Roller Coaster

„Fiecare om este pentru sine însuși ființa cea mai îndepărtată.”

Nietzsche

Vreau să vă spun încă de la început că eu nu am fost un copil obișnuit. Asta ca să eliminăm orice acuzații ulterioare cum că, dacă nu v-aș fi spus, povestea mea ar fi fost incredibilă, neverosimilă sau mai știu eu cum. Așadar, vă anunț de pe acum: am fost un copil-cangur. Chiar așa. După cum știți, copiii-cangur stau un timp în marsupiu. Eu am stat mai mult și speram să nu ies niciodată de acolo.

Când totuși a trebuit să ies, nu mi-a plăcut deloc, pentru că tovarășa Anton a zis că îmi dă un picior în gură dacă nu mănânc toată ciorba. Dar eu nu puteam să o mănânc pentru că avea miez de pâine în ea și mie nu îmi plăcea miezul. Tovarășa Anton era o prelungire firească a mirosului inconfundabil care te lovea imediat ce pășeai înăuntru. Îți înmuia picioarele și sufletul. Simțeai, cumva, că vei rămâne acolo pentru totdeauna, că vei fi părăsit. N-am știut niciodată de la ce sau de unde venea. Era peste tot, se insinua în mocheta cu figuri geometrice, în pătuțurile supraetajate. Mirosul abandonului. Plângeam în fiecare zi, cu lacrimi de cangur, ștergându-mă de șorțulețul apretat, până când Mama Cangur venea și mă lua acasă.

Mama Cangur avea multe rochii de mătase, aranjate frumos pe umerașe în șifonierul în care mă ascundeam. Câteodată, ca să îmi treacă dorul, îmi înfundam fața în ele și le miroseam. Odată chiar m-am îmbrăcat cu una și am adormit așa, ca un cocon, înfășurat în ea.

—Alo, doamna directoare, sunt copilul Mamei Cangur. Vă rog să îi ziceți lui mama să vină acasă că văd umbre pe pereți. Vă rog din suflet să îi spuneți!

Lipit cu nasul de geamul rece din bucătărie, îmi suceam gâtul ca să pot vedea mai bine capătul blocului de unde venea ea. Ninsese toată ziua, iar acum strada era acoperită cu zăpadă bătătorită. Umbrele trecătorilor se alungeau în lumina portocalie a felinarelor prin dreptul cărora fulgii alergau bezmetici. Veneau umbre de bărbați și umbre de femei. Greoaie, înfofolite, când se apropiau, se materializau în doamna Popa de la trei, în mama lui Biță, în domnul Naghi. Ultima, mereu ultima, venea Mama Cangur. Purta o căciulă de blană rusească cu urechi, un palton elegant de la Consignația și niște cizme albe, înalte, care se închideau până sus cu niște șireturi incredibil de lungi. Înainte de a-i deschide ușa, îmi cânta Trei iezi cucuieți, ușa mamei descuieți, apoi eu îi săream în brațe și o pupam. Mirosea a iarnă și a ea. Se așeza pe un scaun, iar eu îi trăgeam cu toată puterea de câte o cizmă, până când, victorios, rămâneam cu ea în mână.

Nu știu precis când viața a prins viteză. Chiar și pentru canguri, timpul a început să curgă brusc foarte repede. Ca într-un roller coaster în care te-ai urcat de gura prietenilor și, odată pornit, nu te mai poți da jos decât atunci când se termină cursa.

Mă urc în vagonet șovăitor, mă așez și îmi trec bara de protecție în dreptul pieptului. Mașinăria pornește. Avansez câțiva metri în linie dreaptă. Privesc la schelăria de metal și îmi imaginez temător cum va fi acolo sus. Vagonetul urcă prima pantă. E lină. Lanțul trage și ajung pe coamă. A venit toamna. E un soare cu dinți, iar eu tremur tot, slab ca un țâr, îmbrăcat în cămașa albă, prea subțire pentru emoțiile care mă încearcă. Mama Cangur îmi tot aranjează cravata roșie de pionier și trage de pantalonii prea largi. Într-o mână ține coronița din care încă se scurg picături de apă și pe care a împletit-o, mândră, cu o seară în urmă. Garoafe roșii și floarea-miresei. Pășim grăbiți pe asfaltul străzii, iar pantofii mei de lac se aud sacadat în liniștea dimineții. Vagonetul urcă a doua pantă. E mai lungă. Lanțul trăncăne în ritm egal până când nu se mai aude nimic. Mama Cangur cântă la pian. Îmi zâmbește trist în timp ce îi arăt ordinul de încorporare. Vagonetul pornește în jos cu viteză amețitoare, urcă iar o pantă înclinată, se zgâlțâie din toate încheieturile și parcă ar vrea să mă arunce din scaun. Mă țin bine de bara rece. E ultimul hop. Nu știu dacă voi putea să mai rezist. Sunt amețit. Ole, Ole, Ole, Ole, Ceaușescu nu mai e! Vagonetul parcurge ultimii metri.

Se spune că, după ce au părăsit marsupiul, cangurii se întorc în pungă doar în caz de primejdie. Parchez mașina în capătul blocului și închid fericit portiera. Genul acela de fericire nejustificată, care te sperie. Sufletul e liniștit, ca și cum aș fi murit. Un calm nefiresc îmi inundă sinapsele și caut să înțeleg de ce. Când ajung în fața scării, văd lumânările așezate pe jos, în fața ușii. Crăciunul e departe. Ce caută acolo? Aud vocea spartă, ca printr-o țeavă, a unui vecin. Îmi spune că la noi s-a întâmplat ceva rău. Cursa s-a sfârșit.

Miroase a garoafe și a floarea-miresei.