Cartea săptămânii

Romanul epistolar al iubirii imposibile dintre „Emin” și „dulcea sa Doamnă”

Publicarea, în anul 2000, a unei serii de scrisori inedite, parte din corespondența dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, a fost, fără îndoială, un eveniment, cu semnalări pe măsură în presa vremii. Corespondența cu pricina, care face parte din arhiva familiei Graziella și Vasile Grigorcea, a apărut la Editura Polirom, într-un volum numit „Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit”, ediție îngrijită de Christina Zarifopol-Illias.

Despre Mihai Eminescu, dar și despre Veronica Micle, cei doi protagoniști ai poveștii de iubire, atât de bine surprinse în epistolarul apărut în 2000, s-au spus și s-au scris foarte multe. Veronica Micle a fost privită, în cel mai bun caz, cu o anume condescendență de istoricii literari, în măsura în care, deseori, ea a fost considerată femeia cochetă, ba chiar ușoară, care-l asalta cu amorul ei capricios pe Eminescu, bun doar să-i „decoreze” saloanele literare. Cât despre Eminescu, Ioan Petru Culianu, total ireverențios, îl considera, în articolul „Eminescu, profetul din deșert” (1989), „un mare poet, dar o minte bolnavă”; „Dacă există un Eminescu mare, el nu e mare în gândire, ci în poezie. Ba chiar există un Eminescu foarte mic, un om grosolan și impulsiv, pasional, libidinos…”.

Există un motiv întemeiat pentru care am citat tocmai dintr-un text de Ioan Petru Culianu. Aventura celor 93 de scrisori ale lui Eminescu către Veronica Micle și a celor 15 scrisori ale Veronicăi către Eminescu, publicate în 2000, începe cu… familia Culianu.

Fiica cea mare a Veronicăi Micle, Valeria (Valérie) Micle, a fost prima soție a lui Neculae Nanu Culianu, fiul Mariei Culianu (sora junimistului  Neculai (Papa) Culianu, străbunicul pe linie paternă al lui Ioan Petru Culianu). Neculae și Valeria au avut doi copii, Graziella și Fănel. Corespondența Eminescu-Micle a rămas, ca un fel de moștenire de familie, în grija Graziellei Nanu, Grigorcea după căsătorie. Apoi, scrisorile au intrat în posesia fiicei Graziellei, Anna Maria Grigorcea. Adolescenta Anna Maria Grigorcea a avut o profesoară particulară, pe Maria Economu, recomandată familiei Grigorcea, în 1937, de Sofia Culianu, fiica lui Neculai (Papa) Culianu. În 1943, Maria Economu se va căsători cu Dinu Zarifopol, fiul lui Theodor Zarifopol  (nepot de frate al lui Paul Zarifopol, care Paul Zarifopol era fiul lui Pavel Zarifopol și al Elenei Culianu, cealaltă soră a lui Papa Culianu, străbunicul, cum spuneam, al lui Ioan Petru Culianu). Sperând că nu v-am plictisit cu enumerarea genealogică de mai sus, mai rămâne de spus, acum, după ce am închis cercul tot cu familia Culianu, că publicarea scrisorilor inedite se datorează Mariei Economu, devenită Zarifopol, care a reușit să o convingă pe strănepoata Veronicăi Micle, adică pe Anna Maria Grigorcea, să publice corespondența Eminescu- Micle. În cele din urmă, ea a apărut în 2000, într-o ediție îngrijită de Christina Zarifopol-Illias, fiica Mariei Zarifopol.

Corespondența inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle face dreptate în egală măsură celor doi protagoniști. Dacă până prin anii 2000, se cunoșteau doar 66 de scrisori, unele măsluite, pare-se, de Octav Minar, dintre care 48 îi aparțineau Veronicăi și doar 18 lui Mihai Eminescu, ceea ce a dus la teoria asaltului amoros venit dinspre Veronica Micle, iată că, prin această ediție de scrisori inedite (apărută în 2000), lucrurile s-au echilibrat, dat fiind că cele mai multe scrisori îi aparțin lui Eminescu și nu Veronicăi Micle. În plus, în aceste epistole avem un Eminescu îndrăgostit (nicidecum „grosolan”, „impulsiv” sau „libidinos”), dar strivit de boală și muncă, și o Veronică de asemenea îndrăgostită, dar măcinată de griji – avea doi copii –, de o nesiguranță atât financiară, cât și amoroasă (iubirea celor doi era una la distanță, foarte rar consumată prin întâlniri).

„Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit”, volumul care conține corespondența inedită Eminescu-Veronica Micle, poate fi citit pur și simplu ca un roman epistolar de dragoste, în spatele căruia o simțim, în calitate de discretă voce din off, pe Veronica Micle, cea care a datat scrupulos, cu cerneală violet sau cu creionul, aproape fiecare scrisoare primită de la Eminul ei iubit. S-ar putea spune că povestea iubirii dintre cei doi este spusă într-un anume fel doar pentru că Veronica a avut grijă nu numai să dateze scrisorile, ci și să noteze, așa cum se întâmplă cu epistola din 4 aprilie 1880, amănunte ca „Aici a încetat (M. Eminescu, n.m.) de a-mi mai scrie și ne-am certat rău. Am rămas certați de la 9 april 1880 până la 23 Decembrie 1881 când am venit la București la [H]otel Regal și m-am întâlnit cu el la Cameră”. Da, neîndoielnic, antologia de epistole inedite apărută în 2000 poate fi citită mai ales ca un furtunos roman de dragoste.

Prima scrisoare din antologie, care îi aparține lui Eminescu, este datată 1879 – 10 august. Tonul este unul ceva mai reținut – o numește pe Veronica „Scumpa mea amică” (conform notației făcute de Veronica Micle cu cerneală violet, este „întâia scrisoare după moartea soțului meu” – Ștefan Micle a murit pe 4 august 1879). În epistola din 29 august 1879, Eminescu devine mult mai îndrăzneț: „Un lucru știu și voi și voi hotărât: să fii a mea și pentru totdeauna. Nici nu-mi pot închipui o altă viață decât în apropierea ta și numai sub condiția aceasta voi în genere să trăiesc”.

Amândoi, atât Eminescu, cât și Veronica, aveau 29 de ani. Veronica Micle rămăsese văduvă și avea doi copii. Relația lor, începută cu ceva ani în urmă, nu era privită cu ochi buni (printre intriganții fățiși se numărau, așa cum reiese și din scrisori, Caragiale și Maiorescu). Veronica rămăsese în Iași, iar Eminescu era în București, unde lucra în redacția revistei „Timpul”, ale cărei numere le trimitea constant Veronicăi. Dincolo de episoadele de gelozie, trăite intens de ambii, un alt nor negru umbrea relația celor doi: banii. Încă din 1879, Veronica îl roagă pe Eminescu, care trage toate sforile posibile, să se ocupe de „suplica” ei, adică de pensia de urmaș la care avea dreptul după moartea soțului ei. Afacerea va tergiversa ani de zile și va fi un laitmotiv în multe dintre scrisorile celor doi.

Scrisoarea lui Mihai Eminescu din 19 noiembrie 1879, în care subiectul este „suplica” Veronicăi Micle

 

 

În martie 1880, Eminescu îi scria următoarele Veronicăi: „Deseară mă duc la Maiorescu spre a mă-ntâlni din nou cu reprezentanții parlamentului fără de sfârșit Gane și Jacques, căci de moalele Conta nu mai vorbesc. Promite, promite ș-apoi-i e rușine de Brătianu să urgeze afacerea ta, puiul meu cel dulce, care-o duce greu. Mâine îți scriu din nou și-ți spun ce ispravă sau neispravă vor face vestiții amici. Cuță scumpă și neprețuită, acesta-i caracterul afurisit al lumii acesteia: amici reci și dușmani fierbinți”.

Scrisoarea din 4 aprilie 1880 lămurește poate cel mai bine motivele pentru care Eminescu a ezitat atât de mult în a anula distanța Iași-București, un gest care i-ar fi scutit de multe episoade nefericite pe cei doi amorezi:

„Dar spune tu singură dacă de dulcea și iubita datorie de a-ți asigura soarta ta, pe care o primesc în orice moment, nu mi-aș incumba și o responsabilitate grea pentru soarta copiilor tăi – și tu știi, dragă Cuță, că sarcina odată luată asupră-mi, o port voinicește fără să mă plâng și fără să cer împărțirea cu alții. Încă o dată – nu poate fi vorba de tine. Din momentul în care ar exista o perspectivă oarecare – fie pensia, fie o asigurare mai temeinică a sorții mele – de-a crește cuviincios pe cei 2 copii și a îngriji de casa ta, nu mai e nici o piedecă pentru unirea noastră oficială. Lucrez cât pot pentru ca aceasta să se realizeze cât mai curând.”

Măcinat de boli (i se umflase piciorul, avea o boală de piele pe care o trata cu apă sărată și cu scurte vacanțe la mare), mult prea implicat în viața politică a vremii, absorbit de gazetărie, Eminescu va tot amâna momentul în care ar fi format un cuplu oficial cu Veronica Micle (așa cum și „suplica” Veronicăi este mereu amânată în „comisia petițiunilor”). În 1882, ca și în 1880, Eminescu nu pare mai hotărât să o aducă pe Veronica la București și să oficializeze relația. Situația lui materială îi pare la fel de precară, iar posibilitățile de a face altceva decât gazetărie îi repugnă, toate astea fiind exprimate pe un ton cât se poate de pesimist, așa cum îi stă bine unui romantic întârziat și unui gazetar chițibușar și polemist, în epistola din mai 1882:

„Ce e de făcut în România și ce ocupație poate găsi cineva?

Nici una, dacă nu voiești a fi funcționar al statului. Pe acest din urmă teren însă ai concurența tuturor nulităților, căci în această vânătoare consistă din nenorocire viața publică la noi. Iar a lua în arendă o moșie fără capital nu se poate. La aceste două ocupațiuni e redus însă omul în țara noastră. Funcționar, arendaș, advocat, iată cele trei cariere – exceptând profesura și milităria, cari amândouă sunt adevărate sărăcii. Cât despre artă adevărată sau știință adevărată, ele se fac în România amândouă cu pagubă, nu cu câștig – deci sunt terenuri pe cari un om nu câștigă nimic; nici măcar glorie, căci chiar pentru aceasta din urmă se cere un public care te apreciază, un public ce lipsește”.

Rândurile de mai sus ar fi putut fi scrise, cu aceeași îndreptățire, și în prezent, în anul de grație 2019, și cine le-ar putea contesta?

Mă opresc aici cu notele mele despre acest roman epistolar al unei iubiri imposibile, o iubire întreținută mai degrabă fantasmatic și bazată pe probabilități ce nu și-au găsit împlinirea în real, de unde și nota ei de tragic. În cele din urmă, lectura unui ochi iscoditor, prea curios, nu ar face decât să alunge sfiala cu care ar trebui citită această corespondență Mihai Eminescu-Veronica Micle.

„Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle (Scrisori din arhiva familiei Graziella și Vasile Grigorcea)”, ediție îngrijită, transcriere, note și prefață de Christina Zarifopol-Illias, Polirom, 2000, 276 p.

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu