Cartea săptămânii

Michel Houellebecq, poetul

Înainte de a fi prozator, Michel Houellebecq a fost poet (a debutat în 1991 cu volumul de poezie La Poursuite du bonheur, Premiul Tristan Tzara, iar în 1996 a publicat Le Sens du combat, Prix de Flore) şi de fapt vocaţia lui poetică se ghiceşte şi în romanele care l-au făcut celebru în întreaga lume, începând cu Les particules élémentaires/Particulele elementare şi ajungând până la La carte et le territoire/Harta şi teritoriul (Premiul Goncourt 2010) şi Soumission/Supunere, romanul din 2015, a cărui lansare a coincis dramatic cu atentatele islamiste din Paris (cartea vorbind, la rândul ei, despre ipoteza supunerii intelectualilor francezi la o eventuală islamizare).

Ei bine, în 2014, scriitorul francez s-a întors la poezie, publicând o antologie personală 1991-2013, la Gallimard: Non-réconcilié. Anthologie personnelle 1991-2013 – o antologie în cinci părţi ce reuneşte 132 de poeme alese de autor din cele patru volume pe care le-a publicat între 1991 şi 2013 (într-o ordine personală, non-cronologică, reunind poeme din perioade diferite). Cartea a fost publicată în româneşte în 2016, la Humanitas Fiction, cu titlul Neîmpăcat. Antologie personală 1991-2013, în traducerea lui Daniel Nicolescu. Ea dă seamă de un poet foarte bun, asumat retro la nivel formal, care scrie adesea cu rimă şi ritm, în ciuda „conţinutului” de viaţă mai mult decît (post)modern şi de actual (de unde, prin contrast, ironia ori umorul). Sunt, aşadar, perfect de acord cu Agathe Novak-Lechevalier, prefaţatoarea ediţiei franceze, citată de Daniel Nicolescu în postfaţa ediţiei româneşti, atunci când aceasta (specialistă în secolul XIX francez fiind) declară că „Michel Houellebecq este poet înainte de orice”, că poezia nu e, la el, un „capriciu” de vedetă internaţională, ori un „violon d’Ingres”.

Un „antimodern” fiind (cu termenul propus de teoreticianul şi istoricul literar Antoine Compagnon – antimodern mai degrabă decât reacţionar, pentru că Houellebecq are totuşi o dimensiune „futurologică”, chiar dacă apocaliptică, şi nu o dimensiune paseistă), pesimist şi depresiv, şi probabil un ateu materialist, Houellebecq este un excelent poet al crepusculului civilizaţional, al apocalipsei, al sfârşitului de lume (o temă – aceasta din urmă, a „sfârşitului” – atât de gustată, de altfel, de francezi). Curios sau poate nu, Houellebecq nu este un cinic în poezie – aşa cum se întâmplă, din abundenţă, în romane –, ba chiar s-a spus despre poetul Houellebecq că ar fi un „romantic dezamăgit”. Se prea poate, mai ales că pentru el poezia este intuiţie, „percepţie imediată”, care nu cere un „efort de construcţie” (precum romanul) – aşa cum îmi spunea în interviul pe care mi l-a acordat la Bucureşti, în 2012 (inclus în volumul Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri), Vremea, 2014), iar această percepţie primă nu are timp să se „cristalizeze” în cinism.

Dar este un „romantic” (retro) mai ales în sens istorico-literar, fiindcă trimite limpede la poezia romantică franceză – cu rimă şi ritm! – de secol XIX, în speţă la Baudelaire (e vorba de un romantism târziu, de fapt, care la Baudelaire se identifică cu modernismul). Cineva l-a numit, cu o splendidă formulă, „un Baudelaire al supermarketurilor” (Dominique Noguez). Iată şi dovada:

D’abord j’ai trébuché dans un congélateur.
Je me suis mis à pleurer et j’avais un peu peur.
Quelqu’un a grommelé que je cassais l’ambiance;
Pour avoir l’air normal j’ai repris mon avance.

Des banlieusards sapés et au regard brutal
Se croisaient lentement près des eaux minérales.
Une rumeur de cirque et de demi-débauche
Montait des rayonnages.
Ma démarche était gauche.

Je me suis écroulé au rayon des fromages;
Il y avait deux vieilles dames qui portaient des sardines.
La première se retourne et dit à sa voisine:
«C’est bien triste, quand même, un garçon de cet âge».

Et puis j’ai vu des pieds circonspects et très larges;
Il y avait un vendeur qui prenait des mesures.
Beaucoup semblaient surpris par mes nouvelles chaussures;
Pour la dernière fois j’étais un peu en marge. (Hypermarché-Novembre)

În traducerea lui Daniel Nicolescu, poemul sună aşa:

„Întâi m-am lovit de un congelator,
Au mormăit c-am atentat la decor,
M-a buşit plânsul, mi-era şi frică de-acum,
Ca să par normal, mi-am văzut de drum.

Mahalagii-încliftaţi şi cu priviri brutale
Navigau lent spre raionul «ape minerale»;
Un freamăt de circ şi de semidesfrâu
Se ridica dinspre rafturi. Mergeam cam lălâu.

Ajuns la brânzeturi, m-am prăbuşit lângă ele;
Două băbuţe cărau cutii cu sardele.
Cea dintâi zice, pusă clar pe scandal:
«Aşa de tânăr şi-ntr-un asemenea hal».

Văd brusc apoi picioare prudente, uriaşe;
Un vânzător le măsura pe-ndelete.
Mulţi s-au mirat de noile-mi ghete;
De azi n-o să mai am porniri nărăvaşe”.

„Sound”-ul baudelairian este vizibil aici – la nivel formal –, pigmentat, desigur, cu umor şi (auto)ironie, şi cu un soi de „mizerabilism” (să-i zicem) propriu personajului de tip alter ego care va deveni celebru în romanele lui Houellebecq. Acest mizerabilism auctorial, nelipsit de umor ori ironie (dar cum spuneam, fără cinism) serveşte – în poeme, dar şi în romane – la atacarea temelor tipice lui Houellebecq: neantul, moartea, vidul civilizaţiei globalizate, vidul din omul (post)modern, melancolia apocalipsei: „Stăm laolaltă, ultimele cuvinte-o să moară,/ Marea dispare-argintiu,/ Nişte îndrăgostiţi se-mbrăţişează ultima oară,/ Peisaju-i pustiu.// Peste noi plutesc unde hertziene,/ Ce lumea înconjoară,/ Trupurile ne sunt reci, aşteptăm moartea alene,/ Aceea dulce care lin coboară,/ În curând oamenii vor fugi din lume afară”. ([Cu mult înainte, se adunau ca-n stupi]).

Dar, lucru interesant, în poezie scriitorul francez debutează cu o… „căutare a fericirii” amoroase (volumul se numeşte La Poursuite du bonheur), urmată destul de repede de dezamăgire: „Să n-aveţi frică, nu pierdeţi nimic:/ Dragostea nu există;/ Sunteţi doar prinşi într-un joc crud, pitic,/ De-o mână profesionistă” (Amorul, amorul). Nici bătrâneţea nu e ignorată, fireşte, cu tot ce înseamnă „mizerabilismul” şi „sordidul” condiţiei lor crepusculare: „În cămăruţele lor aseptice, sordide,/ Se vede clar neantul pândindu-i de-afară/ În zori mai ales, când se scoală, cu feţe livide,/ Şi-şi cer smiorcăindu-se prima ţigară.// Bătrânii ştiu plânge aproape-n tăcere,/ Au uitat orice gând, fac gesturi agale,/ Nu prea mai râd, le-au rămas doar, mizere,/ Pentru câteva luni, înaintea frazei finale,// Câteva vorbe, aceleaşi aproape mereu…”. ([Îmi plac spitalele, cuiburi de chin]). Citez şi din poemul So long, de o superbă melancolie a declinului – aici colectiv, nu individual:
„Mereu aceeaşi poveste, fără strop de suspans,/ Prăbuşite-orizonturi, saloane de masaj/ Singurătate-asumată, ce frumos peisaj,/ Sunt totuşi oameni care ştiu ce-i aia un dans.// Sunt altfel de oameni, dintr-o rasă străină,/ Dansăm îndrăciţi o horă nebună,/ N-avem prieteni, dar bolta cu noi este bună,/ Lumea întreagă ne este grădină;// Timpul, bătrânul, şi-a pregătit răzbunarea,/ Nelămuritul foşnet al vieţii ce se duce,/ Şuierul vântului şi apa ce se scurge./ În cameră, moartea ne dă adunarea”.

Una peste alta, Michel Houellebecq este un splendid poet al declinului, individual şi colectiv, al luminii crepusculare, al melancoliei de final de lume – aşa ca în filmul lui Lars von Trier, Melancholia. Cred că volumul în română ar fi meritat o ediţie bilingvă, costisitoare, de altfel. Traducerea lui Daniel Nicolescu este una bună (deşi uneori, din raţiuni de rimă şi ritm, foloseşte cuvinte arhaice ori argotice mai puţin adecvate), însă, fiind vorba de poezie, ideală ar fi o ediţie bilingvă.

În afară de poemele cu rimă şi ritm, Houellebecq scrie şi poeme în proză. Închei aceste consideraţii cu o secvenţă foarte frumoasă din poemul în proză intitulat În aerul străveziu:

„Unii zic: ia uite ce se petrece-n culise. Cât e de frumos, toată maşinăria asta merge unsă! Toate inhibiţiile astea, toate fantasmele, dorinţele astea preocupate de propria lor istorie; toată această tehnologie a seducţiei. Ce frumuseţe!
Din păcate, iubesc pătimaş, dintotdeauna, acele clipe când nimic nu mai funcţionează. Acele stări de dezarticulare a sistemului global, care lasă să se întrevadă un destin mai degrabă decât o clipită, prin care se zăreşte o veşnicie, altfel negată. Iată că geniul speciei trece”.

Michel Houellebecq, Neîmpăcat. Antologie personală 1991-2013, traducere din franceză şi postfaţă de Daniel Nicolescu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2016, 188 p.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu