Flash fiction stories Nr. 210-211

Flash fiction stories – iulie 2021 (I)





 

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris! 

 

Țilică
Camelia-Maria Cîmpean

 

Înalt, pe  puțin doi metri și  zece,  cu  umerii  cât  puntea  de  legătură  dintre  cele două  poluri  ale  bătrânului  nostru  glob  pământesc,  cu  față  oacheșă  și  privire  mai  fierbinte  decât  luna lui  cuptor, cu  gură  de  intrat  în  păcat, desenată  parcă în  ciuda  tuturor  canoanelor  de  frumusețe,  Țilică  era  unul  dintre  cele  mai reușite  exemplare  ale  rasei  umane.  Ar  fi putut  frânge  cu  ușurință  orice  i-ar  fi  încăput  în  palmele  butucănoase.  Un  om  de  talie  obișnuită  sau  o  scobitoare,  totuna  ar  fi  fost.  Totul  în  mii  și mii  de fărâme  s-ar  fi  împrăștiat  în  furia  necontrolată  a  uriașului.

Doar  că  Țilică  nu se  înfuria  niciodată. Venea  seara  de  la  lucru – om  bun  la  toate  în  satul  lui  și  în  cele  dimprejur –, deschidea  poarta  și  intra  cuminte  în  curte,  salutând politicos  pe  oricine  îi  ieșea în  cale.  Chiar  și  copiilor  care  băteau  mingea  pe  uliță  le  adresa  un  „Bună  seara”  respectuos,  neașteptând  să-l  salute  ei  primii,  așa  cum  era  și  firesc  sau  să-i  răspundă,  măcar,  la  salut.  Se oprea lângă prispă,  își așeza ranița pe trepte și se apleca asupra mușcatelor, cu un zâmbet fericit desenat pe fața lui frumoasă. Erau  multe, de  toate  culorile și  de toate  dimensiunile.

Țilică  era  jucăria  preferată  a  copiilor  din  tot  cartierul și  bătaia  lor  de  joc.  Îl  urmăreau  cu  chiote  sălbatice, îl  mai  loveau,  din  greșeală  ziceau  ei, cu mingea,  îi  strigau  vorbe necuviincioase, aruncau cu  pietre peste gardul lui  sau  se ascundeau prin cine știe ce  curte și îi  săreau în  față, speriindu-l, când venea seara de la muncă.

Țilică nu se enerva.  Se  uita  doar  la  ei cu  ochii  mari,  nelămurit, neștiind  cum să  reacționeze  sau  cum  să  se  apere.

-Țilică, vrei  un  măr?  îl  întreba  vreunul  mai  răsărit,  rânjind  a  batjocură.

-Dacă ai,  mi-i  da,  dacă  n-ai… altădată,  mulțumesc!

-Dacă vrei  măr,  du-te  și-ți  cumpără!  venea  răspunsul  obraznic, în  hohotele de râs ale asistenței.

Au sărit gardul și au tăbărât pe mușcate, chiuind ca o hoardă de sălbatici, simțindu-se la adăpost și indiferenți față de dragostea și munca bietului om.

În  noaptea  aceea,  în  patul  lui,  Țilică   a  plâns  în  hohote.  Întregul  lui  univers,  oglindă  limpede,  plină  de  compasiune  și  bunătate,  se  prăbușise.  Copiii  îi  luaseră  oglinda și  o  spărseseră  cu  îndârjire,  iar  cioburile  cristaline  îi  ardeau  trupul.  Fusese  învățat  să  fie  blând  și  cuminte,  el,  cel  mare  și  uriaș,  față  de  cei  mai  mici  decât  el,  iar  acum,  în  mintea  lui  neștiutoare  și  neîncăpătoare  pentru  veninul  lumii  în  care  trăia, începea  să-și  facă loc o întrepătrundere dureroasă a nemulțumirii și a răzvrătirii, însângerându-l ca pe un animal hăituit.

Și-atunci  s-a  hotărât.

Într-o  seară  de  primăvară,  Țilică  ajunse  acasă  cu  o  mogâldeață  maro  sub bluza  de  salopetă.  Copiii,  ciopor  la  poarta  lui.  Mogâldeața  era  un  ghem  de  cățel  ce  tremura  și  scâncea,  căutând  cu  căpșorul  căldura  și  adăpostul  din  palma  ce-l  adusese  aici.  La  prima  încercare,  a  căzut  cu  nasul  în  castronul  cu  lapte. Țilică  l-a  ridicat,  l-a  șters  pe  bot  cu mâneca  și  l-a  mângâiat  cu obrazul  lui  moale,  iar  cățelul  a închis  ochii  și  s-a  cuibărit  liniștit  la  pieptul  lui.  Nu  i-a  mai  trebuit  nici  mâncare.

În  toamnă,  cățelul  dispăruse,  se  transformase  într-un  doberman  pur-sânge,  zvelt,  aristocrat  în  ținută  și  mișcări,  demn  și  hotărât.  Dobie.   Îi  plăceau  copiii,  sărea  gardul  și  se  juca  în  uliță  cu  ei.  Era  vajnic  portar  la  fotbal,  sărea  caraghios după  minge,  se  tăvălea  în  praf  dacă îi  cereau  copiii,  făcea  pe  clovnul  pentru  ei  și-i  cunoștea  pe  toți,  urmărindu-i  cu  priviri  ocrotitoare,  ca un  adevărat  părinte.

Nu  lătra  la  nimeni,  nu  sărea la  nimeni,  nu-ți  avea  treaba  atâta  timp  cât  nu  încercai  să  intri  în  curtea  lor. Atunci  se transforma  complet.  Redevenea  fiară  sălbatică,  vibrând  ca  un  arc  întins  la  maxim,  cu  priviri  feroce  și  mârâit  de-ți  îngheța  respirația  chiar  dinainte  de  a  o  slobozi  din  piept.

Dar  pe  Țilică  îl  idolatriza.

Îl  întâmpina  seara, când  venea  de  la  lucru,  și  se  lipea  de  piciorul  lui  drept,  ca o  umbră. Îl  urma  peste  tot  pe  unde  putea  și  avea  voie,  îi  sorbea  din  priviri  fiecare  gest  și  fiecare  cuvânt.  Nu-l  mai  necăjeau  copiii  pe  Țilică.  Nu  mai  aveau  curaj.  Se  țineau  departe  de  el,  îi  răspundeau  cuminți  la  salut, iar  mușcatele  înfloreau  vesele  și  nestingherite  pe  prispa  neîncăpătoare.

Unul  singur,  un  băiat  mai  mare  decât  toți țâncii  din  cartier,  nu  se  dădea  bătut.  Din  adăpostul gardului  său,  de  după  poarta  ferecată,  nu  scăpa nicio  ocazie  să-l  necăjească pe  Țilică.

-Nu-i mare  lucru  nici  de  câinele  ăsta,  nu vedeți?  striga   Ce  atâta  interes  pentru  o  javră  proastă  ca  și  stăpânul  lui?  și  scuipa  cu  importanță,  alături,  în  straturile  de  flori.

Dobie  ciulea  urechile,  se  oprea  o clipă  în  drum,  nemișcat,  adulmecând  aerul  și  pleca mai  departe.

Toamna  are,  totuși,  drepturi  pe  care  le  revendică,  iar  copiii,  de  voie,  de  nevoie,  au  lăsat  ulița  și  s-au  adunat  în  clase,  la  școală.  Băiatul  cel  mare  s-a dus  la  liceu,  la  internat,  departe  de  copilărie și  de  sat.  S-a  întors  mai  țanțoș  ca  oricând,  după  trei luni, în  vacanța  de  iarnă,  cu  buzunarele  doldora  de  povești  menite  să-i  impresioneze  pe  țâncii  rămași  la  vechea  școală  generală.

După  trei  luni  de  absență,  în  clipa în  care  băiatul  s-a  ivit  pe  uliță,  la  vedere,  Dobie  a  țâșnit  ca  un  fulger  din  curte  și  s-a  repezit  la  el.  S-a  ridicat  în  două  picioare,  cu  un  cap mai  înalt  decât  tânărul  înlemnit,  și-a  pus  labele  din  față  pe  umerii  lui  și  l-a  forțat  să  îngenuncheze.  Teribilii  lui  colți  sclipeau  satisfăcuți  în  lumina  târzie  din  după-amiaza  de  iarnă,  iar  vecinii  încremeniseră  surprinși  pe  la  porți, incapabili  să  reacționeze…

Mâna puternică  a  lui  Țilică  apucă  grumazul  câinelui.  Nu-l  văzuse  nimeni  venind,  nici  măcar  credinciosul  lui  animal, care bătu în retragere.

-Omoară-l, Dobie,  tată! Fă-l  praf,  nu-l  lăsa! Ha,  cine-i,  mă, prostul  acum? Ia zi, cine?

Vocea  îi  suna  mai  rece  decât  iarna,  iar  vorbele  lui  însângerară  primele  amurgul.  

 

 Ușa
Laura Cosma

 

– Știți, domnu’ avocat, io am cumpărat ușa. Ușa de la cuibușorul nostru… Și tot io am montat-o. De unul singur. O zi întreagă mi-a luat că nu-s de meserie. Dar am făcut treabă bună. O ușa de stejar masiv, cu pervazuri bombate. Și acuma dacă închid ochii, îi vad fibrele și nodurile și zgârieturile. Văd broasca și mânerele de alamă, balamalele…

Avocatul s-a frichinit pe scaun. E duminică seara și a fost chemat de urgență la secție. Are o agendă în care până acum n-a notat nimic.

– Lasă ușa… Spune-mi ceva care să mă ajute să te apăr, îi spune răsfoind un dosar. Scrie aici că ai executat șapte și jumătate pentru…, mă rog, nu mai contează…. și că te-au eliberat dimineață, la termen. Ce-ai făcut după?

– Am chemat un taxi să mă ducă acasă.

– Și?

– M-a lăsat chiar în fața blocului.

– Da. Mai departe…

– Am intrat în scară. Exact ca pe vremuri, becul era ars și liftul nu mergea. A trebuit să urc pe scări până la șapte.

– Cât ai zis că era ceasul? l-a întrebat avocatul.

– Păi n-am zis. Să fi fost nouă…

– Și nu te-ai întâlnit cu niciun vecin?

– Chiar nu. Și mie mi s-a părut ciudat dar m-am gândit c-or fi la biserică, la piață…

– În fine. Probabil nici nu te-ar fi recunoscut așa… tuns la zero, a zis avocatul uitându-se la poza din dosar și apoi la malacul din fața lui tuns zero, plin mușchi și de tatuaje. Deci, ai urcat pe scări…

– Da. Îmi imaginam cum o să sun la sonerie și cum că ea o să-mi deschidă ușa. Când m-au băgat, i-am zis să nu vină la mine așa că nu m-am supărat că ea chiar n-a venit. Ar fi putut măcar să-mi scrie sau să-mi trimită din când în când pachete cum făceau altele… M-am gândit că poate n-are timp, că trebuie să muncească, să câștige bani să plătească facturi. În fine, am iertat-o. Am răbdat tot fiindcă mi-am zis că m-așteaptă și, după ce ispășesc pedeapsa, o să fiu liber să mă-ntorc la ea.

– Ea?

– Nevastă-mea.

– Și? l-a întrerupt nerăbdător avocatul.

– Și în timp ce urcam, mă mai gândeam că poate ar fi bine s-o dau cu lac, că la urma urmei, au trecut zece ani de când am montat-o…

Avocatul l-a privit puțin confuz.

– Să revenim la fapte. Ai ajuns la etajul șapte…

– Când am ajuns la etajul șapte, n-am văzut ușa.

– Pentru că era întuneric pe scară?

– Era întuneric, dar am aprins bricheta. Problema e că, în locul ușii de stejar, era montată o ușă închisă la culoare, din alea metalice, urâte. Știi ce spun?… M-am uitat ca prostul la ea.

– Ca vițelul la poarta nouă, i-a scăpat avocatului o glumă. Și ce-ai făcut?

– Am pipăit-o. Era rece, nu cum e lemnul. Nu simțeai fibra. Până la urmă, am sunat la sonerie și am așteptat. Dar nu era deloc așa cum mi-am imaginat. Am auzit pași și, când s-a deschis ușa, lumina m-a orbit. După câteva secunde, în locul nevesti-mii, am văzut un bărbat în chiloți și maieu care m-a întrebat cine sunt și ce vreau.

– Îl cunoșteai?

– De unde dracu’? M-am mirat că nevastă-mea ar umbla c-o așa stârpitură.

Omul a tăcut. Și-a sprijinit capul în pumni.

– Ai crezut că e amantul nevestei? l-a întrebat avocatul.

– Nu știu. Poate.

– Sunt sigur că asta ai crezut, a zis avocatul scriind mulțumit agenda. Deci, a ajuns acasă după ce și-a ispășit pedeapsa și, în loc să-i deschidă ușa nevasta, i-a deschis un bărbat despre care a gândit că nu poate fi decât amantul ei.

– Cum ziceți dumneavoastră, domnu’ avocat.

– Și ce-ai făcut?

– I-am tras doi pumni. El a început să țipe ajutor! A căzut la pământ. L-am încălecat și am continuat să-l lovesc. Vreo doi vecini au ieșit la uși și au sărit pe mine. Îl omori, oprește-te! I-am izbit căpățâna de gresie și am auzit-o cum crapă.

– Gresia sau căpățâna?

Fără să aștepte răspuns, avocatul a continuat:

– Te-ai oprit când au ieșit vecinii.

– M-am oprit că mi-am dat seama că nu erau vecinii de la etajul meu. Da’ era prea târziu…

– Stai așa: adică nici nu erai la etajul șapte?

– Se pare că nu, am greșit etajul, zice omul cu un ton resemnat.

După o foarte scurtă pauză, s-a aplecat peste masă înspre avocat și i-a șoptit:

– Da’ să știți că nimic nu s-ar fi întâmplat dacă n-aș fi crezut că a schimbat ușa.

 

Vorbește lumea
Mariana Dobrică 

 

-Nu le ajută și lor Dumnezeu!

-Păi ce treabă are Dumnezeu cu tâmpenia asta?

-Păi…

-Păi cum nu le ajută? Că sunt bine mersi în Spania. Dacă or fi bine mersi. Dar, după ei, potopul. Ce naiba i-a apucat?

-Au făcut datorii, asta i-a apucat. Au dat pe caiet, așa zice lumea, au dat pe caiet ălora care beau pe acolo și nu au mai putut să recupereze banii, și nu au mai avut cu ce sa plătească pe ăia care aduceau marfă, că luaseră și magazinul de lângă restaurant, pentru fiu-său, adică pentru nevastă-sa, ca să lucreze și aia pe undeva, că la sapă e cam greu, ei se ocupau de restaurant și copiii de magazinul ăla. Dar cu pandemia asta…

-Mă lași cu pandemia… Nu s-au gândit că o să se ajungă la asta? Că furnizorii ăia trebuie plătiți?

-Au zis ca nu le-au mai dat oamenii banii pe ce au cumpărat.

-Au făcut pe dracu’. Aia au făcut. Dar, na, unde nu e cap, vai de picioare. Și au găsit de cuviință să plece în Spania, că acolo umblă câinii cu covrigi în coadă. Acolo trebuie să muncești, să muncești pe bune, nu să faci porcării. El nu era consilier?

-A fost, acum nu mai e. Au umblat ei prin tot satul în campanie să meargă lumea la vot, și au ieșit ăia pe care i-au susținut, dar el nu a mai ajuns consilier.

-Mai bine. Și așa era analfabet.

-Analfabet, analfabet, dar îl prinsese grija de școală, că sunt profesorii proști, și de-aia nu învață copiii. Și, când era la școală, îl treceau profesorii de milă, a rămas și repetent într-un an, un liceu n-a fost în stare să facă, nici profesională, a rămas cu opt clase.

-Și a ajuns mare consilier. Băga-mi-aș picioarele!

-Au încercat ei să acopere din datorii, dar au fost prea multe. Au vândut pământul maică-sii, ea nici n-a știut, a aflat toamna, când trebuia să ia produsele de la asociație, că nu mai are pământ. Îl vânduseră  ăștia. Și acum a murit. Zice lumea că a făcut un șoc.

-De la pământ?

-Nu de la pământ. De la plecatul  lor în Spania. Adică au zis, într-o dimineață, că pleacă la serviciu, cum plecau de obicei, și duși au fost. După vreo două zile a aflat, de la unii care știau, că au plecat în Spania. Cu card cu tot.

-Ce card?

-Cu cardul ei. Că avea o pensie. Și le dăduse cardul, că la 90 de ani ce dracu’ să mai faci cu cardul, nici nu știa să îl folosească, l-a dat copiilor, că știu ei, și să îi ajute… Ce bani îi mai trebuiau ei la 90 de ani? Ea era cu păsările, cu pisicile, cu grădina…  Mai vindea ouă prin vecini… Se ținea bine, muncea în ritmul ei pe acolo, pe acasă, dar, după ce au plecat ăștia, i-a căzut cerul în cap. N-a mai fost în stare de nimic. Și ieri au înmormântat-o. La câteva luni după plecarea lor în Spania.

-Și? Au venit la înmormântare?

-Cum să vină cu pandemia asta? Dacă or ști că a murit. De fapt, puțini au știut. O luase fiică-sa la ea, la oraș, că se simțea rău. Mai zicea ea că o doare una, că o doare alta, mai ajungea pe la doctor, dar acum o dureau toate. Se ocupa fiică-sa de ea, chiar dacă venea pe la țară din joi în Paști, că nu se înțelegea cu cumnată-sa. Sau cu frate-său, naiba știe. Nici n-au adus-o acasă, că trebuia făcut curat și prin casă, și prin curtea aia, au dus-o direct la biserică, i-a ținut popa slujba, s-au dus câțiva să aprindă o lumânare, la cimitir nici atât, că a plouat de a rupt, a împărțit fiică-sa ce a împărțit pe la biserică, nu tu pomană, nu tu boceli, nimic, că acum cu pandemia asta…

-Nu mai pot cu pandemia asta. Ce are a face pandemia asta cu tâmpeniile pe care le-au făcut fiu-său și nevastă-sa? Oamenii cu care a stat în casă. Și cărora le-a dat tot.

-Și a mai murit și Babuca acum vreo două săptămâni. Zice lumea că tot de șoc.

-Babuca?

-Da, unul, Babuca. Și ăluia i-au luat cardul. Stătea  într-o casă pe la marginea satului, era singur, se angajase la metrou. Și avea card. Și erau prieteni. Și, fiindcă mânca și bea pe acolo, pe la restaurant, și pentru că îi făcea aia pachețele când pleca la serviciu, le-a dat cardul. Și au plecat și cu cardul ăstuia. Și nu știu cum naiba au făcut un împrumut, cu cardul lui, și avea ăsta de plătit rate la bancă, a aflat după plecarea lor, a anulat cardul, dar ratele au rămas, și a murit și el, și casa aia în care stătea o să o ia banca, oricum, e o dărăpănătură de casă.

 

 

De la un Prosecco
  Adriana Ruță Neagoe

 

După ce-am achitat nota la terasa restaurantului din Wellesley, ne-am ridicat de la masă, ne-am pus măștile, iar eu am intrat înăuntru să caut toaleta. Eram bine dispusă de la un pahar de Prosecco. Lângă ușă, dau de tânărul care ne servise pe terasă.

–Unde-i toaleta, te rog?

–N-avem, zice.

–Cum?… nu pot să cred, tu unde te duci dacă-ți vine? Cum să vă lase să deschideți restaurant fără closet? E straniu! Am văzut eu că nu sunteți normali nici cu meniul, şnițelul meu a fost ars, acoperit de sos Béchamel, ca să nu se vadă.  Și-ați scăpat tot piperul din bucătărie în supa de pește a soțului!

–Aaa, du-dumneavoastră erați cea de a-adineauri de la ma-masă? se bâlbâie el, luat tare. Scuzați, nu v-a… v-am recunoscut aşa, cu ma-masca pe față, poftiți, e pe dreapta tot înainte, am c-c-crezut că ați venit de pe stradă di-direct la toaletă, şi de-aceea nu vă lă-lăsam, dar pentru cli-clienți e altfel.

Când mă-ntorc de la toaletă ca să ies, era tot acolo, proțăpit să supravegheze să nu se intre la toaletă aiurea, direct de pe stradă. Atunci mi-a venit ideea. O idee cât se poate de altruistă.

–Să n-ai grijă, suntem prieteni, n-o să mai spun la nimeni despre şnițelul ars, păstrez secretul. Vezi că o să vin şi mâine, de mai multe ori, să nu mă uiți, s-ar putea să-mi schimb culoarea măştii, că am multe, şi o să mă-mbrac altfel de fiecare dată, voi arăta poate mai plinuță şi mai înaltă, fiindcă mănânc diseară la alt restaurant care n-are toaletă. Dar să ştii că tot eu voi fi și mâine. Și ies, făcându-i cu ochiul.

Ideea e să fac un serviciu femeilor de pe stradă care vor beneficia mâine, datorită mie, de-o toaletă, căci băiatul va fi convins că-s tot eu, schimbată, când îl vor ruga să le lase înăuntru.

Sunt mulțumită de civismul meu și trag adânc în piept aerul umed de-afară. Larry mă aşteaptă în maşină, mă arunc la volan şi pornesc la drum. Conduc pe lângă fel de fel de arbori, unul mai splendid colorat ca altul. La un moment dat, apare o forsiția strălucitoare, nu ne-a venit să credem, parcă de-acolo venea lumina zilei, nu de la soare. Nu se poate să trecem de ea. Încetinesc, frânez și rămânem în mijlocul şoselei, privind tufa gigantică, până ce un claxon din spate ne trezește din contemplare. Continuăm să mergem, și în fața noastră apare un arbore roz ciclam, ceva cum nu mai văzusem niciodată în viață, și-atunci iar staționăm, iar claxoane, de data asta mă uit în oglinda retrovizoare și văd coada de maşini în spate. Din punct de vedere legal, comportamentul meu la volan este inadmisibil, dar după un timp, toți devin bulversați de frumusețea arborilor colorați, și după vreo trei minute de staționat, nimeni, dar absolut nimeni nu mai claxonează și nu mai vrea să-și mai pornească mașina. Carosabilul e acum un catwalk, o pistă lungă pentru parada modei la arbori, scaunele maşinilor sunt fotolii confortabile pentru pasagerii deveniți ad-hoc spectatori. Am dat mai tare muzica de la radio și-am deschis geamurile, să se-audă. Tocmai bine, transmiteau pe 99.5 valsul „Dunărea albastră”, şi-atunci arborele a început să se învârtă ca la Concertul de Anul Nou de la Viena, un-doi-trei, un-doi-trei, iar alți pomi ca el, până atunci catatonici, prinseră curaj să se fâțâie și ei ca fotomodelele, înaintând împleticit cu o mână-n șold, prefăcându-se îmbufnați, apoi luând viteză, cu fustele înfoiate rotindu-se în aer, înveseliți de propriul succes. Nu se calcă unul pe altul pe rădăcini, și toată lumea-i bine dispusă și satisfăcută, mai ales că show-ul e gratuit. Polițistele și polițiștii de la Departamentul de staționare se învârt şi ei printre maşini, dar nu ca să dea amenzi, ci ca să valseze cu frenezie, că uite cum le mai zboară prin aer gentuțele în care își țin carnețelele cu indigou pentru pus amenzi pe parbrize! Mă dau imediat jos din mașină şi dansez cu un arbore, având mare grijă să nu-l calc cumva pe rădăcini, apoi sunt invitată la dans de un polițist care se-nființase lângă portieră, blond cu ochi albaştri și chipiu, tot numai un zâmbet atunci când ridic ochii să-l privesc. Dansul acesta amețitor ar merita banii de-o amendă, şi chiar îi propun să mi-o dea, de ce nu, oricum nu-mi pasă de absolut nimic, dar el mă refuză categoric:

-Ei bine, pentru muzica minunată, dar și pentru comportamentul dumneavoastră civic, nu vă voi amenda de această dată. Nu, vă rog, nu mai insistați, nu vreau să vă amendez! În fond, ne-am mai delectat şi noi, că altfel avem un serviciu plictisitor.  Așa, un-doi-trei, un-doi-trei… Haideți, doamnă, așa, foarte bine, mențineți ritmul, ne îndreptăm spre sediul nostru, nu este departe, și fiindcă degajați un parfum îmbătător, mergem acolo să vedem dacă vine de la flori ori poate de la Prosecco, spuse el zâmbitor, conducând valsul cu măiestrie spre circa de poliție de peste drum și lăsându-și capul pe spate, cu ochii închiși, ca și cum ar voi să-l abandoneze, cu nas cu tot, în voia centrifugă a rotirii. Preț de o clipă, mi-am văzut imaginea într-o vitrină, fără să înțeleg decât după ce trecusem că fusese vorba despre mine.


#CitesteCuVoceTare​ 6

 


Airbnb
Dana Ștefan

 

Locuiau cu toții într-o fotografie veche, 6X3, cu marginile dințate. După ce că nu aveau loc nici să respire, fotograful lăsase și o margine albă de jur-împrejur, care-i înghesuia și mai tare. Zile la rând am înfipt în capul fiecăruia câte un ac de seringă și le-am extras amintirile, apoi am mutat acul în inimă pentru a vedea și ce emoții le erau asociate. Am transcris tot, ca un narcoman aflat în sevraj, fără a conștientiza că m-am transformat într-un criminal în serie, care va muri și el când flacoanele bipede se vor împrăștia pe fundalul sepia, golite de conținut și cu capacele lăsate la voia întâmplării.

Locuiau amândoi într-un cadran de ceas de perete, din acela cu brățară aurie, la modă imediat după 1989, care era dat cadou fiecărui profesor diriginte de către o generație care absolvea clasa a VIII-a. Nu e loc să mă întreb aici dacă vreunul dintre acești diriginți deschisese vreodată vreun muzeu al ceasurilor, însă ceasul acela de mână pus pe perete m-a dus mereu cu gândul că trebuie să fi fost luat de la mâna lui însuși Cronos de profanatorii de morminte care-și aveau sălașul în peștera Nyx. Cadranul în care locuiau ei își înghițise limbile și limbile cuvintele, ca pe niște copii nou-născuți. Pe 6 se înălța un morman de avortoni în descompunere, ce răspândea un iz tot mai înțepător. Dincolo de cadran, pe perete, ca o pată de ulei rânced, se întinsese liniștea. Iubirea, cândva la-ndemâna oricui, fusese pusă în cui.

El nu mai locuia. Se suise pe bicicletă și se făcuse nevăzut. Venise, așadar, timpul să se mute din povestea asta de iubire, așa că a început să strângă cele câteva lucruri pe care voia să le ia cu ea: o sticlă de apă goală pe care o adusese el în ziua în care s-au cunoscut, o ramă din care zâmbea fotografia cu ei doi pe care n-au făcut-o niciodată, niște aplicații de human design și compatibilitate prin intermediul cărora el era convins că o cunoștea, eticheta pe care i-o pusese, 4 casete video cu banda tocită pe momentele revelatoare, planeta din ochiul lui drept, câteva bucățele de anafură pe care le găsise prin buzunar și le împărtășise cu ea înainte să plece, o ghindă și statueta cu lei înaripați apărută în visul de lună plină. Nimicuri ai zice, dar atârnau greu. L-a întâlnit chiar la ieșire, pe o terasă cu scaune din plastic, înșirate pe trotuarul unei străduțe aglomerate din Hanoi. A zărit-o printre șiragurile de mărgele și fustele pestrițe ce erau scoase la vânzare. S-a oferit să o ajute. I-a luat rama de pe umeri și platoul pe care ținea cu grijă planeta și amintirile cu el. S-au pierdut în labirintul unui bazar acoperit și, odată ajunși în dreptul unui cântar, i-a umplut platoul cu fructe, a luat de pe tabelul lui Mendeleev câteva elemente chimice pe care le-a presărat tot pe platou, apoi i-a întins doi bulgări de aur care, la prima vedere, păreau bombe de baie al căror miros abia așteptam să-l descopăr.

 

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.