Atelier Nr. 219

De ieri, alaltăieri…

Reacxh content for Google search „liviu nelo”, „de ieri, de alatăieri”




Una din primele amintiri ce mă apasă ca o interogație asupra naturii cunoașterii intuitive o am din vremea unui sejur la mare. După tumultul zilei, cu lumina și căldura alimentându-ne nouă, țâncilor, vitalitatea juvenilă, seara, așternută cucernic, deștepta plăcerile conversațiilor la masă sau pe faleza dintre diguri, pe care rătăceam, împreună cu părinții noștri, întreținându-ne sentențios. Fără grija vreunei constrângeri, bălmăjeam verzi și uscate. Câteodată, prelungeam ședințele până târziu în noapte, gata de-a fi măturați cu japca de cei mari care nu-și puteau găsi odihna fără a ști că odraslele sunt la loc sigur, în pat.

Într-una din seri, într-un cvartal neprietenos la vedere, dar voalat de umbrele înserării, careul înțelepților descinși din scutece, viza bolta lipsită de lună, un hău cu josul în sus, cu pigmenți strălucitori pe alocuri și care dădeau genunii un aspect mai puțin înspăimântător. Eram, parcă, hipnotizați, dar nu beleam ochii tâmp, ci căutam înțelesuri supreme. (Mai târziu, de la catedră, unul dintre  profesorii pe care i-am apreciat, o țâră tâmpițel din cauza auzului deficitar, dar altfel brici la glagorie, ne spunea că și boul, cu ochii lui mari și languroși, privește câteodată cerul înstelat dar nu pricepe nimic). Unii, mai cunoscători, vorbeau de planete și galaxii, lacteea cică ar avea, numai ea, șapte planete; alții, că vedeau când era beznă totală, stele căzătoare cu viteza luminii, că, dacă erai atent, din mulțimea de pe boltă, țâșnea câte una, așa, brusc „în cinci minute”. „Hai, băăă, chiar?” „Da, bă. Voi nu știți că sunt lucruri rapide în lume, mai rapide ca orice? Anu’ trecut, pe văru-mio, la țară, era să-l muște o viperă, că alea sar mai repede decât poți tu să fugi. Noroc că văru-mio a văzut-o înainte și a avut timp să sară la o parte. Dar și vipera a sărit, știi cum?… în cinci minute”.

În sfârșit, am ajuns și la aprofundări de ordin metafizic și s-a adus în discuție problema lui Doamne-Doamne. Dar interesant a fost că firmamentul, în loc să-i indice existența la altitudini cel puțin egale, dacă nu chiar superioare, l-a coborât, dar nu printre noi, ci mult mai departe, în trecut și mult mai jos. Intuiție genuină de a identifica absolutul nu ca existență, ci ca prezență umilă. O interesantă însăilare între teologie și antropologie evoluționistă. Căci cică Doamne-Doamne, la început, de muuuuult, de muuuuult, trăia prin peșteri și se hrănea cu rădăcini, și avea așa, ca o blană ce-i acoperea corpul ca să nu-i fie frig.

Nu știu să fi făcut careva observația că Doamne-Doamne nu putea fi într-o asemenea stare precară dacă a creat totul, inclusiv pământul, care pentru el se arăta atât de vitreg. Poate că referentul nostru făcea confuzii între divin și umanul ascetic cu sete de de divin – planuri confuze în mințile unor puțoi ca noi, a căror capacitate de abstragere din concret lipsea. Eram însă prea mici ca să avem vreo vină.

Cert este că pentru mine, acea provocare imaginară a însemnat și o primă încercare de înțelegere a ceva în același timp familiar și misterios. Însă în noaptea aceea a primat altceva: dorința de a imita nu dintr-o pricină cu iz mimetic, ci din solidaritate. Am empatizat până la lacrimi cu acea divinitate chinuită, schițându-mi solemn pe viitor, dacă nu vreun habitat cavernal, măcar dieta frustă a rădăcinilor. Sigur, am uitat repede angajamentul luat și mi-am văzut de ale mele obișnuite, însă divinul a rămas de atunci o prezență a cărei fermitate a depășit mai târziu orice precauție carteziană. Mă cucerise relevanța unei familiarități inepuizabile prin mister. Stăteam, și eu și ceilalți, cu privirile fixate pe boltă și din fundul acelui șah garnisit cu fațade urâte, ochii noștri sclipeau mai expresiv decât aștrii. Orice naivitate verbală fusese înlocuită de tăcerea admirației. Universul își făcuse loc în noi.

