Poeme de Angela Marinescu

Vă propunem, în acest număr de martie al Literomaniei, un grupaj de poeme semnate de Angela Marinescu. Poemele fac parte din trei volume care marchează momente importante în poetica Angelei Marinescu: „Sânge albastru” (1969), „Blindajul final” (1981) și „Intimitate” (2013). (Literomania)

„Angela Marinescu, poetă arădeancă, fiică a unui medic şi a unei gimnaste de performanţă, absolventă a Facultăţii de Filozofie din Bucureşti (1972), după ce, în prealabil, a făcut patru ani de medicină la Cluj, a rămas fidelă crezului ei poetic de-a lungul numeroaselor sale volume de poezie: „Sânge albastru” (1969), „Ceară” (1970), „Poezii” (1974), „Poeme albe” (1977), „Structura nopţii” (1979), „Blindajul final” (1981), „Var” (1989), „Parcul” (1991), „Cocoşul s-a ascuns în tăietură” (1996), „Fugi postmoderne” (2000), „Îmi mănânc versurile” (2003), „Poeme de sus în jos” (2003). La Angela Marinescu nu se poate vorbi de o aşa-zisă evoluţie poetică, în sensul în care nu există schimbări evidente în tehnică, în vocabular etc. Totuși, există, în poezia Angelei Marinescu, dese schimbări la faţă, în care eul se analizează, obsesiv, în diferite ipostaze şi situaţii. Avem, prin urmare, o poezie biografică în care experienţa este sublimată până la esenţe.” (Raul Popescu, „Cuvântul este pur și slut”, Literomania nr. 306)

„Cunoscuta poetă Angela Marinescu a publicat în 2013, la Editura Charmides, un mic volum de poezie, intitulat „Intimitate” (pe care îl semnează cu numele real, Angela Marcovici). Aşa cum o anunţă şi titlul, limbajul poetic se apropie aici mult de o zonă personală, cu accente confesive şi imagini concrete, deşi nu renunţă, totuşi, la un anumit retorism, la imagini abstracte şi la un cinism tăios, tipic Angelei Marinescu. Zona aceasta aşa-zicând intimistă şi confesivă este dominată însă de imaginile sumbre, negative ale bolii, singurătăţii, melancoliei şi morţii. Erotismul însuşi este unul în negativ, erodat de boală, de declinul fizic, iar toate aceste manifestări depresive antrenează şi o pierdere, mărturisită, a puterii de a scrie poezie, o reducere la zero, la „nimic”.” (Adina Dinițoiu, „Intimitate şi „întunecare a scrisului””, Literomania nr. 306)

Cântec latin

Zeițe, voi singurii mei zei,
Dezlegați-mă de jurământul pe care l-am făcut.
Fragedă-i carnea și-i plină de păcat,
Cuvântul este pur și slut.

Ca într-o altă lume am zărit o prea curată rană:
Era a mamei mele.
Și plin îmi este pieptul de fraze lungi.
Zeițe, eliberați-mă de ele.

În zbor tresare adânc un cer de sfânt.
Îmi lipesc buzele mele pline
De marginile lui nevăzute,
Ca de un mal plăpând.

Zeițe, zbor inconștient spre voi,
Cu trupul îngreunat de aripi.
Sunt eu adolescentul pe care-l așteptați?
Surâsul meu e blând și palid.

În carne țipătul a pătruns atât de mult,
Iar curgerea se întâmplă calmă și senină.
Eu nu mai știu să fiu,
Decât adolescentul pur ce trebuie să vină.

