Locul
M-am întors să mai văd locul. Uite-l. Lîngă potecă, dincoace de leagăne, sîngele gros îmbibat în pămîntul bătucit, penele negre, doar una pestriţă, perfectă, pasăre de pradă. Cine pe cine? Nu ştiu. Am stat mai mult de data asta, am cercetat pînă am simţit zvîrcolirea. Nu trebuie să ştii a cui, nu trebuie să ştii cine a fost victima şi cine călăul, e de ajuns să cunoşti cînd şi cînd înfiorarea penelor tale de pe piept, junghiul care cere.
Doi paşi mai departe, şi uite şi ciotul. Sus, potrivit de sus, un ciot curbat al copacului, ca braţul amputat chiar de sub cot al unui cerşetor întrebînd: n-ai să-mi dai? Am să-ţi dau. Am să-ţi dau. Te uiţi aşa de neîncrezător. Ai încredere. Toate astea, ale nimănui, ale tale vor fi. Urneşte-te, orbete. Te împiedici de-un ciot pămîntean. O rădăcină din cele care te trag de picior şi te aruncă înapoi de unde-ai plecat – ah ce de oameni fericiţi ah ce de oameni fericiţi. Cu piepturile atît de netede, ei, atît de netezi şi atît de fericiţi, ei.
În glezne
Dar pot şi eu să te învăţ cîte ceva, a zis viul. Ce-mi spui tu despre după eu n-o să învăţ niciodată. Dar ştiu cîte ceva despre dinainte.
Aceia care amînă sînt condamnaţi să poarte fără încetare alegerea.
Aceia care se vor spînzura, bunăoară, nu se vor mai plimba nici o clipă fără să tîrască la gîturi invizibilul ştreang, funie plumbuită, amînări răsucite. Ca pe lanţul rupt zăngănind pe străzi cîinele evadat dintr-o curte, amuşinînd libertatea pe care o cunoaşte abia pe la margini, aşa îşi vor purta funia grea – capătul tîrît zgomotos pe trotuare, nodul din gît, umerii străduiţi înainte, cleiul paşilor, un fel de fericire ca un capăt franjurat în miresme înaintea nărilor, lanţul cînd şi cînd călcat de o talpă: „Aveţi un ceas, nu vă supăraţi?”, va întreba un om. Iar el va auzi: „…adineauri ţi s-a adus aici dumitale un mort. Ai fi atît de amabil să mi-l arăţi?”. Desigur. Îşi va sufleca mîneca, va descheia cureluşa, îi va dărui maşinăria. Vor mulţumi, vor pleca. Omul într-o direcţie, cu încheietura însemnată, el în cealaltă, cu şarpele la gît, cu apăsarea dureroasă a pămîntului în glezne, visînd, şi construind migălos acest vis, al clipei în care lanţurile vor fi minunat înălţate şi gleznele atît de uşoare vor fi.
Liliac
Despre cel care moare acolo se vorbeşte aici.
La cafea. După-amiază de sîmbătă, dincolo de fereastră – pisica. Raţionamente se construiesc vitejeşte, cărămidă de dreptate pe cărămidă de calcul se aşază; cu atîta uşurinţă pot unii clădi turnuri de argumente – vieţile-s ale noastre, morţile ale altora – în mijlocul sufrageriilor cu podea de nisip. Noi stăm muţi, în poală ne-am adus capetele funiilor transparente, ca pe pisici obeze şi leneşe ni le mîngîiem, ni le creştem. Cu cît mai drepte se înalţă raţionamentele lor, cu atît mai adînc şi mai strîmb se cuibăresc pisicile amînărilor noastre. Spre cerul de doi metri şi de trei sute de waţi creşte construcţia de vorbe, încă un pic şi frazele vor sfredeli podul. Şi fiecare vorbă vorbită aşază un batic în capul unei bocitoare, fiecare virgulă face un nod sub o bărbie, fiecare punct pune o pereche de pantofi în nişte picioare. Noi, ruşinaţi, tăcem şi le promitem ştreangurilor ghemuite în poală că niciodată atîtea cuvinte. Şi le mîngîiem, le tot mîngîiem; morţile nemurite tresar în somn fericite.
Dincolo de fereastră, pisica bătrînă îşi croieşte drum tremurat din crengi de liliac.
(Cantilene, texte inedite, 2011)
Lasă un răspuns