Cartea săptămânii

Memorie şi identitate în „Zmeura de cîmpie”

Publicat în 1984, romanul „Zmeura de câmpie” a fost scris în paralel cu (o parte din) proza scurtă şi, de altfel, nu „sare” departe de aceasta din urmă, ca formulă şi chiar ca tematică. Aşa cum observa Adrian Oţoiu, romanul are ca „temă de profunzime” memoria, „cuvîntul memorie trebuind a fi citit aici ca pierdere a memoriei, amnezie (s.a.)”[1]. Tema memoriei se conjugă, la Nedelciu, cu aceea a căutării identităţii şi, sub acest aspect, ea se făcuse deja simţită în volumul de proză scurtă publicat în 1983, „Amendament la instinctul proprietăţii”, cel puţin în proza omonimă – una dintre cele mai bune proze nedelciene.

Gelu Popescu, din „Zmeura de cîmpie”, care crescuse la orfelinat, pleacă în căutarea părinţilor, în satul natal. În roman se întîlnesc trei personaje, trei tineri orfani, Radu A. Grinţu, Zare Popescu şi Gelu Popescu, pe care-i uneşte aceeaşi ignorare a originilor: aparent, ei provin din acelaşi sat, dar singurul care va face cercetări şi va lămuri, întrucîtva, mai ales biografia lui Grinţu şi a lui Zare şi mai puţin pe a sa proprie, este Gelu Popescu. În orice caz, micul grup de tineri prieteni, orfani ori dezrădăcinaţi, a traversat destule proze nedelciene: aici el se asociază căutării propriu-zise a identităţii, a originilor.Oţoiu mai face o remarcă importantă, pe care o reiau aici: „Cei care se grăbesc să acuze generaţia ’80 de ruptură schizoidă cu trecutul, ar trebui să recitească acest roman, care pune pasiune în reînnodarea legăturii cu originile”[2]. Origini care – adaug eu – se plasează, în cazul de faţă (şi în destule alte cazuri, căci optzeciştii, deşi citadini prin convingere, se trag, adesea, de la ţară) în spaţiul rural, „resuscitînd” în text, paradoxal – de fapt simptomatic şi simbolic, prin metafora „zmeurii de cîmpie” – imaginea unui loc obsesiv, „un revenant”, un loc relevant din perspectivă social-politică (satul transformat de comunism, marcat de traumele colectivizării) şi definitoriu din punct de vedere identitar (vezi constantele şi nostalgiile determinate de memoria satului în structura mentală a personajelor).

Gheorghe Crăciun vorbea despre „un mod de reprezentare urban”, format prin lecturi şi şcoală (liceu, facultate), care ar filtra, în cazul lui Mircea Nedelciu, dar şi al său personal (şi probabil al multor congeneri, adaug eu), sensibilitatea de extracţie rurală: „De ce ruralismul ăsta al lui Mircea Nedelciu – şi mă gîndesc şi la mine – este unul filtrat prin, nu ştiu dacă o sensibilitate urbană, ci mai degrabă un mod de reprezentare urban? Cred că asta derivă dintr-un anumit tip de educaţie, educaţia din timpul liceului şi de mai tîrziu. La liceul din Brăneşti, sigur că majoritatea elevilor erau copii de la ţară, dar era totuşi un mediu oarecum superior celui sătesc. O perioadă cu multe lecturi de cărţi străine, care circulau în epocă, pentru că sîntem în perioada anilor ’65-’69, se produsese o deschidere către literatura franceză, cea americană. Cred că aceste grile de lectură au produs un nou mod de recepţie a mediului de origine. Nu putem vorbi, de pildă, despre aşa ceva în cazul lui Marin Preda”[3] (apropo de influenţa lui Preda asupra prozei nedelciene, care există, desigur, dar cu diferenţe specifice, decisive, printre care se numără „grila” citadină şi procesul mai general de textualizare). Originea rurală e responsabilă, spune Crăciun, de sensibilitatea faţă de natură, care apare şi la Nedelciu, „chiar dacă nu este un descriptiv şi nu este un naturist”[4]: dovadă „obsesia cîmpiei”, relieful mediului din care provine, şi, adaug, a meteorologiei.

Revenind, tema recuperării şi păstrării memoriei e dublată, în „Zmeura de cîmpie”, de o alta, aş spune inedită în textele lui Nedelciu, deşi veche ca preocupare teoretică: arheologia limbajului, cosubstanţial istoriei. Conform concepţiei lui Zare Popescu, „adevărata istorie nu poate fi reconstituită decît printr-o operaţie de hermeneutică lingvistică”[5], drept urmare, soldatul Zare (în viaţa civilă şofer, absolvent de liceu, dar eşuat la examenul de admitere la Facultatea de Istorie) desfăşoară – în scrisorile către profesorul său de istorie din şcoală, cel care l-a descoperit, dar şi în conversaţiile cu Grinţu, în armată, pe cîmpul de tragere – ingenioase etimologii şi analize lingvistice, din care deduce întotdeauna sensuri istorice: „Tot ce contează în Istorie este alcătuit din oameni, obiecte, nume şi poveşti. (…) Oamenii (…), fiecare individ în parte, nu masa, alcătuiesc împreună cu numele lor un fel de tot-uri istorice. Omul trăieşte în prezent, numele lui vine de undeva, din vechime. Întregul astfel alcătuit şi analizat într-un anume fel explică istoria. Despre numele de obiecte importantă era aflarea originii, etimologia, circulaţia dintr-o limbă în alta, de la un popor la altul. Aici au avut motive să-l amendeze şi să-i dea o notă mai mică pentru că problema nu-i interesează pe istorici, ci pe filologi şi lingvişti. (…) Povestea, povestirea scurtă, chiar cea care putea fi redusă la o singură propoziţie, în nici un caz masa poveştilor sau romanele, povestea deci, era singurul liant al acestor categorii. Din toate patru, om-obiect-nume-poveste, se alcătuia un sistem care era Istoria cea adevărată. Mişcarea categoriilor acestui sistem, evoluţia lor şi legăturile dintre ele trebuia să fie obiectul istoriei ca ştiinţă. După el, războiul se produce atunci cînd sistemul om-obiect-nume-poveste intră în criză”[6] – îi povesteşte Grinţu lui Gelu Popescu despre Zare Popescu.

„(…) tipul ăsta mai zicea – adaugă Grinţu – şi că a povesti despre război e imposibil. În sistemul imaginat de el e logic: criza conglomeratului om-obiect-nume-poveste (adică războiul) nu poate fi povestită; ea tocmai de asta se produce, pentru că liantul, povestea, nu mai funcţionează. Aşa că, dacă nu te superi, sînt şi eu curios să ştiu în ce fel acei oameni ţi-au vorbit de război”[7].

Toată această teorie personală a lui Zare autodidactul (eşuat la Facultatea de Istorie, tocmai datorită speculaţiilor sale – într-o lume universitară şi socială, în general, dirijată de ideologia de stat), pe care Grinţu o îmbrăţişează în vreme ce i-o expune lui Gelu Popescu nu este interesantă în sine – ea combină reminiscenţe filologice din timpul cursurilor universitare de etimologie, lingvistică şi folclor cu unele teorii nominaliste – ci prin pistele lansate în două direcţii: pe de o parte, prin reflecţia asupra romanului care se ocupă de generaţia războiului, iar pe de alta prin reflecţia mai largă, pe filiera lui Wittgenstein[8], asupra limitelor limbajului, asupra limitelor descrierii realităţii prin limbaj (temă ce apare, de altfel, şi în proza scurtă şi pe care am semnalat-o la momentul cuvenit). (…) În cazul lui Nedelciu, ideea wittgensteiniană pune în ecuaţie modul în care limbajul – povestirile, amintirile din război – poate reda realitatea războiului şi de aici o întreagă reflecţie asupra literaturii (romanului) de război.

Tangenţial, scriitorul reflectează şi asupra temei adevărului în limbaj şi discurs, căci întregul demers al lui Gelu Popescu – trecînd prin seria povestirilor din război ale bătrînilor interogaţi – este, în fond, o căutare a adevărului.

Secţiunea a doua a romanului, intitulată „Investigaţii”, are acest motto: „Nu cred că prin cuvinte se poate spune adevărul. Prin cuvinte, cel mult, minciuna poate fi parodiată şi demascată”[9]. Căutarea lui Gelu va fi, într-adevăr, o plonjare într-un tărîm al incertitudinilor perpetue, aşa cum atît de bine indică titlurile celor patru secţiuni ale cărţii: „Presupuneri”, „Investigaţii”, „Alte păreri”, „Alte investigaţii”. Gelu şi Zare nu vor şti niciodată dacă sînt sau nu fraţi, iar Gelu, cercetătorul cel mai asiduu al originilor, va deţine şi cele mai firave informaţii despre el însuşi.

În acest context relativist, teoria asupra istoriei profesată de Zare – deşi expusă în repetate rînduri şi argumentată filologic; adoptată chiar de profesorul Valedulcean, care predă un curs de „arheologie lingvistică”, şi ulterior de Grinţu – pare ea însăşi o pură fantezie, ingenioasă, ce-i drept. În orice caz, Zare e conştient de riscul şi „adevărurile parţiale” ale interpretărilor pe care le acordă el istoriei: „Adevărurile parţiale mă interesează cel mai mult. Ele sînt inatacabile în clipa istorică în care sînt emise şi incluse în cele ulterioare. Exemplul cel mai la îndemînă ar fi cel cu «adevărul» despre părinţii mei. Tot cu el mi se pare că am încheiat şi atunci discuţia sau am introdus-o în criză”[10].

Temele „tari” ale identităţii, adevărului, istoriei sînt, aşadar, relativizate, contextualizate în acest roman eseistic (…), plecînd de la cîteva sugestii wittgensteiniene, cu privire la limitele limbajului în redarea realităţii, la adevăr şi la sensul contextual. Şi într-adevăr, toate pistele revelate de autor pot reprezenta, cel mult, adevăruri parţiale asupra părinţilor celor trei personaje, ca şi asupra faptelor care au condus la înstrăinarea copiilor lor.

Mircea Nedelciu, „Zmeura de cîmpie (roman împotriva memoriei)”, Editura Militară, Bucureşti, 1984; „Opere III. Zmeura de cîmpie”, Editura Paralela 45, Piteşti, 2015, 248 p. 

Fragment din volumul „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii” de Adina Diniţoiu, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011, 526 p. 

Note

[1] Adrian Oţoiu, „Ochiul bifurcat, limba saşie. Proza generaţiei ’80. Strategii transgresive”, II, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2003, p. 231.
[2] Ibidem
[3]Crăciun, Gheorghe, „Eram nişte copii răi”, interviu de Adina Diniţoiu, în „Observator cultural” nr. 358, februarie 2007
[4] Ibidem
[5] Radu G. Ţeposu, „Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă”, Editura Cartea Românească, 2006, p. 188.
[6] Mircea Nedelciu, „Zmeura de cîmpie (roman împotriva memoriei)”, Editura Militară, Bucureşti, 1984, pp. 46-47.
[7] Ibidem, p. 47.
[8] Autor descoperit cu pasiune, în facultate, de grupul „Noilor”, conform propriilor lor mărturii (Crăciun, Nedelciu, Iova).
[9] M. Nedelciu, „Zmeura de cîmpie”, ed. cit., p. 51.
[10] Id., p. 103.

Parteneriat media


Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu