Flash fiction stories – iulie 2021 (I)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Țilică

Camelia-Maria Cîmpean

Înalt, pe puțin doi metri și zece, cu umerii cât puntea de legătură dintre cele două poluri ale bătrânului nostru glob pământesc, cu față oacheșă și privire mai fierbinte decât luna lui cuptor, cu gură de intrat în păcat, desenată parcă în ciuda tuturor canoanelor de frumusețe, Țilică era unul dintre cele mai reușite exemplare ale rasei umane. Ar fi putut frânge cu ușurință orice i-ar fi încăput în palmele butucănoase. Un om de talie obișnuită sau o scobitoare, totuna ar fi fost. Totul în mii și mii de fărâme s-ar fi împrăștiat în furia necontrolată a uriașului.

Doar că Țilică nu se înfuria niciodată. Venea seara de la lucru – om bun la toate în satul lui și în cele dimprejur –, deschidea poarta și intra cuminte în curte, salutând politicos pe oricine îi ieșea în cale. Chiar și copiilor care băteau mingea pe uliță le adresa un „Bună seara” respectuos, neașteptând să-l salute ei primii, așa cum era și firesc sau să-i răspundă, măcar, la salut. Se oprea lângă prispă, își așeza ranița pe trepte și se apleca asupra mușcatelor, cu un zâmbet fericit desenat pe fața lui frumoasă. Erau multe, de toate culorile și de toate dimensiunile.

Țilică era jucăria preferată a copiilor din tot cartierul și bătaia lor de joc. Îl urmăreau cu chiote sălbatice, îl mai loveau, din greșeală ziceau ei, cu mingea, îi strigau vorbe necuviincioase, aruncau cu pietre peste gardul lui sau se ascundeau prin cine știe ce curte și îi săreau în față, speriindu-l, când venea seara de la muncă.

Țilică nu se enerva. Se uita doar la ei cu ochii mari, nelămurit, neștiind cum să reacționeze sau cum să se apere.

-Țilică, vrei un măr? îl întreba vreunul mai răsărit, rânjind a batjocură.

-Dacă ai, mi-i da, dacă n-ai… altădată, mulțumesc!

-Dacă vrei măr, du-te și-ți cumpără! venea răspunsul obraznic, în hohotele de râs ale asistenței.

Au sărit gardul și au tăbărât pe mușcate, chiuind ca o hoardă de sălbatici, simțindu-se la adăpost și indiferenți față de dragostea și munca bietului om.

În noaptea aceea, în patul lui, Țilică a plâns în hohote. Întregul lui univers, oglindă limpede, plină de compasiune și bunătate, se prăbușise. Copiii îi luaseră oglinda și o spărseseră cu îndârjire, iar cioburile cristaline îi ardeau trupul. Fusese învățat să fie blând și cuminte, el, cel mare și uriaș, față de cei mai mici decât el, iar acum, în mintea lui neștiutoare și neîncăpătoare pentru veninul lumii în care trăia, începea să-și facă loc o întrepătrundere dureroasă a nemulțumirii și a răzvrătirii, însângerându-l ca pe un animal hăituit.

Și-atunci s-a hotărât.

Într-o seară de primăvară, Țilică ajunse acasă cu o mogâldeață maro sub bluza de salopetă. Copiii, ciopor la poarta lui. Mogâldeața era un ghem de cățel ce tremura și scâncea, căutând cu căpșorul căldura și adăpostul din palma ce-l adusese aici. La prima încercare, a căzut cu nasul în castronul cu lapte. Țilică l-a ridicat, l-a șters pe bot cu mâneca și l-a mângâiat cu obrazul lui moale, iar cățelul a închis ochii și s-a cuibărit liniștit la pieptul lui. Nu i-a mai trebuit nici mâncare.

În toamnă, cățelul dispăruse, se transformase într-un doberman pur-sânge, zvelt, aristocrat în ținută și mișcări, demn și hotărât. Dobie. Îi plăceau copiii, sărea gardul și se juca în uliță cu ei. Era vajnic portar la fotbal, sărea caraghios după minge, se tăvălea în praf dacă îi cereau copiii, făcea pe clovnul pentru ei și-i cunoștea pe toți, urmărindu-i cu priviri ocrotitoare, ca un adevărat părinte.

Nu lătra la nimeni, nu sărea la nimeni, nu-ți avea treaba atâta timp cât nu încercai să intri în curtea lor. Atunci se transforma complet. Redevenea fiară sălbatică, vibrând ca un arc întins la maxim, cu priviri feroce și mârâit de-ți îngheța respirația chiar dinainte de a o slobozi din piept.

