Atelier

Mircea Nedelciu în „zodia scafandrului”

În anul 2000 (la un an după dispariţia scriitorului), apărea la Editura Compania – inaugurînd seria de „Contemporani” a editurii – Zodia scafandrului, cu subtitlul „roman inedit”[1]. Anunţat o vreme în catalogul Editurii Paralela 45, romanul postum, rămas neterminat, al lui Nedelciu apare relativ repede la Editura Compania (ca urmare a dorinţei familiei; editorii, Adina Kenereş şi Petru Romoşan, erau, de altfel, prieteni ai lui Mircea Nedelciu).

Pe pagina de gardă, Adina Kenereş aduce cîteva precizări importante („În chip de notă asupra ediţiei”) referitoare la manuscrisul nedelcian publicat. Pînă astăzi (2010), aceasta a rămas singura versiune publicată – deşi Gheorghe Crăciun, de pildă, sugera, în articolul din dosarul consacrat romanului de revista Observator cultural în februarie 2001, că s-ar putea reveni cu o ediţie conţinînd în adenda fişele, eboşele, variantele de lucru din caietele scriitorului –, aşadar versiunea asupra căreia ne vom concentra atenţia şi analiza. E vorba de ultima versiune a acestui roman, revizuită în 1996 (cum se specifică pe pagina de titlu). Într-o versiune anterioară – notează Adina Kenereş – se specifică locurile şi perioada în care a fost scris romanul: „Fundulea, Bucureşti, Valea Vinului, Constanţa, Martigues, Montpellier 1988-1992”. Tot acolo e schiţată şi structura cărţii, care ar fi trebuit să aibă patru părţi, corespunzătoare a patru luni: februarie (prima parte, şi anume partea publicată sub titlul Zodia scafandrului, conţinînd capitole numerotate de la 1 la 25), alte trei proiectate capitole (26, 27, 28 – nerealizate), apoi decembrie (partea a doua), martie (partea a treia) şi noiembrie (partea a patra).

De aici încep, desigur, speculaţiile, presupoziţiile, ipotezele. […]

De la textualism la biografic

Dincolo de astfel de ipoteze, spectaculoasă este – în cazul acestui ultim roman nedelcian – deschiderea către simbolic, niciodată atinsă cu atîta acuitate mai înainte (deşi porţile către simbol nu erau niciodată etanşe), o deschidere care parcurge, altfel, un drum cunoscut textualiştilor, pe urmele telqueliştilor, drumul de la literalitate la metaforă. Începînd cu cele trei concepte din titlul articolului lui Crăciun, „meteorologie”, „arheologie” şi „presiune subacvatică” [e vorba de eseul „Meteorologie, arheologie şi presiune subacvatică” din Observator cultural nr. 51/13 februarie 2001, publicat ulterior în volum] – esenţiale pentru literatura lui Nedelciu –, a căror semnificaţie glisează continuu pe axa literal-metaforic, fără să se oprească într-un punct fix. De aceea nu consider, precum Gheorghe Crăciun, că Nedelciu crede obsesiv, literal, în influenţa forţelor naturale asupra psihicului uman, forţe ce declanşează „schimbări bruşte de viaţă şi destin”, ci că scriitorul investeşte aceste concepte cu sensuri figurate, politice şi existenţiale, păstrînd, pentru un maximum de efect – ludic şi ironic –, şi sensul literal.

Necunoscutul fenomen meteo care determina laşitatea colectivă în Tratament fabulatoriu trebuie înţeles ironic şi simbolic (ca un fel „ciumă” camusiană, la modul ironic), tot aşa cum arheologia practicată de Zare Popescu în Zmeura de cîmpie – personaj ce revine în Zodia scafandrului – era una fictivă, ludic-lingvistică, abandonată asocierilor de sunete şi jocurilor de cuvinte. În aceeaşi categorie a simbolurilor ce păstrează un grad variabil de literalitate se situează, în Zodia scafandrului, şi frigul sau frica – ambele îmbrăţişînd conotaţii existenţiale (confruntarea cu moartea) şi politice (confruntarea cu regimul comunist).

Zodia scafandrului este, într-adevăr, în ciuda controverselor de la apariţie şi a faptului că nu e un roman terminat, o piesă esenţială în ansamblul operei lui Nedelciu, pentru că marchează o evoluţie simptomatică de la textualism la biografic, de la microrealism la simbolic şi de la aluzia subversivă la explicitul politic. Dacă ar fi fost terminat, Zodia scafandrului ar fi putut fi, cu siguranţă, (şi) un roman politic, un roman simbolic al existenţei în comunism, aşa cum este Pupa russa al colegului şi prietenului Gheorghe Crăciun.[…]

Prima parte a Zodiei scafandrului, singura scrisă, publicată aşadar postum, se învîrte în jurul unui memorabil februarie 1988, moment în care scriitorul descoperă primele simptome ale unei boli insidioase. Toate pasajele din roman ce poartă marca „februarie 1988” sînt fragmente dintr-un jurnal personal ţinut în acea epocă (jurnalul – iată un lucru inedit la Nedelciu, prin care încearcă să-şi controleze mai ales spaima de boala misterioasă, „îmblînzită” în discurs prin termenul popular „gîlci”), un jurnal care, pe lîngă notaţiile legate de boală, consemnează tribulaţiile autorului la Consiliul Culturii şi audienţele la cei mai înalţi cenzori ai instituţiei, în vederea publicării… Femeii în roşu, romanul scris în 1986 împreună cu Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş. Pe lîngă planul biografic, există în carte – tipic pentru Nedelciu – alte două planuri: unul metatextual, speculînd asupra simbolului scafandrului, asupra profunzimii şi suprafeţei şi un altul ficţional, avîndu-l ca protagonist pe Diogene Sava, un soi de alter ego şi un erou „de Bildungsroman” (cum s-a spus) din categoria celor cu care ne-a obişnuit scriitorul în proza scurtă (tînăr născut într-un sat de cîmpie, în plin comunism, adesea marcat de imaginea tatălui, aflat în pragul maturizării socio-profesionale, dar mai ales erotice – în căutarea femeii şi iubirii autentice).

Metafora scafandrului

[…] Această metaforă a scafandrului din ultima carte a lui Nedelciu aduce cel puţin două elemente noi, în fond interdependente: pe de o parte, fiorul autobiografic, niciodată înainte atît de explicit, pe de altă parte, ideea/ dimensiunea de profunzime/presiune (în ambele direcţii, din interior spre exterior şi invers, şi aplicată, în egală măsură, la corpul individual, respectiv la „corpul social“), dimensiune intermediată de irupţia bolii şi de asocierea acesteia cu naşterea noului roman. E impresionant cum descoperirea finală a profunzimii ca o a treia dimensiune a prozei lui Nedelciu – o proză în genere microrealistă, comportamentistă, voit redusă la indiciile suprafeţei şi ale jocurilor, e drept, complicate de planuri şi perspective –, cum această descoperire, aşadar, îi conferă o pregnantă conotaţie etică şi chiar soteriologică (salvarea personală, din social şi din boală).

În capitolul 22, un metatext prin excelenţă, Nedelciu relatează felul în care a luat naştere Zodia scafandrului, făcînd toate asocierile anunţate deja: scris-boală-comunism dur-alienare socială, plasate sub semnul „presimţit” al „scafandrului”: „În fond, pentru un romancier, cel mai greu lucru este să găsească, după ce a terminat o carte, subiectul, tema, ideea, sugestia de la care să pornească pentru a lucra la următoarea. […] Ba chiar poţi găsi, printre rîndurile tipărite ale ultimei cărţi, presimţirea celei care vine. Cred că asta se poate observa cu ochiul liber în Şi ieri va fi o zi (1989, Editura Cartea Românească). «Primul exil la cronoscop» (ultima povestire din volum, n.m.) este mărturia că din apele tulburi ale SF-ului se iţea «scafandrul»”.

Urmează întîlnirea fabuloasă cu scafandrul Scarlat, autor de cărţi de vulgarizare şi „şef al tuturor scafandrilor – opt la număr – din întreaga flotă românească de pescuit oceanic!” şi găsirea bruscă, într-o seară, a începutului de roman: coborîrea personajului în liftul fără lumină, încărcată de toate conotaţiile prăbuşirii-scufundării, „acţiunea scafandrului care se îndreaptă spre o bază subacvatică, întunericul, frigul, spaima mea faţă de necunoscutul profunzimii în care m-am decis să cobor” . Începutul romanului coincide cu primele simptome ale bolii, secvenţele de scris şi cele de febră capătă o alternanţă, o ciclicitate stranie, care îl determină pe Nedelciu să vadă „o legătură directă între roman şi boală”: „Dimineaţa mă trezesc cu febră. Rămîn acasă şi febra, în ciuda pastilelor, ceaiurilor şi frecţiilor, continuă fix o săptămînă. […]. În cea de-a doua saptămînă reuşesc să mă achit de unele promisiuni lăsate baltă în timpul febrei […] A treia săptămînă e chiar ritmată de note în caiet, de fragmente de frază, de intonaţii, de culegeri de termeni specifici domeniului subacvatic, pe care mi-i explic şi cărora le caut neaşteptate semnificaţii secundare. Aceste semnificaţii pot să-mi servească la construcţia «în profunzime» pe care tocmai vreau s-o încep. La sfîrşitul acestei a treia săptămîni, seara, scriu iarăşi o pagină şi cîteva rînduri. […] Şi din nou o săptămînă pierdută (răceala, îmi zic), trei săptămîni de reintrare în ritm, trei-patru pagini scrise, din nou febră […]. Ce concluzie, alta decît o legătură directă între roman şi boală, poţi să tragi după cele cîteva luni de astfel ritmată experienţă?” .

„Frigul simbolic” al societăţii comuniste

Mircea Nedelciu – a cărui tehnică literară impecabilă este adesea atrasă de coincidenţe şi mizează pe efectul lor artistic (aşa cum spiritul său raţional trăieşte fascinaţia „necunoscutului”, iraţionalului) – se abandonează aici unui simbolism mult mai larg, cu bătaie existenţială. Atît de discreta tratare artistică a insidioasei boli (cu care se va lupta zece ani înainte de a fi învins…) – pusă în legătură nu numai cu scrisul, dar şi cu existenţa/rezistenţa în/la sumbrul regim comunist al anilor ’80 – surdinizează tragismul unei vieţi, dar în acelaşi timp, accentuează virtuţile existenţiale şi etice ale literaturii pe care o practică: „Acum, la Valea Vinului, legam altfel ipoteza Căruntu (ipoteză asupra bolii, n.m.) de viaţa mea, mai bine zis o legam direct de roman (scrierea unui roman fiind parte esenţială a existenţei mele): corpul meu liber, mediteranean chiar prin ideea de corp sănătos şi armonios, percepe această aventură în adîncuri la care-l sileşte barbian spiritul ca o incursiune într-un ţinut mult mai rece. Pe scurt, mintea imaginează lumea scafandrului şi, instinctiv, visceral, corpul o refuză. Ar avea şi de ce, pentru că, de fapt, în spatele construcţiei de tip Cousteau, mintea mea criptează adversităţile (răceala, gerul) întregii lumi în care trăiesc, frigul ăsta simbolic al societăţii comuniste din România anului 1989, iar corpul refuză în mod natural o astfel de exilare în «Nord»” .

„Lumea scafandrului”, „aventura în adîncuri”, plonjarea, imersia, presiunea subacvatică, profunzimea sînt tot atîtea nume pentru această dimensiune înfiorată, metafizică chiar, a sondării propriei interiorităţi şi a propriului corp în peisajul oprimant al comunismului: un conflict sui-generis între trup şi spirit, între instinct şi raţiune, în care trupul se revoltă, prin spasme şi febră, la „incursiunea” „rece”, raţională, a spiritului. […]

O presiune care urcă din adîncuri, evoluează, explodează: aceea a bolii. Dar şi invers: o presiune externă, socială, care apasă la fel de insidios (v. episoadele întîlnirilor cu cenzorii de la Consiliul Culturii, presiunea de a intra în Partidul Comunist, episodul revoltei scriitorului Dan Petrescu etc.). Şi undeva la mijloc – necruţătoarea aşteptare, dintr-o parte a evoluţiei bolii, din cealaltă a posibilelor persecuţii politice.

De altfel, „frigul simbolic“ al societăţii comuniste, al adversităţilor, al necunoscutului şi, finalmente, al morţii este o altă metaforă pregnantă a romanului: ea e declanşată de o traumă din copilărie a lui Diogene Sava – protagonistul cărţii şi alter ego al scriitorului –, marcat identitar, în mod paradoxal, de amintirea frigului devastator, al gerului, şi nu de arşiţa Cîmpiei Bărăganului, în care s-a născut. Este amintirea zilei de iarnă cînd copilul porneşte singur acasă de la şcoală, peste cîmp, prin nămeţi şi se rătăceşte: „Orele […] cît ai rătăcit prin pasta aia moale de zăpadă şi ceaţă, nemaiavînd nici o idee de direcţia în care te mişti, simţind doar cum îţi îngheaţă încet-încet fiecare muşchi, os şi încheietură […], orele alea, zic, vor fi pentru tine, totdeauna, imaginea însăşi a spaimei de moarte prin frig” . Sau a spaimei de moarte, pur şi simplu, de necunoscut.

Discretă, surdinizată, dublată de tema opresiunii politico-sociale, spaima de moarte este, de fapt, tema de profunzime a romanului, frisonul care străbate cartea de la primul la ultimul rînd. E vorba de un tragism voit banalizat, ţinut în frîu, pentru că planul autobiografic, intruziunile scriitorului la persoana I (filele de jurnal) sînt acompaniate de celălalt plan sau fir epic, povestea lui Diogene Sava (un alter ego, cum spuneam).

Ca un tulburător exemplu de corespondenţă între viaţă şi text, în ultimii ani, Nedelciu ajunsese la superstiţia că terminarea acestui roman ar echivala cu propriul său sfîrşit, deşi se gîndise şi la varianta că, dacă l-ar termina, s-ar putea ridica, prin miracol, din scaunul cu rotile în care era ţintuit din 1996. Încă o dată, Zodia scafandrului capătă, în ansamblul operei nedelciene, o importanţă aparte, valoarea unei chei de lectură şi punctul terminus (prin chiar moartea autorului) al unei sinuoase relaţii text(ualism) – viaţă/biografie – social-politic.

„Eroziunea” textului de către biografic/boală şi confruntarea cu moartea apropie cumva cazul lui Nedelciu de acela al lui Barthes – teoretician pe care scriitorul îl cunoaşte cu fineţe şi-l „citează” adesea în pliurile propriilor texte –, conducînd, la amîndoi, la o reflecţie dramatică asupra limitelor limbajului şi ale literarului în raport cu experienţa ultimă, a morţii.

În perspectiva morţii, virtuozitatea, ingeniozitatea textului nu mai contează. Gestul scrierii unui roman etic, soteriologic şi nu de virtuozitate, gestul asumării literaturii ca viaţă şi ca salvare exorcizează întrucîtva – deşi umbrele pîndesc în permanenţă – spaima proprie a scriitorului, frica de profunzime, frica de moarte: „[…] ironia mea asupra propriei boli, exprimată prin arhaismul «gîlci» e o figură de stil, iar figurile de stil, voiam să-i arat (cenzorului, n.m.), situează literatura mult deasupra puterilor pe care le avea el asupra corpului material al unei cărţi sau boala asupra trupului meu” .

Fragment din volumul Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011

[1] Mircea Nedelciu, Zodia scafandrului, roman inedit, Editura Compania, Seria „Contemporani”, Bucureşti, 2000.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu