dacă le lași. E un vis al tuturor celor care admiră casele acoperite de iederă sau viță japoneză și se întreabă cum o fi să locuiești înăuntru. Așa. Foarte răcoare și liniște. Iar pentru cei care se întreabă ce fac melcii când nu plouă, tot fereastra asta oferă răspunsul: stau pitulați pe la umbră, închiși în casele lor. Douăzeci și doi de melci am numărat dintr-o privire pe dosul grilajului, în prima seară. Stau înșirați pe bare, niște pustnici și ei, cu un soi de ureche interioară ciulită în afară, discret: plouă? Nu plouă.

Fereastra dinspre apus dă în curtea unde sunt, pe lângă muzeu, tot felul de clădiri care țin de Muzeul Național al Literaturii din Iași. Doi tei. Puzderie de flori – îmi promit să presez una din fiecare, deși n-am la mine dicționarele care mă ajută la treaba asta acasă. Statui. O lumină cernută. Cum am ajuns vineri, iar azi e duminică, nu prea e nimeni pe-aici. Un codroșu – nu de căldură, nici de ploaie, ci o pasăre numită așa, fiindcă e gri cu coada roșie, stă și cântă în tei, privind locatarul străin. De-acum îi cunosc țârâitul. Și mă pomenesc zâmbind când îl aud – am companie.

Deocamdată: aici e mult mai liniște și decât acasă. Cel puțin la sfârșit de săptămână.

Despre singurătate, altădată. Când vii într-o rezidență literară, visezi la singurătatea totală. Sunt fericită să o găsesc. Însă atunci de ce mă simt copleșită, pierdută în aproape fiecare oră din primele două zile? Cu singurătatea sunt prietenă bună. Dar aici e altceva. Nu singur, ci străin te simți când ești departe de casă. Aici, la sute de kilometri de Bucureștiul pe care-l jeleam la plecare – iubesc Bucureștiul, lumina de toamnă pe străduțele cu case prăbușite într-ânsele –, în Iașul unde am mai fost doar o dată și doar pentru câteva zile – anul trecut, la FILIT –, oamenii par să îmi fie cu toții străini. Faptul că vorbesc atât de diferit îmi amintește asta constant, pe fiecare trotuar; dar străinul sunt eu. Senzația îmi amintește de primii ani locuiți la Sibiu. Faptul că vorbeam fără nici un fel de accent mă făcea un intrus. Tăcută, singură pe străzile Iașului, în primele două, trei zile m-am bucurat de lumină, de clădiri, de case mici și palate mari, în plimbările lungi, de câte opt, nouă kilometri, am vorbit cu câini și pisici, și foarte puțin cu oameni. Dar am ascultat.

Lucruri care mă fac să mă simt ca acasă: cana roșie, o farfurie cu struguri, pagina din fața ochilor, îndoielile legate de scris. Poți să scrii ceva, să te cufunzi în lumea ta imaginară, să construiești o lume imaginară, funcțională, când realitatea îți cere atâta atenție, când totul în jur e nou, nemaivăzut înainte?

Ieri, plimbare în parcul Copou – care plânge după o ploaie – cu ochii la căsuțe în copac și la copii care chiuie gonind pe trotinete, pe alei bălțate de soare, departe de bunici. Aș fi vrut ca parcul să fie mult mai mare, de patru, cinci ori mai mare, cu mai multe zone sălbatice, dar nu putem să avem un Sub Arini sibian în fiecare oraș…

Sâmbătă după-amiaza, coborând dinspre parc către noua mea casă, am simțit că mă așteaptă în cameră un iepure. Ar trebui să pot să-l apuc de urechi și să îl scot încet-încet din joben, oricât ar fi el de sălbatic.

Primul lucru pe care l-am făcut aici a fost să rotesc biroul cu fața la fereastră – cea care dă spre apus. E ceea ce nu mi-am putut permite acasă, din lipsă de spațiu. Întodeauna am visat să scriu așa, cu fața la o fereastră.

Sâmbătă seara, plouă cu soare. Deschid ușa casei, mă uit la lumina cernută prin țesătura fină de stropi, ascult muzica asta, a ploii pe marchiza de la intrarea în casă. Am fereastră, am liniște, am și o poveste în gând. Mai departe?

Mai departe a urmat o duminică însorită, cu prima vizită la Palatul Culturii. De fapt, am mers să văd Muzeul de Artă. Fericit episod, fiindcă încă pluteam în impresiile lăsate de Muzeul Colecțiilor de Artă din București. Și-a fost ca o înnodare a stărilor – să văd alte tablouri de Grigorescu, Tonitza, să regăsesc lumini și nuanțe, personaje plutind pe pajiști înflorate, priviri de copii. Am zăbovit mult la „Fata cu fluturele” lui Gh. Panaiteanu Bardasare (în fotografie), încântată să recunosc fluturele Vanessa atalanta de pe brațul fetei; fluturele este unul dintre favoriții lui Nabokov, „Vanessa mea cu linii stacojii” din „Foc palid”, fluture vestitor de moarte – dar și de frumusețe. M-am oprit mult la „Peisaj” de Dumitru Ghiață – cel de iarnă –, cuibărindu-mi privirea în colțul din dreapta, jos, unde zăpada nu-i albă, ci are în ea un curcubeu de culori, străluciri albastre, turcoaz, roz-flamingo. Mi-am amintit pasajul din „Fata cu cercel de perlă” al lui Tracy Chevalier, unde fata se miră când pregătește culorile pentru o scenă de iarnă: de ce atâtea tuburi de albastru, dacă maestrul va picta zăpadă? Unde e albul? De ce nu e nevoie de el?

Albul, dacă a venit vorba de el, e în norii-porumbiță ai lui Sabin Bălașa, din Sala Pașilor Pierduți.

Iar negrul, să aducem vorba de el, e în dantela sutelor de ciori care plutesc către seară pe deasupra Universității Tehnice, când te întorci din cea mai lungă plimbare, din Parcul Expoziției – păstrând vizita la Grădina Botanică pentru o zi viitoare, când presimt că va fi mare nevoie.

M-am plimbat pe străzi, cu harta orașului vag memorată, oprindu-mă ca să mă uit la balcoane și ferestre, citind plăcuțe pe case, pe unde a locuit Eminescu sau Otilia Cazimir, iar în alte locuri am pus chiar eu plăcuțe imaginare și vii: aici a locuit când era mic un poet care a rămas copil și când i-a albit părul, iar în curtea de unde-a dispărut băiețelul sunt o minge și un cufăr de lemn pe care scrie cu litere mari, de vopsea, „Teatrul național”.

M-am uitat la florile din ronduri, udate duminică dimineața devreme de muncitori harnici, cisterne întregi pentru niște flori splendide ale căror nume nu prea le știe nimeni – soarta florilor care cresc în mulțimi pe mijlocul străzii, atât de bizar asemănătoare cu a florilor de câmp.

M-am uitat la tinerii în tricouri albe și cu ecusoane roșii legănate la gât, veniți cu miile la Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși, le-am simțit bucuria și când se plimbau vineri, sâmbătă, mână în mână prin Copou, dar și când ascultau slujba duminicală, în fața Catedralei. O mare de oameni, mulți îmbrăcați duminică în costume populare, și atâta senin pe chipurile lor, și nici un „vrem spitale, nu catedrale”. La Trei Ierarhi am stat o vreme între brazi, ascultând sfârșitul unei predici despre iubirea aproapelui și privind un copilaș de un an și ceva care escalada cu mare greutate scările înalte de piatră ale bisericii care îi treceau de genunchi și sărea apoi de pe ele printr-o parte, pe toată distanța, ajutat de mâna mare a tatălui, și iar de la capăt, de multe ori așa, cu mare greutate în sus pe scări și cu tot atâta bucurie în jos, și m-am gândit că vreau să nu-i uit niciodată nici strădania, nici bucuria.

Apoi mi-am cumpărat un pahar verde de sticlă și-un buchet de imortele mov și m-am închis în camera mea. Ultima imagine de afară a fost a tânărului paznic de noapte care ședea sub felinar, la intrarea în căsuța vecină, citind dintr-o carte.

Noaptea a plouat crunt. Dimineața, am sărit într-un suflet: oare ce s-o fi întâmplat cu melcii de la fereastră? La ora opt, mai era unul singur pe grilaj. „Tu cum de n-ai plecat?”, l-am întrebat. „Ai ceva la picioruș?” A pornit și el într-un târziu, mascându-și discret șchiopătatul. Iar când îl fotografiam, încercând să surprind în aceeași imagine și-un lujer de viță-de-vie încărcat de stropi, și-un măr roșu care încovoia o creangă în grădina din spate, m-am pomenit privită de doi ochi albaștri oarecum cunoscuți. O pisicuță birmaneză se ivise între ierburi, privind la rândul ei acest intrus care sunt eu. Am fotografiat-o iute și am încercat s-o ademenesc. La muzeu încă n-a venit nimeni, este luni dimineața, odată cu săptămâna începe practic și rezidența de scris, s-au terminat zilele pe care mi le-am acordat pentru acomodare, și mi-ar prinde tare bine o pisică birmaneză aici. Am avut cândva un motan cu ochi albaștri și mască ciocolatie, este rasa pe care o cunosc cel mai bine – pisicile astea chiar se pricep să poarte un dialog.

În zilele următoare am fost fermecată de Grădina Botanică și de bojdeuca lui Creangă. Ah, drumul abrupt care dă către dealuri! În bojdeucă, mai era un mic grup – și-am descoperit că erau niște prieteni din București, pe care i-am cunoscut, culmea, la Muzeul Literaturii din Capitală. Bojdeuca asta m-a emoționat teribil. Măsuța atât de mică, lângă ferestruică. Portretul lui Creangă, din ultimul an de viață. Scrinul și sfeșnicul lui Eminescu, primite de la Vasile Pogor. Apoi, deschiderea splendidă către dealuri – și aici terasele de lumină. În acest loc, mi s-a spus, a scris Eminescu „Sara pe deal” și „Somnoroase păsărele”.

Cu măsuța și lumina asta în gând, am pornit către casă – da, „casă” a zis gândul meu. Am trecut pe la Casa Pogor și m-am bucurat de întâlnirea cu organizatorii FILIT. Lucian, Florin, Amelia și colegii lor roiau prin muzeu, jonglând cu afișe și programe, punând la cale evenimentul din octombrie. Am stat un pic pe-o băncuță verde și m-am gândit ce norocoasă sunt să mă aflu aici.

Înapoi în bojdeuca mea cu două ferestre, am deschis documentul nou, pe care abia de scrisesem într-una din diminețile trecute titlul și primele pagini. Le-am șters și am luat-o de la capăt.

Și fiindcă se spune că imaginea scriitorului scriind ar fi suspectă de kitsch, o să trag perdeaua verde aici, o să fac sfârșit din acest început, știind că „Va urma”. Vor urma: întâlniri și vizite, la Editura Polirom, cu tinerii cititori de la Alecart, probabil și o lansare a „Verii cu Isidor”, multe emoții dar și multă tăcere, și poate va crește povestea cea nouă, acum doar o schiță într-un caiet și un ghem fierbinte în minte.

Mulțumesc, FILIT și Muzeul Național al Literaturii Române din Iași.

(text scris ca beneficiar al unei rezidențe FILIT pentru scriitori, în septembrie 2017)

Foto: VDN