Dar pe Țilică îl idolatriza.

Îl întâmpina seara, când venea de la lucru, și se lipea de piciorul lui drept, ca o umbră. Îl urma peste tot pe unde putea și avea voie, îi sorbea din priviri fiecare gest și fiecare cuvânt. Nu-l mai necăjeau copiii pe Țilică. Nu mai aveau curaj. Se țineau departe de el, îi răspundeau cuminți la salut, iar mușcatele înfloreau vesele și nestingherite pe prispa neîncăpătoare.

Unul singur, un băiat mai mare decât toți țâncii din cartier, nu se dădea bătut. Din adăpostul gardului său, de după poarta ferecată, nu scăpa nicio ocazie să-l necăjească pe Țilică.

-Nu-i mare lucru nici de câinele ăsta, nu vedeți? striga Ce atâta interes pentru o javră proastă ca și stăpânul lui? și scuipa cu importanță, alături, în straturile de flori.

Dobie ciulea urechile, se oprea o clipă în drum, nemișcat, adulmecând aerul și pleca mai departe.

Toamna are, totuși, drepturi pe care le revendică, iar copiii, de voie, de nevoie, au lăsat ulița și s-au adunat în clase, la școală. Băiatul cel mare s-a dus la liceu, la internat, departe de copilărie și de sat. S-a întors mai țanțoș ca oricând, după trei luni, în vacanța de iarnă, cu buzunarele doldora de povești menite să-i impresioneze pe țâncii rămași la vechea școală generală.

După trei luni de absență, în clipa în care băiatul s-a ivit pe uliță, la vedere, Dobie a țâșnit ca un fulger din curte și s-a repezit la el. S-a ridicat în două picioare, cu un cap mai înalt decât tânărul înlemnit, și-a pus labele din față pe umerii lui și l-a forțat să îngenuncheze. Teribilii lui colți sclipeau satisfăcuți în lumina târzie din după-amiaza de iarnă, iar vecinii încremeniseră surprinși pe la porți, incapabili să reacționeze…

Mâna puternică a lui Țilică apucă grumazul câinelui. Nu-l văzuse nimeni venind, nici măcar credinciosul lui animal, care bătu în retragere.

-Omoară-l, Dobie, tată! Fă-l praf, nu-l lăsa! Ha, cine-i, mă, prostul acum? Ia zi, cine?

Vocea îi suna mai rece decât iarna, iar vorbele lui însângerară primele amurgul.

Ușa

Laura Cosma

– Știți, domnu’ avocat, io am cumpărat ușa. Ușa de la cuibușorul nostru… Și tot io am montat-o. De unul singur. O zi întreagă mi-a luat că nu-s de meserie. Dar am făcut treabă bună. O ușa de stejar masiv, cu pervazuri bombate. Și acuma dacă închid ochii, îi vad fibrele și nodurile și zgârieturile. Văd broasca și mânerele de alamă, balamalele…

Avocatul s-a frichinit pe scaun. E duminică seara și a fost chemat de urgență la secție. Are o agendă în care până acum n-a notat nimic.

– Lasă ușa… Spune-mi ceva care să mă ajute să te apăr, îi spune răsfoind un dosar. Scrie aici că ai executat șapte și jumătate pentru…, mă rog, nu mai contează…. și că te-au eliberat dimineață, la termen. Ce-ai făcut după?

– Am chemat un taxi să mă ducă acasă.

– Și?

– M-a lăsat chiar în fața blocului.

– Da. Mai departe…

– Am intrat în scară. Exact ca pe vremuri, becul era ars și liftul nu mergea. A trebuit să urc pe scări până la șapte.

– Cât ai zis că era ceasul? l-a întrebat avocatul.

– Păi n-am zis. Să fi fost nouă…

– Și nu te-ai întâlnit cu niciun vecin?

– Chiar nu. Și mie mi s-a părut ciudat dar m-am gândit c-or fi la biserică, la piață…

– În fine. Probabil nici nu te-ar fi recunoscut așa… tuns la zero, a zis avocatul uitându-se la poza din dosar și apoi la malacul din fața lui tuns zero, plin mușchi și de tatuaje. Deci, ai urcat pe scări…

– Da. Îmi imaginam cum o să sun la sonerie și cum că ea o să-mi deschidă ușa. Când m-au băgat, i-am zis să nu vină la mine așa că nu m-am supărat că ea chiar n-a venit. Ar fi putut măcar să-mi scrie sau să-mi trimită din când în când pachete cum făceau altele… M-am gândit că poate n-are timp, că trebuie să muncească, să câștige bani să plătească facturi. În fine, am iertat-o. Am răbdat tot fiindcă mi-am zis că m-așteaptă și, după ce ispășesc pedeapsa, o să fiu liber să mă-ntorc la ea.

– Ea?

– Nevastă-mea.

– Și? l-a întrerupt nerăbdător avocatul.

– Și în timp ce urcam, mă mai gândeam că poate ar fi bine s-o dau cu lac, că la urma urmei, au trecut zece ani de când am montat-o…

Avocatul l-a privit puțin confuz.

– Să revenim la fapte. Ai ajuns la etajul șapte…

– Când am ajuns la etajul șapte, n-am văzut ușa.

– Pentru că era întuneric pe scară?

– Era întuneric, dar am aprins bricheta. Problema e că, în locul ușii de stejar, era montată o ușă închisă la culoare, din alea metalice, urâte. Știi ce spun?… M-am uitat ca prostul la ea.

– Ca vițelul la poarta nouă, i-a scăpat avocatului o glumă. Și ce-ai făcut?

– Am pipăit-o. Era rece, nu cum e lemnul. Nu simțeai fibra. Până la urmă, am sunat la sonerie și am așteptat. Dar nu era deloc așa cum mi-am imaginat. Am auzit pași și, când s-a deschis ușa, lumina m-a orbit. După câteva secunde, în locul nevesti-mii, am văzut un bărbat în chiloți și maieu care m-a întrebat cine sunt și ce vreau.

– Îl cunoșteai?

– De unde dracu’? M-am mirat că nevastă-mea ar umbla c-o așa stârpitură.

Omul a tăcut. Și-a sprijinit capul în pumni.

– Ai crezut că e amantul nevestei? l-a întrebat avocatul.

– Nu știu. Poate.

– Sunt sigur că asta ai crezut, a zis avocatul scriind mulțumit agenda. Deci, a ajuns acasă după ce și-a ispășit pedeapsa și, în loc să-i deschidă ușa nevasta, i-a deschis un bărbat despre care a gândit că nu poate fi decât amantul ei.

– Cum ziceți dumneavoastră, domnu’ avocat.

– Și ce-ai făcut?

– I-am tras doi pumni. El a început să țipe ajutor! A căzut la pământ. L-am încălecat și am continuat să-l lovesc. Vreo doi vecini au ieșit la uși și au sărit pe mine. Îl omori, oprește-te! I-am izbit căpățâna de gresie și am auzit-o cum crapă.

– Gresia sau căpățâna?

Fără să aștepte răspuns, avocatul a continuat:

– Te-ai oprit când au ieșit vecinii.

– M-am oprit că mi-am dat seama că nu erau vecinii de la etajul meu. Da’ era prea târziu…

– Stai așa: adică nici nu erai la etajul șapte?

– Se pare că nu, am greșit etajul, zice omul cu un ton resemnat.

După o foarte scurtă pauză, s-a aplecat peste masă înspre avocat și i-a șoptit:

– Da’ să știți că nimic nu s-ar fi întâmplat dacă n-aș fi crezut că a schimbat ușa.

Vorbește lumea

Mariana Dobrică

-Nu le ajută și lor Dumnezeu!

-Păi ce treabă are Dumnezeu cu tâmpenia asta?

-Păi…

-Păi cum nu le ajută? Că sunt bine mersi în Spania. Dacă or fi bine mersi. Dar, după ei, potopul. Ce naiba i-a apucat?

-Au făcut datorii, asta i-a apucat. Au dat pe caiet, așa zice lumea, au dat pe caiet ălora care beau pe acolo și nu au mai putut să recupereze banii, și nu au mai avut cu ce sa plătească pe ăia care aduceau marfă, că luaseră și magazinul de lângă restaurant, pentru fiu-său, adică pentru nevastă-sa, ca să lucreze și aia pe undeva, că la sapă e cam greu, ei se ocupau de restaurant și copiii de magazinul ăla. Dar cu pandemia asta…

-Mă lași cu pandemia… Nu s-au gândit că o să se ajungă la asta? Că furnizorii ăia trebuie plătiți?

-Au zis ca nu le-au mai dat oamenii banii pe ce au cumpărat.

-Au făcut pe dracu’. Aia au făcut. Dar, na, unde nu e cap, vai de picioare. Și au găsit de cuviință să plece în Spania, că acolo umblă câinii cu covrigi în coadă. Acolo trebuie să muncești, să muncești pe bune, nu să faci porcării. El nu era consilier?

-A fost, acum nu mai e. Au umblat ei prin tot satul în campanie să meargă lumea la vot, și au ieșit ăia pe care i-au susținut, dar el nu a mai ajuns consilier.

-Mai bine. Și așa era analfabet.

-Analfabet, analfabet, dar îl prinsese grija de școală, că sunt profesorii proști, și de-aia nu învață copiii. Și, când era la școală, îl treceau profesorii de milă, a rămas și repetent într-un an, un liceu n-a fost în stare să facă, nici profesională, a rămas cu opt clase.

-Și a ajuns mare consilier. Băga-mi-aș picioarele!

-Au încercat ei să acopere din datorii, dar au fost prea multe. Au vândut pământul maică-sii, ea nici n-a știut, a aflat toamna, când trebuia să ia produsele de la asociație, că nu mai are pământ. Îl vânduseră ăștia. Și acum a murit. Zice lumea că a făcut un șoc.

-De la pământ?

-Nu de la pământ. De la plecatul lor în Spania. Adică au zis, într-o dimineață, că pleacă la serviciu, cum plecau de obicei, și duși au fost. După vreo două zile a aflat, de la unii care știau, că au plecat în Spania. Cu card cu tot.

-Ce card?

-Cu cardul ei. Că avea o pensie. Și le dăduse cardul, că la 90 de ani ce dracu’ să mai faci cu cardul, nici nu știa să îl folosească, l-a dat copiilor, că știu ei, și să îi ajute… Ce bani îi mai trebuiau ei la 90 de ani? Ea era cu păsările, cu pisicile, cu grădina… Mai vindea ouă prin vecini… Se ținea bine, muncea în ritmul ei pe acolo, pe acasă, dar, după ce au plecat ăștia, i-a căzut cerul în cap. N-a mai fost în stare de nimic. Și ieri au înmormântat-o. La câteva luni după plecarea lor în Spania.

-Și? Au venit la înmormântare?

-Cum să vină cu pandemia asta? Dacă or ști că a murit. De fapt, puțini au știut. O luase fiică-sa la ea, la oraș, că se simțea rău. Mai zicea ea că o doare una, că o doare alta, mai ajungea pe la doctor, dar acum o dureau toate. Se ocupa fiică-sa de ea, chiar dacă venea pe la țară din joi în Paști, că nu se înțelegea cu cumnată-sa. Sau cu frate-său, naiba știe. Nici n-au adus-o acasă, că trebuia făcut curat și prin casă, și prin curtea aia, au dus-o direct la biserică, i-a ținut popa slujba, s-au dus câțiva să aprindă o lumânare, la cimitir nici atât, că a plouat de a rupt, a împărțit fiică-sa ce a împărțit pe la biserică, nu tu pomană, nu tu boceli, nimic, că acum cu pandemia asta…

-Nu mai pot cu pandemia asta. Ce are a face pandemia asta cu tâmpeniile pe care le-au făcut fiu-său și nevastă-sa? Oamenii cu care a stat în casă. Și cărora le-a dat tot.

-Și a mai murit și Babuca acum vreo două săptămâni. Zice lumea că tot de șoc.

-Babuca?

-Da, unul, Babuca. Și ăluia i-au luat cardul. Stătea într-o casă pe la marginea satului, era singur, se angajase la metrou. Și avea card. Și erau prieteni. Și, fiindcă mânca și bea pe acolo, pe la restaurant, și pentru că îi făcea aia pachețele când pleca la serviciu, le-a dat cardul. Și au plecat și cu cardul ăstuia. Și nu știu cum naiba au făcut un împrumut, cu cardul lui, și avea ăsta de plătit rate la bancă, a aflat după plecarea lor, a anulat cardul, dar ratele au rămas, și a murit și el, și casa aia în care stătea o să o ia banca, oricum, e o dărăpănătură de casă.

De la un Prosecco

Adriana Ruță Neagoe

După ce-am achitat nota la terasa restaurantului din Wellesley, ne-am ridicat de la masă, ne-am pus măștile, iar eu am intrat înăuntru să caut toaleta. Eram bine dispusă de la un pahar de Prosecco. Lângă ușă, dau de tânărul care ne servise pe terasă.

–Unde-i toaleta, te rog?

–N-avem, zice.

–Cum?… nu pot să cred, tu unde te duci dacă-ți vine? Cum să vă lase să deschideți restaurant fără closet? E straniu! Am văzut eu că nu sunteți normali nici cu meniul, şnițelul meu a fost ars, acoperit de sos Béchamel, ca să nu se vadă. Și-ați scăpat tot piperul din bucătărie în supa de pește a soțului!

–Aaa, du-dumneavoastră erați cea de a-adineauri de la ma-masă? se bâlbâie el, luat tare. Scuzați, nu v-a… v-am recunoscut aşa, cu ma-masca pe față, poftiți, e pe dreapta tot înainte, am c-c-crezut că ați venit de pe stradă di-direct la toaletă, şi de-aceea nu vă lă-lăsam, dar pentru cli-clienți e altfel.

Când mă-ntorc de la toaletă ca să ies, era tot acolo, proțăpit să supravegheze să nu se intre la toaletă aiurea, direct de pe stradă. Atunci mi-a venit ideea. O idee cât se poate de altruistă.

–Să n-ai grijă, suntem prieteni, n-o să mai spun la nimeni despre şnițelul ars, păstrez secretul. Vezi că o să vin şi mâine, de mai multe ori, să nu mă uiți, s-ar putea să-mi schimb culoarea măştii, că am multe, şi o să mă-mbrac altfel de fiecare dată, voi arăta poate mai plinuță şi mai înaltă, fiindcă mănânc diseară la alt restaurant care n-are toaletă. Dar să ştii că tot eu voi fi și mâine. Și ies, făcându-i cu ochiul.

Ideea e să fac un serviciu femeilor de pe stradă care vor beneficia mâine, datorită mie, de-o toaletă, căci băiatul va fi convins că-s tot eu, schimbată, când îl vor ruga să le lase înăuntru.

Sunt mulțumită de civismul meu și trag adânc în piept aerul umed de-afară. Larry mă aşteaptă în maşină, mă arunc la volan şi pornesc la drum. Conduc pe lângă fel de fel de arbori, unul mai splendid colorat ca altul. La un moment dat, apare o forsiția strălucitoare, nu ne-a venit să credem, parcă de-acolo venea lumina zilei, nu de la soare. Nu se poate să trecem de ea. Încetinesc, frânez și rămânem în mijlocul şoselei, privind tufa gigantică, până ce un claxon din spate ne trezește din contemplare. Continuăm să mergem, și în fața noastră apare un arbore roz ciclam, ceva cum nu mai văzusem niciodată în viață, și-atunci iar staționăm, iar claxoane, de data asta mă uit în oglinda retrovizoare și văd coada de maşini în spate. Din punct de vedere legal, comportamentul meu la volan este inadmisibil, dar după un timp, toți devin bulversați de frumusețea arborilor colorați, și după vreo trei minute de staționat, nimeni, dar absolut nimeni nu mai claxonează și nu mai vrea să-și mai pornească mașina. Carosabilul e acum un catwalk, o pistă lungă pentru parada modei la arbori, scaunele maşinilor sunt fotolii confortabile pentru pasagerii deveniți ad-hoc spectatori. Am dat mai tare muzica de la radio și-am deschis geamurile, să se-audă. Tocmai bine, transmiteau pe 99.5 valsul „Dunărea albastră”, şi-atunci arborele a început să se învârtă ca la Concertul de Anul Nou de la Viena, un-doi-trei, un-doi-trei, iar alți pomi ca el, până atunci catatonici, prinseră curaj să se fâțâie și ei ca fotomodelele, înaintând împleticit cu o mână-n șold, prefăcându-se îmbufnați, apoi luând viteză, cu fustele înfoiate rotindu-se în aer, înveseliți de propriul succes. Nu se calcă unul pe altul pe rădăcini, și toată lumea-i bine dispusă și satisfăcută, mai ales că show-ul e gratuit. Polițistele și polițiștii de la Departamentul de staționare se învârt şi ei printre maşini, dar nu ca să dea amenzi, ci ca să valseze cu frenezie, că uite cum le mai zboară prin aer gentuțele în care își țin carnețelele cu indigou pentru pus amenzi pe parbrize! Mă dau imediat jos din mașină şi dansez cu un arbore, având mare grijă să nu-l calc cumva pe rădăcini, apoi sunt invitată la dans de un polițist care se-nființase lângă portieră, blond cu ochi albaştri și chipiu, tot numai un zâmbet atunci când ridic ochii să-l privesc. Dansul acesta amețitor ar merita banii de-o amendă, şi chiar îi propun să mi-o dea, de ce nu, oricum nu-mi pasă de absolut nimic, dar el mă refuză categoric:

-Ei bine, pentru muzica minunată, dar și pentru comportamentul dumneavoastră civic, nu vă voi amenda de această dată. Nu, vă rog, nu mai insistați, nu vreau să vă amendez! În fond, ne-am mai delectat şi noi, că altfel avem un serviciu plictisitor. Așa, un-doi-trei, un-doi-trei… Haideți, doamnă, așa, foarte bine, mențineți ritmul, ne îndreptăm spre sediul nostru, nu este departe, și fiindcă degajați un parfum îmbătător, mergem acolo să vedem dacă vine de la flori ori poate de la Prosecco, spuse el zâmbitor, conducând valsul cu măiestrie spre circa de poliție de peste drum și lăsându-și capul pe spate, cu ochii închiși, ca și cum ar voi să-l abandoneze, cu nas cu tot, în voia centrifugă a rotirii. Preț de o clipă, mi-am văzut imaginea într-o vitrină, fără să înțeleg decât după ce trecusem că fusese vorba despre mine.

#CitesteCuVoceTare 6

Airbnb

Dana Ștefan

Locuiau cu toții într-o fotografie veche, 6X3, cu marginile dințate. După ce că nu aveau loc nici să respire, fotograful lăsase și o margine albă de jur-împrejur, care-i înghesuia și mai tare. Zile la rând am înfipt în capul fiecăruia câte un ac de seringă și le-am extras amintirile, apoi am mutat acul în inimă pentru a vedea și ce emoții le erau asociate. Am transcris tot, ca un narcoman aflat în sevraj, fără a conștientiza că m-am transformat într-un criminal în serie, care va muri și el când flacoanele bipede se vor împrăștia pe fundalul sepia, golite de conținut și cu capacele lăsate la voia întâmplării.

Locuiau amândoi într-un cadran de ceas de perete, din acela cu brățară aurie, la modă imediat după 1989, care era dat cadou fiecărui profesor diriginte de către o generație care absolvea clasa a VIII-a. Nu e loc să mă întreb aici dacă vreunul dintre acești diriginți deschisese vreodată vreun muzeu al ceasurilor, însă ceasul acela de mână pus pe perete m-a dus mereu cu gândul că trebuie să fi fost luat de la mâna lui însuși Cronos de profanatorii de morminte care-și aveau sălașul în peștera Nyx. Cadranul în care locuiau ei își înghițise limbile și limbile cuvintele, ca pe niște copii nou-născuți. Pe 6 se înălța un morman de avortoni în descompunere, ce răspândea un iz tot mai înțepător. Dincolo de cadran, pe perete, ca o pată de ulei rânced, se întinsese liniștea. Iubirea, cândva la-ndemâna oricui, fusese pusă în cui.

El nu mai locuia. Se suise pe bicicletă și se făcuse nevăzut. Venise, așadar, timpul să se mute din povestea asta de iubire, așa că a început să strângă cele câteva lucruri pe care voia să le ia cu ea: o sticlă de apă goală pe care o adusese el în ziua în care s-au cunoscut, o ramă din care zâmbea fotografia cu ei doi pe care n-au făcut-o niciodată, niște aplicații de human design și compatibilitate prin intermediul cărora el era convins că o cunoștea, eticheta pe care i-o pusese, 4 casete video cu banda tocită pe momentele revelatoare, planeta din ochiul lui drept, câteva bucățele de anafură pe care le găsise prin buzunar și le împărtășise cu ea înainte să plece, o ghindă și statueta cu lei înaripați apărută în visul de lună plină. Nimicuri ai zice, dar atârnau greu. L-a întâlnit chiar la ieșire, pe o terasă cu scaune din plastic, înșirate pe trotuarul unei străduțe aglomerate din Hanoi. A zărit-o printre șiragurile de mărgele și fustele pestrițe ce erau scoase la vânzare. S-a oferit să o ajute. I-a luat rama de pe umeri și platoul pe care ținea cu grijă planeta și amintirile cu el. S-au pierdut în labirintul unui bazar acoperit și, odată ajunși în dreptul unui cântar, i-a umplut platoul cu fructe, a luat de pe tabelul lui Mendeleev câteva elemente chimice pe care le-a presărat tot pe platou, apoi i-a întins doi bulgări de aur care, la prima vedere, păreau bombe de baie al căror miros abia așteptam să-l descopăr.