În zilele calme, când briza adia lin și marea semăna cu un lac mare, fără valuri, orizontul unea două infinituri azurii în care mă integram salutar. Deși, în alte circumstanțe, copleșitor, nemărginitul poate oferi protecție față de servituțile cotidiene care ne apasă parcă prea de timpuriu. Un abandon temporar și o ploaie măruntă de toamnă ce biciuia geamurile apartamentului străin aflat la etajul 11, locuință care mă absorbise prin grija mamei și complicitatea celor doi locatari vârstnici, îmi alungaseră cândva orice liniște și bucurie. Obligațiile de serviciu ale părinților mei, lipsa lor diurnă, ritmată de orarul de la birou, făcuseră din mine un fel de orfan cu jumătate de normă. Peste zi, eram încredințat celor doi bătrâni care îmi jalonau, subzintent și constructiv, timpul. La rându-mi, viața îmi era ritmată de un desfășurător pe care nu-l puteam negocia ca acasă, făcând uz de năbădăi persuasive în fața cărora ai mei capitulau. Acum mănânc, acum dorm, acum colorez, acum fac aia, acum fac ailaltă.

Prima zi a exilului meu fragmentar a fost cea mai neplăcută. Ploaia măruntă, starea de odihnă precară din cauza orei foarte timpurii, trecerea bruscă din ambianța familială către necunoscut, reticența față de cineva străin m-au făcut să protestez zgomotos și impulsiv. Când, în sfârșit, lucrurile s-au tranșat, de pe balcon, doamna Tudor îmi arăta nu știu ce mașină cu care mama pleca la muncă. Mi-a rămas în amintire imaginea unui IMS cu prelată, care în mintea mea, se potrivea cu descrierea mămăciunii suplinitoare.

Cu timpul, starea mea s-a îmblânzit, mai ales că mă făcusem cu un companion ceva mai mic decât mine, care aduna majoritatea aprecierilor îndoielnice. Eu fiind mai mare și mai vechi, eram dat ca exemplu pozitiv de la care celălalt trebuia să se inspire. Nu-mi aduc aminte de numele lui ci doar de apelativul bunului domn Tudor, atunci când i se adresa: „Bă, tătarule!” „Bătătarule” era ceva mai simpatic în felul lui. Avea un vino-ncoa ce mie îmi lipsea și care provoca la alinturi. Intuiam o predilecție a celor doi față de colegul meu, dar, în înțelepciunea mea de primus, mă simțeam superior – prejudecată infantilă, sărăcitoare prin orgoliul ei smintitor la maturitate și gonflată ridicol la bătrânețe în existența pală a atâtor veleitari lipsiți de măsură și discreție…

Dădeam cu tifla acestor accidenți nefericiți din scurta mea viață de până atunci, în mijlocul mulțimii de pe plajă. Recele albastrului celest și marin, încălzit de soarele atât de strălucitor al verii, devenise patria vertebrării și mirărilor mele tonice. A mea și a celorlalți. Ne umpleam de agitația viermuielii epidermice a litoralului estival pentru a defula întrega energie acumulată în perorații cu trimiteri la cosmos și abisuri oceanice. Crepusculul și primele atingeri ale nopții prelungeau și aprofundau tabloul aperceptiv, dând revelațiilor de peste zi nota saturată de mister a lumii întinse dincolo de zările vizibilului, când întunericul, din opac, devine edificator. Nimic din abc-ul lexical sau matematic nu putea face parte din recuzita intelectivă a puțoilor preșcolari sau din clasele primare. Dar în toată vorbăria noastră naivă, se strecurau aserțiuni tangente cu insondabilul.  Palpam cu interes și seninătate frânturi de absolut până când maturii, enervați de grijile pe care li le produceam, ne împrăștiau, alungându-ne pe la camerele noastre. În așternuturi, până când ne lua somnul, prelungeam misterul, cu nădejdea unei noi zile plăcute și cu suspans.

