Ce e geniul? Cum bine zis-a Goethe, talent și noroc. Norocul nu se adapă lîngă cei fără talent.
Eu nu știu, chiar nu știu. Mă lupt cu Caragiale de cînd mă știu. Cum vine, dom’le, cineva și le știe pe toate din 1852 și pînă astăzi și, precum se vede, pînă în mileniul al patrulea? Nu înțeleg asta în ruptul capului.
Dacă e s-o luăm așa, are dreptate Dimitrie Sturdza cu a sa replică. Nu poți să-l înțelegi pe unul care a înțeles totul ca și cum ar fi stat într-o mașină a timpului.
Sînt, totuși, dezamăgit cînd nenea Iancu intră pe scenă în sala Teatrului Național din Tîrgu Mureș. Caragiale interpretat de Nicu Mihoc mi se pare mai puțin ascuțit decît mi-l închipui. E plin de vanitate, e inteligent, e și candid, și impulsiv, nu-mi place, monșer, mă-nțelegi!
Abia după un timp, îmi dau seama cît sînt de inept. Caragiale viul, acela numit de Maiorescu canalie cînd îl deposedează brutal, cum se exprimă de data asta Barbu Cioculescu, pe Mateiu de moștenirea Momuloaiei, Caragiale intrigantul, care se încurcă cu Veronica Micle, Caragiale care contemporanilor săi li s-ar fi putut părea un moral insanity cînd, de fapt, a fost un mare și veșnic dezamăgit, Caragiale omul, să vin și eu cu locul ăsta comun, desigur că se prea putea să fie ca acesta, omul zîmbăreț care trece în fața ochilor mei și a celorlalți pe 12 martie 2017. Ce știm despre Caragiale? Că nu putea fi tîmpit. Altfel, putea fi orice.
Și cred că chiar ăsta e rămășagul trupei „Liviu Rebreanu”, a regizorului Gavril Cadariu și a Alinei Nelega, care este răspunzătoare pentru conceptul și adaptarea scenică, și care mă gîndesc că a ales frazele din Sturdza, Maiorescu și ceilalți, care a decupat dialogul dintre regină și rege etc. Caragiale al meu a fost, în pofida a tot ceea ce am știut cu mult înainte de spectacol, un diavol, așa cum i-a zis Cella Delavrancea lui Mircea Iorgulescu: prea urît ca să nu fie frumos. Acest Caragiale e mai Caragiale, pentru noi cel puțin, decît punerea în scenă a lui Ciulei. Cînd, în sfîrșit, înțelege că Scrisoarea pierdută nu poate primi alt final pentru că nu s-a schimbat nimic vreme de 200 de ani, cînd spune că voi plecați, eu o să rămîn, e aproape tragic în umorul lui.
O scrisoare pierdută. Prea multă vorbărie, Teatrul Național Târgu Mureș, compania „Liviu Rebreanu”, regia: Gavril Cadariu, concept și adaptare scenică: Alina Nelega
Mai multe informaţii aici: http://www.teatrunational.ro/spectacole/premiere/spect/o-scrisoare-pierduta-prea-multa-vorbarire.html
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu