De ieri, alaltăieri… (XXIII)

Paradoxal, mult mai pregnant am simțit forța instinctului pe la cinci-șase ani, când nu funcționa nicio autocenzură care să-mi provoace recuperări imaginative și când nu exista niciun fel de cunoaștere a trupului dincolo de obișnuitele lui uzanțe și contingențe tactile. Îmi plăcea compania băieților iar pe fete le găseam enervante cu gălăgioasele lor nazuri și, mai ales, cu superioritatea atotștiutoare afișată. La căminul cu program prelungit și la grădiniță eram într-o necurmată ceartă cu sexul opus (de-a dreptul opus), și fugeam în cerc, căutând cu disperare breșa prin care să evadez și să mă pun la adăpost de cotcodăceala cârdului de bibilici. Tovărășia lui Florin și a fratelui gângav al acestuia mă salva de fiecare dată. Îmi prelungeam anexarea la grupul lor până când mă simțeam primejduit de cătarea riglei cu care educatoarea împărțea echitate relațională, scutindu-ne de amiciții prea de durată. Considera pesemne că ne paște primejdia ghetoizării și până să ne stabilim preferințele cu fermitate, opera răvășeala printre moleculele abia cristalizate, făcându-ne pe toți s-o luăm de la capăt în procesul aglutinării pe simpatii.

Cu acest ethos în țesut, m-am întâlnit într-o după-masă cu una din colegele mele posedate de verbiaj. Ieșisem la o plimbare de duminică împreună cu părinții și m-am întâlnit cu ea, însoțită la rându-i de părinți. Nu puteam scăpa și a trebuit să facem promenada cu toții până la cămin, unde companionii noștri aveau de dereticat și de aranjat câte ceva în sala de festivități pentru serbarea sfârșitului de an. Ai mei s-au oferit să-i ajute și, astfel deturnat, m-am supus fatalității. Am intrat împreună în clădire și, dezlănțuiți, eu și colega am început să alergăm pe coridoarele pustii, lăsându-ne părinții cu treburile lor. Locvacitatea ei mă asalta pe la spate și ori de câte ori îi simțeam apropierea, măream cadența pașilor. Alergam în frunte și ea după mine, până când, obosiți, ne trăgeam sufletul, pentru a o lua din nou la sănătoasa pe holurile inundate de lumina după-amiezii. Vocea ei pițigăiată nu mă irita ca de obicei. Lipsită de acompaniamentul suratelor din corul săptămânal, ecoul solistic îi voala intensitatea. Aproape că puteam să zic și eu câte ceva. Ne spuneam unul altuia tot ce ne trecea prin minte, fără să ne contrăm. Cădeam de acord asupra oricărei afirmații și pentru prima oară aveam impresia că sunt mai deștept și că ce spun eu e mai importantdecât spusele ei și, categoric, decât ale celorlalte fete, dacă ar fi fost de față.

Am ținut-o așa o vreme, până când, îmbujorată, mi-a zis că trebuie să meargă la toaletă pentru „piși”. Așteptând-o, mi-am așezat bărbia pe pervazul ferestrei din dreptul ușii pe care dispăruse și am început să privesc clădirile din apropiere și apoi să număr până la zece mașinile ce treceau pe strada din față. Când am atins cifra, am încercat să trec de zece, dar, încurcându-mă, am abandonat numărătoarea și mi-am întors privirea către ușa toaletei, rămasă întredeschisă. Am zărit pentru o clipă silueta de la chiuvetă și am rămas cu privirea țintuită pe fesele dezgolite. Ieșise din cabină cu pantalonii pe vine și își întindea mâinile sub robinetul deschis pentru a se clăti.

Ceva dureros pusese stăpânire în momentul acela pe stomacul meu, dar nu pe stomac, ci pe ceva mai adânc din zona stomacului. Era ca o revelație a ceva neștiut, nebănuit, ca o flacără nevăzută ce-mi mistuia măruntaiele și mă făcea nefericit în neștiința mea. Era dureros și plăcut în același timp și plăcerea se îneca în durere iar durerea se scălda în plăcere și lumea, cu tot cu ai mei, dispărea sub apăsarea aceasta dulce-amară.

Am intrat și eu în toaletă și, fără a-mi lua privirea de la cele două pernițe cărnoase ce-mi pricinuiau atâta chin, m-am pomenit ciupind-o lacom cu degetele făcute clește. Ne-am rotit unul după altul prin încăpere până când s-a salvat intrând în cabina din care ieșise mai înainte și unde, ezitant, am lăsat-o, întorcându-mă iarăși la fereastra ce dădea spre oraș. Nu mai priveam nici clădirile, nici mașinile, ci așteptam să iasă. Eram tulburat și curios până la paroxism. Nu era nimic rușinos în mintea mea. Rușinos era să vorbesc urât, să urlu, să fiu murdar pe mâini și pe haine, să flatulez sau să eructez. Nimic din ce simțeam acum nu purta marca vreunei jene. Era doar o frământare de care nu puteam scăpa pentru a mă liniști.

Când a ieșit din cabină, nimic din înfățișarea ei nu m-a incitat. Era aceeași colegă pe care o știam, nesuferită cu vorbăria ei sfătoasă. S-a purtat de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Și-a reluat poliloghia și eu căutam s-o fac să-mi spună ceva legat de atingerile pe care i le administrasem. Ea vorbea de altele, eu nu mai sufeream s-o ascult și ochind o pereche de botoșei, probabil ai femeii de serviciu, ce-i lăsa acolo de fiecare dată după program, pentru a-i regăsi a doua zi, i-am propus să-i aruncăm în WC. Speram în felul acesta să reclădim decorul în care se desfășurase asaltul asupra ei. Am aruncat botoșeii în WC, am tras apa de mai multe ori până ce aceștia au dispărut în canalizare obturând scurgerea cu totul, dar nimic din scena dinainte nu s-a repetat.

A doua zi, toată suflarea administrativă a roit amenințător printre noi, somându-ne să mărturisim care au fost derbedeii ce au înfundat veceul educatoarelor cu păpucioii de sub scară. Am tăcut înfricoșat, uitându-mă pe furiș la complicea mea. Nu mai simțeam nimic tulburător, ci doar îngrijorare. Dar probabil nimeni nu s-a gândit că niște părinți respectabili, care pe deasupra veniseră să dea o mână de ajutor, ar fi în stare de așa ispravă. Sau că odraslele lor însoțitoare s-ar fi pretat la de-alde ăle ticăloșii. Mâlc și tâlc. Tăcere și priviri galeșe și nevinovate.

Câteva zile am mai sperat la o reluare a efuziunilor misterioase dintre noi. Până când, venind de acasă cu câteva jucărioare de fetițe, împrumutate de la vecina de vis-a-vis, Gabriela, am fost pur și simplu luat în tărbacă de colega limbută că jucărioarele i-ar aparține și că eu i le-aș fi luat (furat) când ea nu a fost atentă. A urmat un tărăboi ce m-a făcut să abandonez lupta pentru obiectele Gabrielei și pentru subiectele arzătoare ce mă mistuiseră în prejma veceului educatoarelor.

Până să mă liniștesc definitiv, m-am mai perpelit vreme de câteva seri. Nu înțelegeam ce aveau în plus bucile unei fetițe de mă căpiaseră atât, față de cele ale băieților. Doar arătau la fel. De câte ori nu stătusem în curul gol cu alți băieți la scăldat! De câte ori nu ne întrecuserăm noi, băieții, cu jeturi de pipi, al căruia dintre noi să fie mai lung! Niciodată, însă, nu avusesem astfel de senzații, cu atât mai mult, unele care să mă căpieze într-atât încât să provoc infarct instalațiilor sanitare pentru ostoirea unui impuls mai puternic decât orice experiasem până atunci! În fine, după aceste câteva pâlpâiri reziduale, totul s-a dizolvat în uitare.

Citește și De ieri, alaltăieri… (XXII)

Al doilea moment resimțit ca nostalgie a paradisului pierdut în incertitudinile unui viitor mult prea îndepărtat față de ardoarea ce reclama imediatul, a avut loc în timpul unei vacanțe. Eram deja elev și începeam să fiu selectiv cu aparițiile feminine. Parcurgeam itinerariul tensiunilor generate de interacțiunile cu Bianca și Simona. Aveam emoții în prezența lor și atenția mea se rezuma la chipurile lor drăguțe. Însă pulsiunile erotice incipiente erau indistincte la nivel sub-inghinal. În imaginația mea se îngrămădeau de-a valma apariții rubensiene, uneori păroase chiar și în zonele țintă ale epilatorului și meniul acesta ușor grotesc îmi sporea apetitul. Eram îndrăgostit copilărește de cele două colege, dar ar fi trebuit să le am permanent în preajmă ca închipuirile constrânse de fire să nu-mi derapeze către imaginile mai tari ale desișului pubian.

Când am ajuns în apartamentul ce ne fusese alocat pentru sejur, tata, care intrase primul, a avut un moment de surpriză. Mama l-a admonestat hotărât pentru fluieratul lui apreciativ, fapt ce m-a făcut să privesc către peretele ce iscase aceste reacții. Alături de alte lucruri atârnate acolo, se găsea un calendar iugoslav, aproximativ în format A3, cum s-ar spune azi, cu file lunare, ce expunea cu generozitate douăsprezece poziții de amor ale cuplurilor fotografiate. Nu erau imagini explicite, dar nudurile întrepătrunse erau atât de bine puse în perspectivă și atât de sugestive încât o expunere mai deșănțată le-ar fi diminuat atracția. Deși era miezul verii, nu lipsea nicio filă de acolo. Lunile anterioare era pliate și se putea derula tot anul în funcție de preferințe. Cele erotice trebuie că primau. Eu am rămas în camera cu calendarul, pentru că patul era individual, iar ai mei au trecut în cea vecină. Proprietarul, cu toate insistențele mamei, n-a fost de acord cu nicio modificare de decor. Spunea, râzând, că eram prea mic ca imaginile alea indecentesă însemne ceva pentru mine sau să fie înțelese în intenția lor.

Într-adevăr, eram prea mic, dar nu pentru a înțelege sau nu ce înseamnă toate acelea. Știam bine ce reprezintă și ce se întâmplă între bărbat și femeie dacă ajung să se încolăcească astfel. Pentru mine, dramatic a fost ca în bancul cu bona în mini și copilașul dat ei în grijă. De fiecare dată când acesta îi atingea cu mânuța din ce în ce mai sus piciorul, bona suspina, zicând:„Micuțule, de ce ești rău?” Când mânuța a atins-o cel mai sus, suspinul s-a transformat în exclamație :„Răule, de ce ești micuț?”

Eram prea mic și perspectiva maturizării prea îndepărtată, atât de îndepărtată pentru mine la acel moment, încât mă temeam că nu voi apuca vreodată să-mi descătușez pulsiunile care îmi dădeau ghes nu atât în vintre cât în setea intimă de contopire cu cineva sau mai degrabă cu ceva pe care-l ghiceam ca sens plenar al existenței.

Când rămâneam singur în cameră, mă uitam îndelung la fiecare pagină, simțind că nu se putea altcumva. Îmi făcea rău dorința asta fără obiect, acest contur difuz al proiecțiilor mele cele mai vii, care se mișcau însă dincolo de planul lumii accesibile mie. Ziua îmi plimbam privirea peste mulțimea ce umplea plaja și îmi închipuiam cum peste noapte toate acele cupluri se contopesc în voluptate. Căutam să le recompun trăsăturile inspirat de grimasele senzuale ale colocatarilor mei murali. Chipurile masculine nu se pretau niciodată la mai mult de o crispare încruntată. Consideram ca slăbiciune orice abandon al lor în albia plăcerilor ce le-ar estompa severitatea liniilor. Un bărbat n-ar putea atrage decât prin fermitatea masculinității. Pe femei le consideram copleșitor de atrăgătoare tocmai prin acest abandon și prin unduirea ființei lor, la care participau extatic toate înzestrările feței.

Am plecat de acolo cu sentimentul eliberării. Cântecul de sirenă al acelor fotografii mă absorbise într-o nostalgie a falsului, a contrafacerii prin exagerare și obsesie. Eram departe de Arcadia nu ca perspectivă incertă, ci ca orientare. Pe atunci mă aflam în paradisul copilăriei, pe care-l voi pierde destul de curând, prin toate ingredientele pubertății cu greu depășite și ale maturității, mai mult sau mai puțin coapte, la care se va adăuga, evident, și experiența intimității erotice. Arcadia se va muta în retrospectiva vieții și paradisul pierdut se va dovedi cel al ingenuității, al prospețimii și, doar într-o măsură mai mică, al fericirii. Pentru că maturitatea poate să procure mai multă fericire ca la tinerețe dacă tinerețea însăși nu devine relicvă și dacă maturitatea, inclusiv cea înaintată, are înțelepciunea împăcării cu sine.

Acasă, aveam să mă folosesc de orice prilej pentru a mă apropia cât mai mult de Gabi. Începeam să văd relația noastră într-o nouă lumină. Până atunci, ea fusese doar fetița de vis-a-vis, de-o seamă cu mine, cu care mă jucam, fie la ea, fie în apartamentul meu, și căreia nu de puține ori îi destăinuisem toate nemulțumirile. Începuseră să mă plictisească zbenguielile noastre în jurul mesei, rolurile de mamă și de tată, de doctorițe și de pacienți, cu păpușile ei și cu trusa medicală de jucărie. Nu mai aveam chef nici de competițiile pe bordul cartonat al piticoților sau al altor figurine manevrate la comanda numerică a zarului. Stiva de cutii în care zăceau jocurile pentru copiii între șapte și doisprezece ani devenise deranjantă în ergonomia spațiului și așa aglomerat al camerei mele. Voiam altceva și într-o bună zi, când eram singuri la mine, am luat-o de mână și am condus-o în sufragerie, în spatele șifonierului pe care era așezat televizorul. I-am propus direct să ne arătăm unul altuia puțele și ea a acceptat imediat. Am făcut mișcarea deodată și, preț de câteva secunde, ne-am studiat reciproc zonele până atunci ascunse ale trupurilor.

N-am rămas cu nimic din acea excesiv de ferită îndrăzneală. După ce și-a tras ștrampănii la loc, Gabi și-a continuat obișnuitele flecăreli despre „maică-mia și taică-miu”, insistând cu agasantele ei oferte de petrcere a timpului liber de după-amiază, până la sosirea celor doi părinți ai ei, prilej de îmbufnare datorită severității lui „taică-miu, ce mă ceartă tot timpul că nu știu lecțiile”.

(Auzind-o că le spune așa, maică-sa, doamna Keresztes, a admonestat-o odată pe Gabi, de față cu mine, intensificându-și emisia cu atâta progresie, încât nu mi-a venit să cred că blânda vecină Irma e în stare de așa performanțe sonore: „Ți-am spus se nu mai spui maica mea și taica mea!!!”)

Prietenia noastră s-a ales totuși cu un adaos după acel acces de intimitate. Deși am sperat zadarnic să reiterez în fluidele mele interioare inflamarea aceea pricinuită de imaginea colegei neglijente din veceul educatoarelor și de calendarul iugoslav cu poze înnebunitoare, la scurt timp Gabi m-a lăsat să-i fac ce le făceau eroii eroinelor în filmele pe care le vizionam împreună la TV. Sărutul lor prelung a fost adoptat de noi și pus în operă cu stângăcie, adică adaptat nivelului nostru ca pupat pe buze, până la limita suportabilității anaerobe. Între reprize, pufăiam recuperator și apoi reluam apăsarea sufocantă. Asta până ce ne-am dat seama că și limba are un rol în toată acțiunea. Când imixtiunile umorale de la nivelul gurii au devenit loc comun, limba mea a început să-i irige fața cu atâta fervoare că, la un moment dat, Gabi n-a mai putut răbda și a vărsat pe cămașa mea. Pe moment nu am știut ce să fac, dar pentru că scena s-a petrecut la scurt timp după masa de prânz și contracțiile ei spastice îmi serveau cu abundență fidea, morcovi, carne tocată și alte piese din meniu, am alergat la baie să mă spăl și să mă schimb. La întoarcere n-am mai găsit-o. Se retrăsese la ea în apartament.

Ne-am continuat prietenia pe coordonatele anterioare atingerilor de buze. Trecuse toată povestea în uitare voită bilaterală. La vreun an de atunci, familia Keresztes avea să se mute și totul se va petrece atât de simplu… Atât de simplu și de natural că nimic nu ne va provoca peste ani mulți, întâlnindu-ne, priviri înapoi cu mânie. Doar neînsemnate mustăceli pe la colțurile gurilor noastre alintate cu naivitate cândva.