Și pentru că la mare, trupurile despuiate provoacă reacția unora mai extrovertiți, iată-mă în situația de a para exuberanța impertinentă a celor doi frați identici, dar care vorbeau o limbă neidentică cu a noastră. Nu le înțelegeam păsăreasca dar știam că, pe lângă români, sunt turiști din alte țări care vin aici în vacanțe. Îi ginisem cu câteva zile în urmă, își puneau cearceaful aproape de noi, și eram contrariat de degetele de la picioarele unuia dintre ei. Le avea pe cele mici încălecate pe vecinele lor dinspre interior și nu mă puteam dumiri cum de rămâneau în poziția asta tot mereu, indiferent că insul stătea, mergea, alerga sau dădea șuturi în cururile unora din grupul lui. Frate-su era cu ele încovoiate regulamentar, dar ăstălalt se abătea de la regulă cu metatarsienele lui sucite. Mai văzusem asta și pe la alții, dar la nici unul atâta perseverență contorsionistă. Poate că, la mare fiind, părinții lor voiau cu orice preț să-i deosebească unul de altul și nu găsiseră altă metodă decât sluțirea unuia. Altfel, probabil că îi identificau îmbrăcându-i deosebit, gândeam eu. Sau era din naștere? În fine, treaba lor.

Către prânz, mânat de nevoi fiziologice, am intrat într-una din cabinele din apropiere și, până să blochez ușa cu zăvorul, m-am trezit asaltat de cei doi, care tocmai părăseau cabina alăturată. Apa de mare, din care ieșisem mai devreme, destul de rece pentru ca garnitura mea adipoasă, incipientă, să mă poată proteja termic, mi-a declanșat o reacție diuretică ce m-a mânat la locul cu pricina. Am intrat, și, imprudent, până să mă asigur, mi-am dat jos slipul pe care voiam să-l storc să pot merge cât de cât zvântat la cantina unde luam masa, venind direct de pe plajă. Asaltul gemenilor m-a surprins dar nu m-a descumpănit până la a mă face să capitulez. M-am opintit și eu în ușă cu toată puterea de care eram în stare, așa încât a început un dialog apăsat între mine și ei, doborând orice barieră lingvistică, între noi rămânând ca singură redută despărțitoare ușa cabinei pe care ei o împingeau s-o deschidă și eu o împingeam să rămână aproape închisă. „Stai!” scânceam eu rugător; „Stai!” mormăiau ei sfidător; „stai!” șuieram eu amenințător; „Stai!” gâjâiau ei ofensator; „Stai!” articulam eu urlător; „Stai!” strigau ei impunător. Și din „stai” în „stai” am reușit până la urmă să mă blochez înăuntru și să-i descurajez până au renunțat.

Dincolo de stupoarea ce mă cuprinsese – „lua-i-ar dracu de străini, că ai noștri au rușine și nu fac de-astea!” – am mai avut o mirare, de data asta nemetafizică. În timpul luptei noastre, am văzut pe sub ușa  care nu ajungea până la pardoseală, ci se oprea la vreo 20 de centimetri deasupra, că toate cele patru labe de la picioarele agresorilor arătau regulamentar. „Cum-ui legea”, vorba ardeleanului. „Hopa”, mi-am zis după încheierea ostilităților, „ăsta a avut o reacție. I s-au îndreptat”. Îmi îndreptasem și eu pronunția reacției între timp. Pentru că, în fața blocului de acasă, împreună cu domnul Tudor, priveam odată avioanele ce brăzdau cerul. Lăsau dâre de condens și eu le spuneam „avioane cu eracție”. Am fost corectat de pedagogul meu și, de-atunci, am folosit pronunția corectă, cu înțelesurile pe care le ghiceam cu mai multă sau mai puțină claritate. Dacă lăbosul alogen a avut „eracție” n-am de unde să știu, dar știu că doar atunci, pentru că de atunci nu l-am mai văzut, de la genunchi în jos devenise „cum-ui legea”. Începusem să întrevăd faptul că universul uman, limitat drastic de ordinul de mărime la scară atât de meschină în raport cu celălalt univers, are asperități mai primejdioase în plan imediat decât colosalele energii pe care le intuiam în orizontul nesfârșit al cosmosului.

Susține Literomania

carturesti.ro

Despre autor

Liviu Nelio

Brașovean născut, crescut. Școală în trei cicluri, cu supliment vocațional de artă, la Brașov și Timișoara. Facultativă, tot vocațională, pe calea spre Timișoara, la capătul primei treimi din drum. Slujbaș la munte, la pripon de lotri și la poale de munte. Plăceri: munte de vară cu drumeții, munte de iarnă cu ski, bicicletă pe drumeaguri, carte, muzică și valuri, în călătorii.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.