Cântec latin

Iată cum înfășurându-se privirea peste morminte, le tulbură.
În ele se oglindește chipul meu singur și pur,
Ca într-un râu adânc nemiscat.
Dar nu ochii mintii, strălucitori
Și cu atât mai transparenți,
Ci carnea, densă, albă ca laptele eu o slăvesc
Și pe lamă de cuțit țâșnindu-i sângele ritmic.
În umbră, iubitul meu, tu veșnic pândești nemurirea,
Ca pe un tânăr leu luminos.
O, dar noi, senzualii, mereu atât de mulți
Și totuși atât de puțini.
Superb ne topim în fiecare lucru, ridicându-l spre frunte,
Cu brațele descărnate, palide,
Abia mai târându-l, până când obosim.
Și dintr-o dată sar la pământ, cu fața total întoarsă spre voi.
Animale pure mă fixează, dilatându-se.
Prelung mă deschid ca o plantă.
Ca un pește înot cu instinctul sorbind viață.
Dar totul se destramă, mă ridic mai sus,
Acolo unde ființa se înconjoară lânced pe sine.
Lucruri reci, fără margini, izbucnesc în jurul meu, înăbușindu-mă.
Pier înghițită în larma lor veșnică.

Sunt animalul care

Sunt animalul care mă urnesc greoi din somn
Și lacom.
Sunt animalul care mă-nmulțesc supus
Și adânc.
Sunt animalul care-mi pipăi sexul cu plăcere.
Sunt animalul care, uneori, îmi port instinctul,
Ca pe o colivie lâncedă, în față.
Atunci, în lume, e tăcere.

Ca o luptă în care

O, țipătul, ca o luptă în care
Doar sclipirea albă a cuțitelor noastre se vede.
Ca un plâns de maimuță
Cu lacrimi rotunde, amare.

O, țipătul, ca un artificiu, pur
În jurul unei gropi pline cu aur.
Aruncat dintre noi ca un animal rănit
Sfâșiat ca un văl de mireasă aleasă.

Atât de înrădăcinat înăuntru
Cum lumina în ea însăși trăiește.
Atât de pornit în afară,
Precum capul subțire și senzual de girafă.

O, țipătul, ca un trup înalt și negru
De plantă nemișcată.
Ca un pui de vultur, ce aproape mort de plăcere
Își miroase cuibul.

Din vol. „Sânge albastru” (1969)

Mâinile cu care iubesc
sunt mâini de călău sau chirurg.
cu ele ridic un imn distrugerii.
păcatului altoit pe sfâșietoarea minciună.
sunt mâini pe care le transform
în instrumente de precizie maximă.
mâinile de pe creier.

O lume slabă, cu revolta în mine
mă retrag în infern. în infernul
propriilor mele cuvinte.
aici, în ultima dintre aventurile posibile
pe care le mai pot suporta
fără să destram, fără să rup, fără să urlu.
dar subminez fiecare înfățișare
fiecare mască, fiecare umbră.
mă joc, sinucigându-mă.

Nu mai sunt decât copacul
de la marginea străzii
cu nimic mai singură sau mai puternică
dar nici mai puțin
devastată de-ntuneric.

atâta lehamite și atâta umbră!
îmi transform sângele într-un
obiect sau ființă
cu suflet și carne.
dar cel părăsit de iubire, aidoma mie
va avea o moarte violentă.

Fruntea ta jarul
cui pe care nu-l simt decât în preajma morții
cum picură

în jetul oglinzii se solidifică
ceea ce nu poate fi numit

alt chip în noaptea fierbinte
rămân cutremurată cu brațele sprijinind neputința
și-ntelesul
gratii de fier pe bolta cerească

întotdeauna nebunia mă-nghite
iar eu o înghit pe ea albă ca varul.

Din vol. „Blindajul final”

Soare

soare, tu te vei stinge
ești un sex și atâta tot.
mie îmi trebuie
bolta înstelată a lui Kant
fără nicio lege
morală
sunt praf și pulbere
sunt vid
sunt nimic
cu majusculă
dacă vreți astfel
și vă satisface
mie îmi este
indiferent.

Jurnal

sfârșitul zilei
rece,
o singură rază de soare
ca un fascicul ce taie
în carne vie
laser
te-am inventat
te-am frecventat
tocmai când eram în plină
nevroză.
nu sunt bună de nimic
pe cine ar mai putea interesa
întunericul meu
din care
țâșnește urină.

Submarine

submarine rusești
distrug
pentru a se autodistruge
în adâncurile oceanelor
ar putea fi definiția
înșelătoare
a voinței politice
președinții ruși
sunt submarine
în perfectă stare de funcționare
a ecranului
autodistructiv.

Din vol. „Intimitate”

Sursă foto aici