Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Amurg
Diana Dumitru
—Ce vrei la schimb?
—Dă și matale de-un pachet de Snagov, că atâta bucurie am și eu.
—Fi-ți-ar mahoarcele ale dracu’ să-ți fie astăzi și mâine, Gino!
—Auzi, bre, la ce mai veniși atuncea?
Femeia coborî iritată privirea spre podeaua spoită. Din loc în loc se vedeau firișoare de paie prinse în maglavaisul uscat de noroi și bălegar. Sărăcie. După ce că le dă tot satul de pomană, tuta asta cere țigări acum. Copiii ei stau despuiați în bătătură și noaptea coboară în vale la furat porumbi ca să aibă ce mânca. Îi vine s-o scuipe între ochi de scârbă. De ce îngădui, Doamne Dumnezeule, copii la toți nenorociții pe pământ?
— Zi, bre, la ce mai veniși?
A doua întrebare o trase afară din gânduri. Chiar așa, ce treabă are ea, până la urmă? N-are de lucru? Știu ei mai bine cum trăiesc. Ea are altele pe cap acum. Scotoci în buzunarul șorțului și scoase de acolo trei bancnote pe care le așeză, pe rând, pe plita sobei, deși mâna Ginei se afla mult mai aproape de ea.
—Ajunge?
—Ajunge. Pe cine chem?
—Pe Vasile. Auzi? Să nu te pună dracu’ să-ți bați joc de mine.
—Bre, ascultă aicea la mine, că nu mă joc cu așa ceva. Eu, una, nu știu ce vorbești matale acolea cu nea Sile. Întreabă și matale ceva să știe el și-atâta și vezi pe urmă. Poate nici nu vrea să vie, știu eu?
— Fă-l să vie.
Gina luă banii și se strecură din odaie până la vatră, de unde se întoarse cu un pahar cu apă și cu o cutie de chibrituri. Aprinse un chibrit și începu să șoptească „Tatăl nostru”, iute, sărind litere, luându-se la întrecere cu flacăra care mânca grăbită bățul uscat. Când focul îi atinse buricele degetelor, lăsă chibritul să scape în pahar. Apoi bău toată apa și închise ochii. Femeia o urmărea în tot timpul ăsta cu neîncredere în privire, așteptând să se întâmple ceva. Când, în sfârșit, deschise ochii, pufni nervoasă:
—Tu îți bați joc de mine, zău.
Gina nu răspunse. Lăsă capul pe spate, uitându-se fix spre becul ars care atârna din tavan. Pieptul îi coborî sub capotul pătat ca o minge răsuflată. Femeii îi veni să râdă, întâi de batjocura pe care o îndura, apoi de prostia care-o apucase de minți așa de tare încât să intre în casă la parșivii satului și să le mai dea și bani. Soarele scăpăta, mânjind pereții scorojiți ai odăii în arămiu și umplând podeaua de umbre lungi.
— Grea povară duci, Oană.
Cuvintele ieșiseră gutural prin gura întredeschisă a Ginei, care nu-și lua privirea din tavan. Femeia căscă ochii năucită și se ridică brusc de pe scaun:
—Gină, tu îți bați joc de mine, zău așa!
—N-ai să găsești liniște.
Soarele se stingea după dealuri, înroșind gâtul întins al Ginei. Femeia o privea cu groază. În cele din urmă, își drese glasul și întrebă încetișor:
— Silică, tu ești?
Gina se îndreptă brusc, ațintind-o, și slobozi din gât răspunsul:
—Eu, Oană.
Femeia se frecă un pic la tâmple, presând la urmă capul cu podul palmelor, ca să se dezmeticească. Se așeză apoi ușor pe scaun, amintindu-și vorbele de mai devreme ale Ginei.
—Silică, câți copii am avut noi? Vii și morți.
—Șase, Oană.
—Câți au murit prunci?
—Cinci.
Ochii se umplură de lacrimi, ca de fiecare dată când își amintea numărul ăsta necurat. Unul de era, hai, doi, dar Dumnezeu o pedepsise – El știe de ce – și-i luase cinci, lăsându-i de fiecare dată brațele goale și pieptul tare și dureros în amintirea unor guri care n-aveau să se mai hrănească nicicând acolo. În furia ei ieșea noaptea în uliță și urla către Dumnezeu vorbe de ocară, până venea Vasile, duhnind a rachiu, să o târască de păr în casă. Când a născut ultimul copil, un băiat, a încetat să se mai certe cu Dumnezeu. A luat, în schimb copilul cu ea în altă cameră, ca să nu moară strivit în somn sub greutatea luiVasile, ca cel de dinaintea sa. Furia ei se domolise, însă Vasile începea încet-încet să înnebunească de la atâta alcool și vinovăție.
—Cum ai murit, mai știi?
—Mai știu.
Femeia izbucni în hotote de plâns și cuprinse picioarele Ginei, lăsându-și capul în poala ei:
—Omul meu, omul meu… Iartă-mă! Iartă-mă, să pot să-mi îndur paguba de viață! Nu mai puteam, Silică, tu auzi? Nu mai răbdam, nu mai răbdam să văd cum dai în el, Silică al meu! Iartă-mă!
Dar Gina se deșteptase și o privea uimită, smulsă din visare de zguduielile femeii picate pe podeaua pământie. Ghemuită ca un pietroi, văduva asta cerea disperată iertare unui bețivan care adormise într-o noapte cu luleaua aprinsă și arsese ca un șobolan, în loc să zică bogdaproste că ea și copilul se nimeriseră tocmai atunci să plece la neamuri. Îi puse ușurel mâna pe cap, încercând să o aline. Odaia se cufundă lin în beznă ca-ntr-un mormânt unde doar vina mai rămăsese vie și plutea jucăuș între lumi.
Diana Dumitru s-a născut în București. A absolvit Facultatea de Știinte Politice în cadrul SNSPA, însă lucrează în domeniul IT. Din 2021, participă la Atelierele de creație literară organizate de Revista de Povestiri, lucru care a ajutat-o să-și îmbunătățească stilul. A publicat poezie și proză în Revista de Povestiri, Liternautica, Fictiunea optM și Viața Medicală.
Scrie un comentariu